CAPITOLUL XIV.

CANONIERA SANTA-FE.

Cum ar putea fi descrisă panica din acest colţ al golfului? Strigătul: „Canoniera… canoniera!” căzu ca un trăsnet asupra acestor ticăloşi şi suna ca o condamnare la moarte. Santa-Fe însemna dreptatea care sosea pe insulă, era pedeapsa atâtor crime, pedeapsă de care nu mai puteau scăpa!

Dar oare Careante nu se înşelase? Această navă care se apropia era într-adevăr canoniera marinei argentiniene? Avea ca destinaţie baia Elgor? Nu se îndrepta pur şi simplu spre strâmtoarea Lemaire sau capul Several, pentru a trece apoi pe la sudul insulei?

Imediat ce Kongre auzi strigătul lui Careante, urcă în goană movila, se repezi pe scara farului şi ajunse pe galerie în mai puţin de 5 minute.

— Unde este nava? întrebă el.

— Acolo, la nord-nord-vest.

— La ce distanţă?

— Cam la vreo 10 mile.

— Deci nu va putea să fie la intrarea în golf înainte de căderea nopţii?

— Nu.

Kongre apucă luneta. Cercetă nava cu mare atenţie, fără să scoată un cuvânt. Era sigur că era un steamer. Se desluşea fumul gros care ieşea din coşurile sale, ceea ce arăta că merge cu viteză mare.

Că acest vapor era canoniera, nici Kongre, nici Careante nu mai puteau avea vreo îndoială. Văzuseră deseori nava argentiniană în timpul lucrărilor de construire a farului, atunci când sosea sau pleca din Insula Statelor. De altfel, vaporul se îndrepta direct spre golf. Dacă intenţia căpitanului ar fi fost să intre în strâmtoarea Lemaire, ar fi mers mai spre vest, şi dacă ar fi vrut să treacă pe la capul Several, mai spre sud.

— Da, zise Kongre, este în adevăr canoniera!

— Blestemat ghinion care ne-a întârziat până acum! exclamă Careante. Fără aceşti netrebnici care ne-au oprit de două ori, am fi fost în plin Pacific.

— Toate aceste vorbe nu ne pot sluji la nimic, grăi Kongre. Trebuie să luăm o hotărâre.

— Care?

— Să plecăm.

— Când?

— Numaidecât.

— Da, dar înainte să ajungem prea departe, canoniera va fi lângă golf…

— Da… dar va rămâne în afara lui…

— De ce?

— Pentru că nu va putea observa lumina farului şi nu va risca să înainteze spre coastă în întuneric. Acelaşi raţionament ca şi Kongre îl făceau şi Vasquez şi Davis. Ei nu voiau să-şi părăsească adăpostul atâta timp cât puteau fi văzuţi din galeria farului. În strâmta lor ascunzătoare, le venise şi lor gândul pe care şeful piraţilor îl împărtăşise lui Careante. Farul ar fi trebuit să fie aprins, căci soarele apusese.

Neobservând luminile lui, comandantul Lafayate, deşi cunoştea bine insula, nu va ezita oare toată noaptea să intre în golf? E adevărat că el intrase până acum de zeci de ori în baia Elgor, dar numai în timpul zilei şi numai văzând farul care să-i indice drumul; cu siguranţă că nu va risca să intre în acest golf întunecos. În acelaşi timp el se va gândi că insula fusese teatrul unor evenimente grave, de vreme ce paznicii nu erau la postul lor.

— Dar dacă, zise atunci Vasquez, comandantul n-a văzut uscatul şi continuă să înainteze în speranţa de a zări lumina farului? I s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu Century. N-ar putea să eşueze pe recifele capului San-Juan?

John Davis răspunse cu un gest evaziv.

Era foarte adevărat că eventualitatea de care vorbea Vasquez putea să aibă loc. Fără îndoială însă că vântul nu bătea cu furie şi Santa-Fe nu se afla în aceleaşi împrejurări ca Century. Dar o catastrofă era în principiu posibilă.

