CAPITOLUL VI.

ÎN GOLFUL ELGOR.

Operaţiunea de readucere pe linia de plutire reuşise din plin. Dar asta încă nu era totul. Goeleta nu se prea afla în siguranţă în acest adăpost săpat în ţărmul capului San-Bartolome. Era prea expusă la furtunile de nord-vest şi la hula din larg. În sezonul mareelor înalte ale echinoxului, n-ar fi putut rămâne aici nici 24 de ore.

Kongre ştia acest lucru. Aşa că intenţia sa era să părăsească acest adăpost în timpul refluxului de a doua zi, de care voia să se folosească pentru a străbate în parte strâmtoarea Lemaire.

Înainte de asta, trebuia totuşi neapărat să cerceteze în amănunt nava şi să verifice starea interioară a cocii. Cu toate că avea siguranţa că apa nu pătrundea, se putea totuşi ca nu bordajul, ci scheletul să fi suferit din cauza eşuării şi să fie necesare anumite reparaţii în vederea unei călătorii mai lungi.

Kongre puse imediat oamenii să deplaseze lestul care umplea cala până la partea superioară a varangelor1. Nu va trebui neapărat descărcat, ceea ce va economisi timp şi muncă, şi mai ales timpul, atât de important în situaţia puţin sigură în care se afla Maule. Mai întâi, fierul vechi din care era format lestul fu transportat în cală dinspre prova spre pupa, pentru a se putea cerceta partea dinainte a bordajului interior.

Această cercetare fu făcută în mod minuţios de Kongre şi Careante, 1 Varangă – element structural din osatura transversală a fundului navei, care face legătura între coaste, chilă, carlingi şi bordajul exterior.

ajutat de un chilian numit Vargas, care lucrase altădată ca dulgher în atelierele de construcţii din Valparaiso şi cunoştea bine această meserie.

Nu se constată nici o avarie în toată partea cuprinsă între etravă şi călcâiul catargului de mizenă. Varangele, coastele şi bordajul erau în stare bună; întărite cu aramă, nu se resimţiseră de şocul produs de eşuarea pe bancul de nisip.

După ce lestul fu apoi împins din nou în faţă, coca fu găsită neatinsă şi de la catargul de mizenă până la catargul mare. Pontifii nu erau îndoiţi sau deformaţi şi scara care ducea spre puntea centrală nu fusese deplasată.

Se ocupară apoi de a treia porţiune a calei, de catargul mare până la etambou. Aici găsiră o avarie de oarecare importanţă. Deşi nu exista o spărtură, coastele din babord aveau o adâncitură pe o lungime de un metru şi jumătate. Aceasta probabil se făcuse din cauza izbiturii de un vârf de stâncă, înainte ca goeleta să fi fost împinsă pe bancul de nisip.

Dacă bordajul nu cedase complet, dacă umplutura de câlţi rămăsese pe loc, ceea ce împiedicase apa să pătrundă în cală, totuşi această avarie prezenta o anumită gravitate şi orice marinar trebuia să o ia în seamă.

O reparaţie se impunea deci în momentul când nava trebuia să iasă în larg, în afară de cazul când ar fi fost vorba de o scurtă traversare pe timp frumos. De altfel, mai mult ca sigur că o asemenea reparaţie ţinea o săptămână întreagă dacă existau materialele şi uneltele necesare.

Când Kongre şi ai lui ştiură despre ce este vorba, blestemele, îndreptăţite de situaţia în care se aflau, urmară uralelor care însoţiseră repunerea pe linia de plutire a navei Maule. Oare goeleta nu le va putea servi la nimic? Oare nu vor putea părăsi Insula Statelor?

Kongre interveni atunci zicând:

— Avaria este într-adevăr gravă… În starea actuală nu putem să ne încredem în Maule, care pe timp de furtună ar risca să se spargă… Sunt de parcurs sute de mile înainte de a ajunge în insulele Pacificului! Ar însemna să riscăm să ne scufundăm pe drum. Dar această avarie se poate repara şi o vom repara.

— Unde? întrebă unul din chilieni, care nu-şi ascundea îngrijorarea.

— Nu aici, în orice caz, spuse un alt bandit.

