CAPITOLUL VII

GROTA.

Ce noapte groaznică va petrece nenorocitul de Vasquez şi în ce situaţie jalnică se găsea! Camarazii săi fuseseră masacraţi, apoi aruncaţi peste bord şi cadavrele lor erau acum târâte în larg de reflux! Nu se gândea că şi el ar fi avut aceeaşi soartă dacă nu era de pază la far. Se gândea numai la camarazii pe care-i pierduse. „Sărmanul Moriz, 38 sărmanul Felipe, îşi spunea, s-au dus să-şi ofere serviciile lor acelor ticăloşi, cu toată încrederea, şi li s-a răspuns cu focuri de revolver! Nu-i voi mai vedea, iar ei nu-şi vor mai vedea ţara şi familia! Şi soţia lui Moriz… care-l aştepta peste două luni… când va afla de moartea lui…!”.

Vasquez era zdrobit. Simţea o dragoste sinceră pentru cei 2 paznici, el, şeful lor… Îi cunoştea de mulţi ani!… La sfaturile lui ceruseră să fie luaţi la far… Şi acum rămăsese singur!… Singur!

Dar de unde oare venea această goeletă şi ce fel de echipaj de bandiţi avea la bordul său? Sub ce pavilion mergea şi de ce se oprise în golful Elgor?… O cunoşteau?… Şi ce veniseră să facă aici?… De ce nici nu debarcaseră bine că şi stinseseră farul? Voiau deci să împiedice ca vreo navă să-i urmărească în golf?… Aceste întrebări se perindau prin mintea lui Vasquez, fără să le poată găsi vreun răspuns. Nici nu se gândea la primejdia care-l pândea. Cu toate acestea, răufăcătorii îşi vor da seama în curând că dormitorul trebuia să fi fost ocupat de 3 paznici.

Vor începe atunci să-l caute pe al treilea! Şi nu vor reuşi în cele din urmă să-l descopere?

Din locul unde se refugiase pe malul golfului, la mai puţin de 200 de paşi de ancoraj, Vasquez vedea mişcându-se lumina felinarelor, când la bordul goeletei, când pe terasa farului sau prin ferestrele dormitorului.

Asculta cum se strigau acei oameni cu voce tare în limba lor maternă.

Erau oare compatrioţi, chilieni, peruvieni, bolivieni sau mexicani, care toţi vorbeau limba spaniolă, sau poate brazilieni?

În fine, pe la ora 10, luminile se stinseră şi nici un zgomot nu mai tulbură liniştea nopţii.

Totuşi, Vasquez nu putea rămâne pe loc. Când se va face ziuă, va fi descoperit. Cum nu putea aştepta nici o milă de la aceşti bandiţi, trebuia să ajungă undeva unde nu aveau să-l găsească. În ce parte să-şi îndrepte paşii? Spre interiorul insulei unde ar fi oarecum în mai mare siguranţă? Sau, dimpotrivă, spre intrarea în golf, în speranţa că va fi luat de vreo navă care ar trece pe lângă ţărm? Dar fie în interior, fie pe litoral, cum va putea să-şi asigure existenţa până în ziua când va veni schimbul? Proviziile sale se vor termina repede, înainte de 48 de ore nu-i va mai rămâne nimic. Cum să-şi mai procure hrană? Nici măcar nu luase o unealtă de pescuit! Şi cum să-şi facă foc, prin ce mijloc? Va fi oare nevoit să se hrănească numai cu scoici?

Energia lui obişnuită îl ajută. Trebuia să ia o hotărâre şi o luă. Aceea de a ajunge pe litoralul capului San-Juan, pentru a-şi petrece noaptea.

Când vor veni zorile, va vedea ce mai are de făcut.

Vasquez părăsi deci locul de unde observa goeleta. Nu se mai auzea nici un sunet, nu se mai zărea nici o lumină. Răufăcătorii se ştiau în siguranţă în golf şi probabil că nimeni nu sta de pază la bord.

Vasquez o porni pe malul nordic de-a lungul falezei. Nu mai auzea decât clipocitul mării care se retrăgea şi din când în când strigătul vreunei păsări întârziate care se întorcea la cuibul ei.

Era ora 11 când se opri la extremitatea capului. Acolo, pe mal, nu găsi un alt adăpost decât o adâncitură îngustă, unde rămase până se făcu ziuă.

Înainte ca soarele să lumineze orizontul, Vasquez coborî pe malul mării şi se uită dacă nu vine cineva dinspre far sau dinspre cotitura falezei unde începea capul San-Juan.