— Să ieşim pe litoral, spuse Vasquez. În două ore putem să fim la cap. Poate că va mai fi posibil să aprindem acolo un foc spre a le semnaliza uscatul.

— Nu, răspunse John Davis, va fi prea târziu. Peste cel mult o oră canoniera va fi la intrarea în golf.

— Atunci ce-i de făcut?

— Să aşteptăm! răspunse John Davis.

Era trecut de ora 6 şi amurgul începea să învăluie insula.

În acest timp, pregătirile erau făcute cu multă energie la bordul lui Careante. Kongre voia să plece cu orice preţ. Pus pe jăratic, hotărâse să părăsească imediat locul unde se afla. Dacă aştepta mareea de a doua zi dimineaţa, risca să întâlnească canoniera. Văzând că această navă vrea să părăsească golful, comandantul Lafayate n-o va lăsa să treacă.

Îi va da ordin să oprească şi va interoga pe căpitanul său. Desigur că va voi să afle de ce farul nu fusese aprins. Prezenţa navei Careante i-ar părea, pe drept cuvânt, suspectă. Când goeleta va fi oprită, va urca la bordul ei, îl va chema pe Kongre, va cerceta echipajul şi numai după mutra oamenilor va intra la cele mai fireşti bănuieli. Va obliga nava să întoarcă şi să-l urmeze, iar apoi o va reţine în golf până la primirea unor informaţii complete.

Şi atunci când comandantul canonierei nu-i va mai găsi pe cei 3 paznici ai farului, el nu va putea să-şi explice absenţa lor decât prin faptul că au fost victimele unui atentat. Şi n-ar fi firesc să creadă imediat că autorii acestui atentat erau oamenii de pe nava care căuta să fugă?

În fine, se putea ivi şi o altă complicaţie.

Deoarece Kongre şi banda sa zăriseră în largul oceanului pe Santa-Fe, nu era probabil şi chiar sigur că l-au observat şi cei care îl atacaseră de două ori pe Careante în momentul când ieşea din golf? Aceşti duşmani necunoscuţi au urmărit probabil toate mişcările canonierei şi vor apărea la sosirea ei în liman, iar dacă printre ei, cum e mai mult ca sigur, se află şi al treilea paznic, Kongre şi ai săi nu vor putea să mai scape de pedeapsă pentru crimele lor. Kongre se gândise la toate aceste eventualităţi şi la consecinţele lor. De aceea, singura hotărâre la care se oprise era să pornească imediat şi, pentru că vântul care sufla din nord era prielnic, să profite de căderea nopţii pentru a ieşi în larg, forţând velele. Atunci goeleta ar fi în stare să ajungă la ocean. Poate canoniera, nevăzând farul şi nevrând să se apropie de uscat pe întuneric, să fi rămas în acest moment destul de departe de Insula Statelor. Dacă va fi nevoie, pentru mai multă prudenţă, în loc să se îndrepte spre strâmtoarea Lemaire, Kongre va lua-o spre sud, va trece de capul 87

Several şi se va strecura în spatele coastei meridionale. Iată de ce grăbea plecarea.

John Davis şi Vasquez, înţelegând planul piraţilor, se întrebau cum ar putea să-l împiedice şi, în desperarea lor, îşi dădeau seama cât sunt de neputincioşi!

Pe la 7 şi jumătate, Careante chemă la bord pe cei câţiva oameni care mai erau pe uscat. Îndată ce tot echipajul se află pe navă, fu ridicată barca şi Kongre ordonă şi ridicarea ancorei.

John Davis şi Vasquez auziră zgomotul regulat al opritorului, în timp ce lanţul începea să urce sub acţiunea cabestanului.