— Nu, răspunse hotărât Kongre. În golful Elgor.

Goeleta putea să străbată distanţa până la golf în 48 de ore. Nu aveau decât să navigheze de-a lungul litoralului insulei, pe la sud sau pe la nord. În grota unde se afla toată prada, dulgherul va avea la dispoziţie lemnul şi uneltele necesare acestei reparaţii. Chiar dacă era nevoie de 15 zile, de 3 săptămâni, Maule va putea aştepta. Timpul bun trebuia să mai dureze cel puţin două luni şi în felul acesta Kongre şi banda sa vor putea să părăsească Insula Statelor la bordul unei nave care, odată reparaţiile făcute, oferea toate garanţiile de securitate.

În plus, Kongre avusese întotdeauna intenţia să rămână câtva timp în golful Elgor după ce va părăsi capul San-Bartolome. N-ar fi vrut cu nici 33 un preţ să piardă obiectele de tot felul lăsate în grotă, când lucrările farului îl obligaseră să se refugieze în celălalt capăt al insulei. Astfel planurile sale nu vor fi modificate şi doar oprirea în golf va fi mai îndelungată.

Din nou încrezători în soarta lor, bandiţii făcură pregătirile necesare pentru ca nava să plece a doua zi, în timpul mareei înalte.

Cât despre prezenţa paznicilor farului, ea nu-i neliniştea pe piraţi, în câteva cuvinte, Kongre arătă ce soartă le pregătea.

— Înainte de sosirea goeletei, îi zise el lui Careante între patru ochi, eram decis să pun stăpânire pe baia Elgor. Intenţiile mele nu s-au schimbat. Numai că, în loc să ajung neobservat acolo, prin insulă, vom ajunge pe calea mării, la vedere. Goeleta va ancora în golfuleţ. Vom fi primiţi fără să stârnim bănuieli şi apoi… Un gest, pe care Careante îl înţelese, sfârşi gândul lui Kongre. Şi în adevăr, acest ticălos avea toate şansele să reuşească. Doar printr-o minune Vasquez, Moriz şi Felipe puteau să scape de soarta care-i ameninţa.

După-amiaza fu destinată pregătirilor de plecare. Kongre dădu ordin să se pună la loc lestul şi se ocupă de încărcatul proviziilor, armelor şi a altor obiecte aduse la capul San-Bartolome.

Totul se făcu cu repeziciune. De la plecarea din golful Elgor, adică de mai bine de 1 an, Kongre şi oamenii săi se hrăniseră îndeosebi din rezervele lor şi nu mai rămăsese din ele decât o cantitate foarte mică, pe care o aşezară în cambuză. Cât despre rufe, haine, unelte, obiecte de aur şi argint, ele fură depuse în bucătărie în cazarma echipajului, în magazia de la pupa şi în cala vasului, unde aveau să ţie depozitate şi lucrurile aflate în caverna din dreptul golfului.

Pe scurt, se munci în aşa fel încât, la ora 4 după-masă, toată încărcătura era la bord. Goeleta putea pleca imediat, dar Kongre se feri să navigheze noaptea de-a lungul unui litoral plin de recife. Nu ştia nici dacă va trece prin strâmtoarea Lemaire, pentru a ajunge în dreptul capului San-Juan. Aceasta depindea de direcţia vântului. Da, va trece, dacă va bate din sud, şi nu va trece dacă va bate din nord, cu tendinţa de a se înteţi. Atunci era mai bine să înconjoare insula pe la sud, ceea ce ar face ca goeleta să fie apărată de coastă. În plus, oricare ar fi drumul ales, această traversare, după părerea lui, nu trebuia să dureze mai mult de vreo 30 de ore, adăugându-se şi oprirea din timpul nopţii.

Seara nu aduse nici o schimbare a vremii. Nici urmă de negură la apusul soarelui şi linia orizontului care despărţea cerul de mare era aşa de desluşită, că o rază verde traversă spaţiul când discul soarelui dispăru îndărătul zării.

Se părea deci că noaptea va fi calmă, şi chiar aşa se întâmplă. Cea mai mare parte a oamenilor o petrecură la bord, unii în cazarmă, alţii în cală. Kongre ocupa cabina căpitanului Pailha, la dreapta, şi Careante pe cea a secundului, în stânga careului.