Tot litoralul era pustiu pe ambele maluri ale golfului. Nici o ambarcaţiune nu se vedea, cu toate că acum echipajul goeletei avea două la dispoziţia sa, barca de pe Maule şi şalupa farului.

Nici o navă nu apărea în largul insulei. Vasquez se gândi cât de periculoasă devenea navigaţia în apropierea Insulei Statelor din cauză că nu mai funcţiona farul. În adevăr, navele din larg nu vor mai putea să îşi dea seama de poziţia lor. Cu credinţa de a găsi luminile farului din fundul băii Elgor, ele se vor îndrepta liniştite către vest şi vor risca să se izbească de această coastă periculoasă, cuprinsă între capul San-Juan şi Capul Several.

— Ticăloşii au stins luminile farului! exclamă Vasquez. Şi cum n-au interes, nu le vor aprinde din nou!

Stingerea farului era într-adevăr un fapt foarte grav, de natură să provoace naufragii din care bandiţii să se înfrupte în timpul şederii lor în golf. Nu vor mai avea nevoie, ca altădată, să atragă cu focuri de pe uscat navele, căci acestea, nebănuind nimic, vor veni să găsească farul.

Vasquez, aşezat pe o stâncă, se gândea la tot ce se petrecuse în ajun… Se uita dacă trupurile nefericiţilor săi camarazi nu erau târâte de curenţi… Nu, refluxul îşi desăvârşise opera şi fuseseră înghiţiţi de adâncurile mării.

Situaţia i se înfăţişa în toată realitatea ei înfricoşătoare. Ce putea să facă? Nimic… nimic, în afară de a aştepta întoarcerea canonierei Santa-Fe. Dar mai trebuiau să treacă două luni ca ea să-şi facă apariţia la intrarea băii Elgor. Admiţând că Vasquez n-ar fi fost descoperit înainte, cum va putea el să-şi procure hrana? Un adăpost va găsi întotdeauna în interiorul vreunei grote a falezei şi, de altfel, timpul frumos trebuia să se prelungească cel puţin până la sosirea schimbului. Dacă nenorocirea se întâmpla iarna, Vasquez n-ar fi putut rezista la aceste temperaturi joase care fac ca termometrul să arate 30 până la 40 de grade sub zero. Ar fi murit de frig înainte de a fi murit de foame.

În primul rând Vasquez începu să caute un adăpost. Locuinţa arătase cu siguranţă piraţilor că serviciul la far era încredinţat unui număr de 3 paznici. Fără îndoială că vor voi cu orice chip să scape de cel de-al 3-lea, care fugise, şi nu vor întârzia să-l caute în împrejurimi.

Vasquez îşi recăpătase întreaga energie. Disperarea nu putuse copleşi mult timp acest caracter atât de călit.

După câteva căutări, găsi în fine o crăpătură îngustă, cu adâncimea de 10 picioare şi cu lăţimea de 5-6, în apropierea soitului pe care faleza îl făcea cu plaja capului San-Juan. Un nisip moale acoperea solul, care 40 era în afara pericolului de a fi atins de cele mai multe maree şi care era ferit şi de şfichiuirea puternică a vânturilor din larg. Vasquez intră în această văgăună unde puse cele câteva lucruri luate din locuinţa farului, precum şi puţinele provizii din sac. Cât despre apa dulce, un mic râu, alimentat de topirea zăpezilor şi care curgea de la poalele falezei spre golf, îi putea astâmpăra setea. Vasquez îşi potoli foamea cu pesmeţi şi o conservă de carne. Când voi să iasă pentru a bea puţină apă, auzi la mică distanţă un zgomot şi se opri. „Sunt ei”, îşi zise.

Culcându-se în dreptul peretelui, pentru a putea vedea fără a fi văzut, privi în direcţia golfului. 4 oameni într-o barcă erau duşi de curent.

2 stăteau în faţă. Ceilalţi 2, din care unul ţinea cârma, se aflau în spate.

Era barca goeletei şi nu şalupa farului.

„Ce caută aici? se întrebă Vasquez. Mă caută pe mine…?”. După modul cum navigase goeleta în golf, era sigur că aceşti ticăloşi cunoşteau bine locurile şi că nu era prima oară când puneau piciorul pe pământul insulei… Desigur, nu pentru a cerceta coasta veniseră până aici!… „Dacă nu vor să mă prindă pe mine, care este atunci scopul lor?” Vasquez urmărea oamenii. După părerea lui, acela care era la cârma bărcii, cel mai în vârstă din cei 4, trebuia să fi fost şeful, căpitanul goeletei. N-ar fi putut spune de ce naţionalitate era, dar i se păru, după înfăţişare, că atât el cât şi însoţitorii lui aparţineau rasei spaniole din America de Sud.