După 5 minute ancora se afla la post. Imediat goeleta începu manevrarea velelor. Porni cu toate velele întinse, ca să nu piardă nimic din puterea vântului care slăbea. Încet, nava ieşi din golfuleţ şi, pentru a primi mai bine vântul în vele, se ţinea în mijlocul golfului.

Dar în curând navigaţia deveni foarte dificilă. Marea fiind joasă, goeleta nu era împinsă de curent, şi cu acest ritm nu progresa decât foarte încet. În curând nu va putea înainta deloc şi poate chiar va fi dată înapoi, dacă peste două ore va începe fluxul. În cel mai fericit caz nu va putea ajunge în dreptul capului San-Juan înainte de miezul nopţii.

Dar nu avea nici o importanţă. Cum Santa-Fe nu va intra în golf, nu riscau s-o întâlnească. Aşteptarea mareei următoare însemna, fără îndoială, că la răsăritul soarelui ea va fi încă în afara golfului.

Echipajul făcu tot ce-i stătea în putinţă pentru a grăbi mersul lui Careante, dar era dezarmat contra pericolului evident care provenea din deriva navei. Încetul cu încetul, vântul o împingea către malul de sud al băii Elgor. Acest mal, pe care Kongre nu-l cunoştea prea bine, îl ştia totuşi mărginit cu şiruri de stânci. O oră după plecare, el se crezu atât de aproape de mal, încât i se păru prudent să vireze ca să se îndepărteze.

Această manevră nu se putea executa decât cu mare greutate, din cauza vântului care scădea din ce în ce mai mult, odată cu lăsarea nopţii.

Totuşi ea era foarte urgentă. Cu cârma la dreapta, scotele din spate fură întinse, în timp ce erau slăbite cele din faţă. Dar, din lipsă de viteză, goeleta nu izbuti să vireze şi continuă deriva spre coastă.

Kongre înţelese pericolul. Îi rămânea un singur mijloc. Îl întrebuinţa.

Barca fu lansată, 6 oameni coborâră pe frânghie şi, cu ajutorul vâslelor, reuşiră să facă să înainteze puţin goeleta care-şi întinse murele la tribord. După un sfert de oră izbuti să revină la vechiul drum, fără să se teamă că va fi izbită de recifele de la sud.

Din păcate nu se mai simţea deloc vântul, velele atârnau pe catarge.

Barca încerca în van să-l remorcheze pe Careante până la intrarea în golf. Tot ce ar fi putut face nava era să reziste fluxului care începea. Cât despre înaintare, nu mai putea fi vorba. Va fi oare Kongre obligat să arunce ancora în acest loc, la mai puţin de două mile depărtare de golfuleţ?

După plecarea navei, John Davis şi Vasquez se ridicară şi coborâră până la mare, de unde urmăriră mişcările goeletei. Vântul se oprise cu totul şi ei înţeleseră că bandiţii vor fi obligaţi să se oprească, spre a aştepta următorul reflux. Dar vor avea tot timpul, înainte de revărsatul zorilor, să ajungă la intrarea în golf şi le vor rămâne multe şanse să plece fără să fie văzuţi.

— Nu! Am pus mâna pe ei! exclamă deodată Vasquez.

— Cum? întrebă John Davis.

— Vino… vino!

Vasquez îl trase pe tovarăşul său în direcţia farului.

După părerea sa, Santa-Fe trebuia să se afle în faţa insulei. Ar putea fi chiar foarte aproape, ceea ce, de altfel, nu era deloc periculos pe o mare atât de liniştită. Fără îndoială că, surprins de stingerea farului, comandantul Lafayate aştepta răsăritul soarelui, cu maşinile la mică presiune.

Tot aşa gândea şi Kongre; dar acesta îşi spunea că are cele mai mari şanse să evite canoniera. Îndată ce refluxul va duce apele golfului spre mare, chiar şi fără vânt, Careante îşi va relua mersul şi în mai puţin de o oră va fi în larg.