La prima oră a dimineţii, Kongre ajunse cu o barca la mal şi, în dreptul capului San-Bartolome, se urcă printr-o viroagă, pe coama falezei.

De la această înălţime, privirea sa putea cuprinde marea pe o vastă întindere. Numai spre est câmpul vizual era închis din cauza şirului de munţi care se ridicau între capul San-Antonio şi capul Kempe.

Marea, calmă în regiunea din sud, era destul de agitată la intrarea în strâmtoare, pentru că vântul devenea mai tare şi mai rece. În rest nu se vedea în larg nici o pânză sau urmă de fum şi goeleta nu va întâlni cu siguranţă nici o navă în scurta traversare până la capul San-Juan.

Kongre se hotărî imediat. Fiindu-i teamă că vine furtuna şi nevrând să supună goeleta la mari eforturi, expunând-o hulei din strâmtoare, totdeauna puternică în timpul refluxului, se decise să facă drumul de-a lungul coastei meridionale a insulei şi să ajungă la baia Elgor, trecând pe la capurile Kempe, Webster, Several şi Diegos. Pe la sud sau pe la nord, distanţa era aproape aceeaşi.

Kongre coborî, reveni pe mal, apoi plecă spre grotă, unde constată că nici un obiect nu fusese uitat. Nimic nu va da în vileag deci, prezenţa unui grup de oameni la capătul de vest al Insulei Statelor.

Se făcuse ceva mai mult de ora 7. Refluxul care începea va ajuta la ieşirea din golfuleţ.

Ridicară ancora, ridicară vela trincă şi focul, suficiente să scoată goeleta din zona bancurilor de nisip, cu briza care bătea din nord-est.

Kongre ţinea timona în timp ce Careante veghea în prova. 10 minute fură destul pentru a degaja nava dintre grămezile de recife şi goeleta începu să simtă, puţin ruliul mării.

Din ordinul lui Kongre, Careante desfăşură mizena şi brigantina, care înseamnă la o goeleta vela cea mare, apoi ridică vela gabie. Cu velele întinse, Maule o porni în larg spre sud-vest, pentru a trece de capul San-Bartolome.

După o jumătate de oră, Maule ocolise stâncile. Întoarse apoi mult şi luă direcţia spre est, în aşa fel încât să aibă vântul cât mai din spate.

Vântul îi era favorabil la adăpostul coastei meridionale a insulei, de care nava nu se îndepărta la mai mult de 3 mile.

Între timp, Kongre şi Careante putură să constate că această navă uşoară se comportă bine la toate vitezele. Desigur că vara nu era nici un pericol să te aventurezi cu ea în apele Pacificului, după ce-ai lăsat în urmă ultimele insule ale arhipelagului Magellan.

Kongre ar fi putut să ajungă la intrarea băii Elgor în aceeaşi seară, dar preferă să se oprească într-un punct oarecare al litoralului, înainte de apusul soarelui. Nu forţă deci velele, se sluji numai de o parte din ele şi se mulţumi cu o viteză de 5-6 mile pe oră.

În această primă zi, Maule nu întâlni nici o altă navă şi când se lăsă noaptea, se opri la est de capul Webster, după ce făcuse cam o jumătate de drum. Aici se îngrămădeau stânci uriaşe şi se vedeau cele mai înalte 35 maluri ale insulei. Goeleta ancoră la un cablu de mal, într-o adâncitură adăpostită de o limbă de pământ; o navă nu putea fi mai bine aşezată înăuntrul unui port şi chiar al unui bazin portuar. Desigur că dacă vântul începea să bată din spre sud, Maule ar fi fost foarte expus în acest loc, unde marea, când se umflă în timpul furtunilor polare, este tot aşa de agitată ca la capul Horn.

Dar vremea rămânea frumoasă, vântul bătea de la nord-est şi norocul continua să favorizeze planurile lui Kongre şi ale oamenilor săi!

Noaptea de 25 spre 26 decembrie fu una dintre cele mai liniştite.

Vântul, care încetase către ora 10 seara, începu din nou să sufle dis-de-dimineaţă, pe la ora 4.