În acest moment ambarcaţiunea se găsea aproape de intrarea băii, după ce plutise de-a lungul malului nordic, la 100 de paşi de crăpătura unde se ascundea Vasquez. Paznicul nu o pierdea din ochi.

Şeful făcu un semn şi lopeţile încetară să vâslească. O întoarcere a cârmei, profitând de mersul încetinit al bărcii, o făcu să acosteze la mal.

Cei 4 oameni debarcară de îndată, după ce unul din ei înfipse cangea în nisip.

Iată cuvintele care ajunseră la urechile lui Vasquez:

— Aici este?

— Da, caverna este acolo. 20 de paşi înainte de colţul pe care-l face faleza.

— Mare noroc că nu au descoperit-o oamenii de la far!

— Niciunul, din cei care au lucrat 15 luni la construcţia farului!

— Erau prea ocupaţi în interiorul golfului.

— Apoi deschizătura era atât de bine astupată, încât era greu s-o observi.

— Să mergem, zise şeful.

Vreo 2 oameni din cei ce-l însoţeau urcară împreună cu el pieziş pe plajă, lată în acest loc de vreo 100 de paşi.

Din ascunzişul său, Vasquez le urmărea toate mişcările şi era atent să nu piardă nici un cuvânt. Sub paşii lor, nisipul plin de scoici scârţâia.

Dar zgomotul acesta încetă şi Vasquez nu-l mai văzu decât pe omul care se tot învârtea pe lângă ambarcaţiune.

„Au pe-acolo vreo cavernă”, îşi zise el.

Vasquez nu se mai îndoia că goeleta a adus o bandă de paraziţi ai mărilor, de piraţi stabiliţi pe Insula Statelor încă înainte de începerea lucrărilor. Să fi ascuns oare în această cavernă prăzile lor?… Şi le vor duce acum la bordul goeletei?

Deodată îi veni gândul că ar trebui să se găsească acolo o rezervă de provizii, de care el ar putea profita. O rază de speranţă îi încălzi sufletul. Îndată ce barca va porni spre locul unde nava ancorase, va ieşi din ascunzătoare, va căuta intrarea în cavernă, unde va găsi cu ce să trăiască până la sosirea canonierei! Şi va avea grijă, dacă avea posibilitatea să supravieţuiască cele câteva săptămâni, să împiedice plecarea de pe insulă a acestor ticăloşi!

Da! Să mai fie pe insulă când Santa-Fe va reveni, şi atunci comandantul Lafayate să facă dreptate!

Dar i se va îndeplini oare dorinţa? Gândindu-se bine, Vasquez îşi zicea că goeleta trebuie să fi intrat în golful Elgor numai pentru 2-3 zile.

Adică timpul necesar pentru a încărca lucrurile ascunse în cavernă, după care va părăsi Insula Statelor pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Vasquez va fi însă în curând lămurit în această privinţă.

După o oră petrecută în interiorul cavernei, cei 3 oameni reapărură şi se plimbară pe plajă. Din crăpătura unde se adăpostise, Vasquez putea să audă vorbele ce le schimbau între ei cu voce tare şi de care el putea să se folosească neîntârziat.

— Vrednicii constructori nu ne-au furat nimic în timpul şederii lor aci!

— Maule, când o va porni, va încărca-toate lucrurile.

— Şi provizii suficiente pentru traversare, ceea ce ne scoate din toate buclucurile.

— În adevăr, nu am fi putut să ne asigurăm hrana şi băutura până-n insulele Pacificului, cu ceea ce am găsit pe goeletă!

— Imbecilii! În 15 luni n-au fost în stare să găsească comorile noastre, nici să ne descopere pe capul San-Bartolome!

— Le mulţumim din tot sufletul! N-ar mai fi avut rost să atragem atâtea nave pe recifele insulei, pentru a pierde apoi tot ce-am adunat!

Ascultând aceste cuvinte pe care ticăloşii le rosteau râzând în hohote, Vasquez, cuprins de furie, era ispitit să se arunce asupra lor cu revolverul în mână şi să le găurească ţeasta la toţi. Dar se stăpâni. Era mai bine să nu piardă nimic din convorbirea lor. El află în felul acesta ce făcuseră bandiţii pe această parte a insulei şi nu fu surprins când adăugară:

— Cât despre acest faimos Far de la Capătul Lumii, pe care căpitanii îl caută acum, va fi ca şi cum ar fi orbi…!