Odată ieşit din golf, Kongre nu se va depărta prea mult. I-ar fi suficientă o briză uşoară, din cele care de obicei suflă din când în când, chiar şi în nopţile calme, şi de un curent spre sud, pentru a merge lin, pe lângă coastă, în adâncul nopţii întunecoase. Imediat ce va fi trecut de capul Several, care se găseşte la o depărtare de 7-8 mile, goeleta, adăpostită de faleză, nu va mai avea de ce să se teamă. Singura primejdie era să fie observată de oamenii de veghe de pe Santa-Fe, dacă aceasta s-ar afla mai jos de golf şi nu spre capul San-Juan.

Comandantul Lafayate n-ar lăsa desigur să se depărteze goeleta dacă ar fi văzută la ieşirea din golf, chiar şi numai pentru a-i pune căpitanului întrebări despre far. Cu ajutorul aburilor, ar fi ajuns nava care fugea, înainte ca aceasta să fi dispărut în spatele înălţimilor din sud.

Era atunci 9 şi ceva. Kongre trebui să se mulţumească să se oprească şi să reziste în faţa mareei, ca să aştepte momentul când va începe refluxul. Dar mai erau aproape 6 ore până la reflux. Curentul nu-i va fi prielnic înainte de ora 3 dimineaţa. Goeleta evita fluxul, întorcând etrava către larg. Barca fu urcată din nou la bord. Când va sosi momentul, Kongre nu va pierde nici o clipă pentru a porni din nou.

Deodată echipajul scoase un strigăt care putu fi auzit de pe ambele maluri ale golfului.

O lungă rază de lumină străbătu întunericul. Luminile farului se vedeau în toată strălucirea lor aşternându-se pe apă, pe o mare suprafaţă dincolo de insulă.

— Ah, ticăloşii! Sunt acolo! exclamă Careante.

— Pe uscat! ordonă Kongre.

Într-adevăr, pentru a scăpa de primejdia imediată care-i ameninţa, nu avea altceva de făcut: să debarce, lăsând la bord numai un mic număr de oameni, să alerge spre incintă, să pătrundă în anexă, să urce scara turnului şi să ajungă în camera de cart spre a se năpusti asupra acestui paznic şi a eventualilor săi tovarăşi, să se descotorosească de ei şi apoi să stingă farul. În cazul când canoniera pornise să intre în golf, se va opri cu siguranţă… Dacă era de-acum intrată, va încerca să iasă, nemaiavând lumina care s-o îndrume spre golfuleţ. În cel mai rău caz se va opri pe loc, aşteptând să se facă ziuă.

Kongre ordonă coborârea bărcii. Careante şi alţi 12 oameni, înarmaţi cu puşti, revolvere şi cuţite, luară loc alături de el. Într-o clipă vor acosta şi se vor repezi spre incinta farului, de care nu-i despărţea mai mult de o milă şi jumătate.

Această distanţă fu parcursă într-un sfert de oră. Nu se depărtaseră unul de altul. Toată banda, afară de cei doi oameni aflaţi la bord, se găsea împreună la poalele farului.

Da… John Davis şi Vasquez se aflau acolo. În goană, fără nici o precauţiune, căci ştiau că nu vor mai întâlni pe nimeni, ei urcaseră colina şi pătrunseseră în incintă. Ceea ce voia Vasquez era să aprindă luminile farului, pentru a arăta canonierei drumul spre golfuleţ, unde ea să poată ajunge înainte de venirea zorilor. Lucrul de care se temea, şi ce temeri îl mistuiau! era să nu fi distrus Kongre lentilele şi lămpile şi ca întreg aparatul să nu mai fie în stare de funcţionare. Atunci goeleta, după toate probabilităţile, va putea să scape fără să fie observată de Santa-Fe.