La prima licărire a zorilor, Kongre luă măsuri de plecare. Se întinseră velele care fuseseră strânse în timpul nopţii. Cabestanul readuse ancora la post şi goeleta se puse în mişcare.

Capul Webster se prelungeşte în mare cu 4-5 mile de la nord spre sud. Goeleta trebuia să urce pentru a ajunge la coasta care merge spre est şi care până la capul Several, are o lungime de aproape 20 de mile.

Maule îşi reluă drumul în aceleaşi condiţii ca în ziua precedentă îndată ce ajunse lângă litoral, unde regăsi aceleaşi ape liniştite la adăpostul malurilor înalte.

Ce coastă îngrozitoare! Şi mai înfricoşătoare chiar decât cea din strâmtoare! O îngrămădire de blocuri imense într-un echilibru nesigur, multe din ele umplând plajele până la distanţa acoperită de maree, enormă întindere de recife negre, care nu lăsau nici un loc liber între ele nu numai pentru o navă de mic tonaj, dar nici măcar pentru ca o simplă barcă să poată acosta.

Goeleta mergea cu jumătate din vele, la vreo 3 mile de litoral.

Kongre, necunoscând această coastă, se temea, pe drept cuvânt, să se apropie prea tare. Pe de altă parte, nevrând să solicite prea mult goeleta, o menţinea în apele liniştite pe care nu le putea întâlni mai în larg.

Pe la ora 10, ajuns în dreptul intrării golfului Blossom, nu mai putu să evite complet hula. Vântul bătând spre golful care intra adânc în insulă, ridica valuri mari pe care Maule le primea în coastă, gemând.

Kongre menţinu viteza pentru a depăşi capul care limitează golful spre est, apoi, acest punct odată trecut, strânse vântul la maximum şi cu murele la babord se îndreptă în larg.

Kongre apucase el însuşi timona şi, cu velele întinse, căuta să se slujească de vânt cât mai mult. Abia pe la 4 după-masă socoti că urcase în vânt destul pentru ca să-şi atingă ţinta în linie dreaptă. Manevrând apoi pentru a avea vântul cât mai în spate, schimbă murele şi luă direcţia spre golful Elgor, lăsând în acel moment în urmă capul Several, la 4 mile spre nord-est. De la această distanţă coasta se putea vedea toată, până la capul San-Juan.

În acelaşi timp, în spatele capului Diegos apărea turnul Farului de la Capătul Lumii, pe care Kongre îl vedea pentru prima oară. Cu luneta 36 găsită în cabina căpitanului Pailha, putu chiar să-l zărească pe unul din paznici care, de pe galerie, cerceta marea. Soarele mai trebuia să rămână 3 ore deasupra orizontului şi fără îndoială că goeleta va putea ancora înainte de căderea nopţii.

Era sigur că nava fusese reperată de paznici şi că sosirea sa în apele Insulei Statelor era semnalată. Atâta timp cât Vasquez şi camarazii săi îl văzuseră îndreptându-se spre larg, putuseră crede că nava mergea spre Maluine. Dar de când venea cu vântul din tribord, nu mai aveau probabil nici o îndoială că voia să intre în golf.

Puţin îi păsa de altfel lui Kongre că Maule fusese zărită şi nici că se bănuia că va ancora aici. Aceasta nu schimba cu nimic planurile sale.

Spre satisfacţia lui, ultima parte a călătoriei se făcea în condiţii favorabile. Vântul bătea ceva mai tare din est. Cu velele braţate la maximum, goeleta nu mai trebuia să înfrunte valurile cele mari pentru a trece de capul Diegos.

Împrejurarea era cât se poate de fericită, căci coca, în starea în care era, nu ar fi suportat diverse manevre care puteau s-o şubrezească, ba chiar să-i facă vreo spărtură înainte de a fi intrat în golf.

Aşa se şi întâmplă. Când Maule era la vreo două mile de golf, unul din oamenii echipajului, ducându-se în cală, urcă înapoi strigând că apa pătrundea printr-o crăpătură în bordaj.