— Şi ca orbii vor continua să se îndrepte spre insulă, unde navele lor nu vor întârzia să fie sfărâmate.

— Vreau să sper că, înainte de plecarea goeletei Maule, una sau două nave vor naufragia pe stâncile capului San-Juan! Trebuie să încărcăm bine goeleta, de vreme ce diavolul ne-a trimis-o.

— Şi diavolul a potrivit bine lucrurile!… O navă bună care ne soseşte la capul San-Bartolome, fără echipaj, căpitan sau marinari, de care, de altfel, ne-am fi descotorosit…

Astfel i se dezvălui lui Vasquez că goeleta se chema Maule, în ce condiţii căzuse în mâinile bandiţilor la capătul vestic al insulei şi cum pieriseră mai multe nave cu tot ce aveau în ele, atrase de aceşti jefuitori de epave pe recifele insulei.

— Şi acum, Kongre, întrebă unul din cei 3 oameni, ce vom face?

— Ne vom întoarce pe Maule, Careante, răspunse Kongre, în care Vasquez recunoscuse, cu drept cuvânt, pe şeful bandei.

— Nu începem să mutăm lucrurile din cavernă?

— Nu înainte să fi reparat avariile, şi sigur că asta va dura mai multe săptămâni…

— Atunci să luăm în barcă, zise Careante, câteva unelte.

— Da… şi să ne întoarcem când va fi nevoie. Vargas va găsi aici tot ce are nevoie pentru lucrări.

— Să nu pierdem timpul, zise Careante. Mareea va veni în curând.

— Desigur, răspunse Kongre, când goeleta va fi reparată, vom încărca totul la bord. Nu avem să ne temem că cineva o să ne jefuiască.

— Eh, Kongre, să nu uităm că la far erau 3 paznici şi că unul din ei ne-a scăpat.

— Nu mă îngrijorează deloc, Careante. Nu vor trece nici două zile şi va muri de foame, afară doar dacă va putea să se hrănească cu muşchi şi scoici… De altfel, vom închide bine şi intrarea în cavernă.

— Oricum, zise Careante, e păcat că avem de făcut reparaţii. Altfel, Maule ar fi putut pleca chiar mâine… E drept că, în timpul cât vom mai rămâne, poate că o navă va veni să se sfărâme de coastă, şi asta fără ca măcar să avem nevoie s-o atragem… Şi dacă ea va fi pierdută, noi nu vom pierde!

Kongre şi oamenii săi ieşiră din cavernă ducând cu ei unelte, scânduri de bordaj şi bucăţi de lemn pentru repararea coastelor. Apoi avură grijă să astupe intrarea, după care coborâră la barcă şi plecară în momentul când fluxul ajungea în golf.

Barca porni pe dată şi, cu ajutorul lopeţilor, nu întârzie să dispară la o cotitură a malului.

Când nu mai era primejdie să fie văzut, Vasquez ieşi pe plajă. Ştia acum tot ce voia şi, între altele, două lucruri importante: primul, că putea să-şi procure provizii suficiente pentru câteva săptămâni, al doilea că goeleta avea avarii, ale căror reparaţii aveau să ţină vreo 15 zile sau chiar mai mult, dar în nici un caz atâta pentru a mai fi găsită la întoarcerea canonierei.

Cât despre a-i întârzia plecarea când goeleta va fi gata de drum, cum putea Vasquez să se gândească la aşa ceva? Dar… dacă vreo navă ar trece la mică distanţă de capul San-Juan, ar putea să-i transmită semnale, la nevoie ar putea să ajungă înotând până la ea… Odată ajuns la bord, ar pune pe căpitan la curent cu situaţia… şi dacă acest căpitan ar dispune de un echipaj destul de numeros, el nu va ezita să intre în golful Elgor şi să pună mâna pe goeletă… Dacă răufăcătorii s-ar refugia atunci în interiorul insulei… n-ar mai putea s-o părăsească şi, la întoarcerea canonierei Santa-Fe, comandantul Lafayate va şti cum să-i prindă sau să-i nimicească până la ultimul!… Dar se va arăta oare o asemenea navă în dreptul capului San-Juan?… Şi dacă ar trece vreuna, vor fi zărite semnalele lui Vasquez…?

În ceea ce-l privea pe el personal, deşi Kongre ştia despre existenţa unui al treilea paznic, nu-i era nici o teamă, va şti el cum să scape de cercetările bandiţilor. Important era pentru moment să-şi asigure hrana până la sosirea canonierei. Şi se îndreptă, fără să aştepte, spre grotă.