Amândoi se repeziră spre locuinţă, intrară în culoar, împinseră uşa scării, pe care o închiseră în urma lor punând toate zăvoarele, urcară şi ajunseră la camera de cart…

Lanterna era în bună stare, lămpile la locul lor, având încă fitilurile şi uleiul rămase din ziua în care fusese stinsă. Nu, Kongre nu distrusese aparatul dioptric al lanternei, el nu se gândise decât să împiedice funcţionarea farului pe tot timpul cât va rămâne în baia Elgor. Şi de altfel, cum ar fi putut el să prevadă împrejurările în care va fi nevoit să-l părăsească?

Dar iată că farul lumina din nou!

Canoniera putea să ajungă la vechiul său loc de ancorare, fără nici o greutate.

Izbituri puternice se auziră la intrarea turnului. Întreaga bandă se năpusti spre uşă spre a urca pe galerie şi a stinge luminile. Toţi îşi riscau viaţa pentru a întârzia sosirea lui Santa-Fe. Nu găsiră pe nimeni pe terasă sau în locuinţă. Cei care se aflau în camera de cart nu puteau fi numeroşi. Îi vor învinge repede. Îi vor ucide şi farul nu va mai proiecta în noapte luminile lui primejdioase.

Cum se ştie, poarta de jos, care se afla în fundul gangului, era făcută dintr-o placă groasă de fier. Era imposibil să forţezi zăvoarele care 90 o închideau. Tot aşa de imposibil era s-o spargi cu lovituri de răngi sau topoare.

Careante, care încercase acest lucru, se convinse repede. După câteva eforturi zadarnice, veni lângă Kongre şi ceilalţi care se aflau în incintă. Ce era de făcut? Exista oare vreun mijloc de a urca prin exterior până la lanterna farului? Dacă acest mijloc nu exista, bandei nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se refugieze în interiorul insulei, pentru a nu cădea în mâinile comandantului Lafayate şi a echipajului său. Cât priveşte înapoierea la bordul goeletei, la ce le putea folosi? De altfel, nici nu mai aveau timp. Nici un fel de îndoială nu putea fi că Santa-Fe se afla în golf şi venea spre far.

Dacă, din contră, în câteva minute farul ar fi stins, Santa-Fe nu numai că nu şi-ar putea continua drumul, dar ar fi nevoită să se întoarcă şi goeleta ar izbuti poate să treacă. Or, acest mijloc de a ajunge la galerie exista.

— Sârma paratrăsnetului! exclamă Kongre.

Într-adevăr, de-a lungul turnului cobora un lanţ de metal fixat din 3 în 3 metri de scoabe de fier. Căţărându-se de la un crampon la celălalt cu ajutorul mâinilor, era cu siguranţă posibil să ajungi la galerie şi chiar să-i iei prin surprindere pe cei ce ocupau camera de cart.

Kongre va încerca acest ultim mijloc de salvare. Careante şi Vargas o luară înainte. Amândoi se urcară pe anexă, apucară lanţul şi începură să se caţere unul după altul, sperând că nu vor fi observaţi din cauza întunericului. Ajunseră la balustradă şi se apucară de bară. Nu mai trebuiau decât să sară peste ea…

În această clipă răsunară două focuri de revolver.

John Davis şi Vasquez se găseau acolo, cu urechile ciulite. Cei doi bandiţi, loviţi în cap, dădură drumul barei şi se zdrobiră de acoperişul anexei.

Atunci se auzi o sirenă la poalele farului. Canoniera intra în golfuleţ şi sirena scotea sunete ascuţite.

Abia mai aveau timp să fugă. În câteva minute Santa-Fe va ancora la locul ei obişnuit.

Kongre şi oamenii săi, înţelegând că nu se mai putea face nimic, alergară pe terasă şi o luară la goană înspre interiorul insulei.

După un sfert de oră, în clipa în care comandantul Lafayate arunca ancora, şalupa paznicilor, redobândită, acostă la nava de război din câteva lovituri de vâslă.

John Davis şi Vasquez se găseau acum la bordul canonierei.