Era exact în locul unde coca cedase la ciocnirea cu o stâncă. Dacă bordajul rezistase până aici, crăpase acum pe o întindere de câteva degete. De fapt, avaria nu avea mare importanţă. Deplasând lestul, Vargas reuşi să astupe fără mare greutate crăpătura cu nişte câlţi. Dar bineînţeles că mai târziu era necesară o reparaţie făcută cu grijă, în starea în care rămăsese după eşuarea de la capul San-Bartolome, goeleta nu avea nici o şansă să înfrunte apele Pacificului.

Era ora 6 când Maule apăru la o milă şi jumătate de gura Căii Elgor.

Kongre dădu ordin să se strângă velele superioare de care nu mai avea nevoie. Fură lăsate numai gabierul, focul mare şi brigantina. Cu aceste vele, Maule va ajunge fără greutate să ancoreze în golfuleţul din fundul băii Elgor, sub comanda lui Kongre care cunoştea perfect drumul şi care ar fi putut sluji ca pilot şi altor vase.

De altfel, la ora 6 jumătate seara se proiectă pe apă un fascicol de raze luminoase. Se aprinsese farul şi prima navă căreia avea să-i lumineze calea prin acest golf era o goeletă chiliană, căzută în mâinile unei bande de piraţi.

Era aproape 7 şi soarele tocmai scăpata după înălţimile Insulei Statelor,când Maule lăsa la tribord capul San-Juan. Golful se deschidea în faţa sa. Kongre intră cu vântul din pupa.

Kongre şi Careante, trecând în dreptul cavernelor, constataseră că intrările lor nu fuseseră descoperite, căci mai erau astupate cu pietre şi cu o perdea de mărăcini. Nimic deci nu trădase prezenţa lor pe această parte a insulei şi vor găsi prada la locul ei, aşa cum o lăsaseră.

— Totul merge bine, zise Careante către Kongre, în spatele căruia se afla.

— Şi în curând va merge şi mai bine! răspunse Kongre.

După 20 de minute, Maule ar fi ajuns la locul unde trebuia să ancoreze.

În acest moment nava fu „interceptată” de 2 oameni care tocmai coborâseră de pe terasă pe faleză.

Erau Felipe şi Moriz. Ei pregătiră şalupa pentru a urca la bordul goeletei. Vasquez era de serviciu în camera de cart.

Când goeleta ajunse în mijlocul golfului, brigantina şi gabierul fuseseră strânse şi Maule nu mai avea altă velă întinsă decât focul mare, pe care Careante o cobora.

În momentul când aruncară ancora, Moriz şi Felipe săriră pe puntea navei.

La ordinul lui Kongre, primul fu izbit cu toporul în cap şi căzu. În acelaşi timp, două focuri de revolver doborâră pe Felipe lângă camaradul său. Amândoi muriră pe loc. Printr-una din ferestrele camerei de cart, Vasquez auzi focurile de armă şi văzu cum sunt ucişi camarazii săi.

Aceeaşi soartă îl aştepta şi pe el dacă îl prindeau bandiţii. De la aceşti asasini nu te puteai aştepta la milă. Sărmanul Felipe, sărmanul Moriz, el nu avusese ce face pentru a-i salva şi rămăsese acolo sus, înspăimântat de această crimă oribilă, săvârşită în câteva clipe!

După primul moment de uimire, îşi recapătă sângele rece şi examina repede situaţia. Trebuia să nu cadă cu nici un preţ în mâinile acestor ticăloşi. Poate că nu ştiau de existenţa lui, dar era de presupus că, manevra de ancorare odată terminată, mai mulţi dintre ei se vor gândi să urce în far cu scopul de a-i stinge luminile şi de a împiedica astfel intrarea altor nave în golf, cel puţin până a doua zi dimineaţă.

Fără întârziere, Vasquez părăsi camera de cart şi se repezi pe scările ce duceau la locuinţa de jos.

Nu era nici un moment de pierdut. Se şi auzea zgomotul şalupei depărtându-se de goeletă şi aducând câţiva oameni din echipaj care să debarce pe ţărm.

Vasquez luă două revolvere pe care şi le puse la brâu, băgă câteva provizii într-un sac pe care-l luă în spate şi apoi ieşi din dormitor, coborî repede panta incintei şi, fără a fi fost văzut, dispăru în întuneric.