CAPITOLUL XV.

DEZNODĂMÂNT.

Canoniera Santa-Fe, ducând la bord schimbul de paznici pentru Insula Statelor, părăsise Buenos Aires la 19 februarie. Cu un vânt 91 prielnic şi pe o mare liniştită, traversarea sa fu foarte rapidă. Uraganul care ţinuse aproape 8 zile nu se întinsese dincolo de strâmtoarea Magellan. Comandantul Lafayate nu suferise deci din pricina lui şi ajunsese la destinaţie mai devreme cu câteva zile. Dacă sosea cu 12 ore mai târziu, goeleta ar fi fost departe şi ar fi trebuit să renunţe la urmărirea bandei lui Kongre şi a şefului ei.

Comandantul Lafayate nu lăsă să treacă noaptea înainte de a fi fost pus la curent cu ceea ce se întâmplase în baia Elgor de 3 luni încoace.

Dacă Vasquez se găsea la bord, camarazii săi Felipe şi Moriz nu se aflau alături de el. Cât despre tovarăşul său, nimeni nu-l cunoştea şi nu-i ştia nici numele. Comandantul Lafayate îi chemă pe amândoi în careu şi primul său cuvânt fu:

— Farul a fost aprins târziu, Vasquez.

— Nu mai funcţionează de 9 săptămâni… răspunse Vasquez.

— 9 săptămâni?! Ce însemnează asta?… Şi ceilalţi 2 camarazi ai tăi…?

— Felipe şi Moriz sunt morţi… 21 de zile după plecarea lui Santa-Fe, farul nu mai avea decât un singur paznic, domnule comandant!

Vasquez povesti evenimentele întâmplate pe Insula Statelor, îşi termină povestirea trecând sub tăcere fapta pe care avusese meritul să o săvârşească. John Da vis interveni:

— Ceea ce uită Vasquez să vă spună, domnule comandant, adăugă el, este că cele două proiectile ale noastre au fost cu totul insuficiente!

Cu toate spărturile pe care i le-am făcut în cocă, Maule ar fi putut să plece chiar în această dimineaţă, dacă Vasquez, în cursul nopţii trecute, n-ar fi înotat până la navă, cu preţul vieţii sale, plasând un exploziv în pupa. E adevărat că nu a obţinut pe deplin rezultatul sperat. Avariile au fost uşoare şi au fost reparate în 12 ore. Dar aceste 12 ore au fost acelea care v-au permis să găsiţi goeleta în golf. Acest lucru i se datorează numai lui Vasquez, cum, de altfel, tot el este acela care, zărind canoniera, a avut ideea de a alerga la far, spre a aprinde luminile stinse de atâta vreme.

Comandantul Lafayate strânse călduros mâna lui John Davis şi a lui Vasquez, care prin îndrăzneaţă lor intervenţie au permis navei Santa-Fe, să ajungă înaintea plecării goeletei, apoi explică în ce condiţii canoniera a putut vedea Insula Statelor cu o oră înainte de apusul soarelui.

Comandantul Lafayate determinase poziţia navei pe hartă în dimineaţa aceasta şi era sigur unde se afla. Canoniera nu mai avea nevoie decât să navigheze în direcţia capului San-Juan, pe care trebuia să-l zărească înainte de căderea nopţii. În adevăr, la amurg, când cerul începu să se întunece, comandantul Lafayate desluşi foarte clar, dacă nu coasta de est a insulei, cel puţin piscurile înalte din spatele ei. Se găsea atunci la o distanţă de vreo 10 mile şi era sigur că va putea ancora după cel mai târziu două ore.

În acest moment, Santa-Fe fusese zărită de John Davis şi Vasquez.

Tot atunci Careante o semnală din vârful farului lui Kongre, care luă hotărârea de a porni cât mai repede, spre a putea ieşi din golf înainte ca Santa-Fe să fi intrat.

În acest timp, Santa-Fe continua să navigheze spre capul San-Juan… Marea era liniştită şi de-abia se simţeau din larg ultimele adieri ale brizei.

Desigur că, înainte ca Farul de la Capătul Lumii să fi fost construit, comandantul Lafayate n-ar fi comis imprudenţa să se apropie de uscat noaptea, şi cu atât mai puţin să pătrundă în baia Elgor spre a ancora în golfuleţ. Dar coasta şi golful erau acum luminate şi nu mai găsea că e nevoie să aştepte până dimineaţa.

Canoniera îşi continuă deci drumul către sud-vest şi când se făcuse noapte ajunsese la mai puţin de o milă de baia Elgor. Canoniera rămase aici, cu maşinile la mică presiune, aşteptând ca farul să lumineze.

Trecu o oră. Nici o rază de lumină nu apăruse pe insulă.

Comandantul Lafayate nu putea să se fi înşelat asupra poziţiei…

Baia Elgor era cu siguranţă în faţa lui. Era negreşit în bătaia luminii farului… Şi farul nu se aprindea…!

Ce se putea gândi altceva la bordul canonierei, decât că se defectase aparatul? Poate că lanterna fusese spartă, lentilele stricate şi lămpile scoase din uz, în timpul ultimului uragan care fusese atât de puternic. Niciodată şi în ruptul capului nu i-ar fi trecut nimănui prin minte că cei 3 paznici fuseseră atacaţi de o bandă de piraţi, că 2 dintre ei fuseseră ucişi de aceşti asasini şi că al treilea, pentru a nu avea aceeaşi soartă, fusese obligat să fugă.

— N-am ştiut ce să fac, spuse atunci comandantul Lafayate.

Noaptea era neagră. Nu puteam să risc să intru în golf. Trebuia să rămân în larg până la revărsatul zorilor. Ofiţerii mei şi echipajul erau cu toţii foarte îngrijoraţi şi presimţeau că s-a întâmplat o nenorocire, în fine, după ora 9 farul străluci… Întârzierea aceasta se datora probabil unui accident… Am ridicat presiunea cazanelor şi am luat drumul către golf.

După o oră Santa-Fe a pătruns înăuntru. La o distanţă de o milă şi jumătate am zărit în golfuleţ o goeletă ancorată, care părea părăsită…

Tocmai voiam să trimit câţiva oameni într-acolo, când răsunară focuri de armă, şi aceste focuri erau trase de pe galeria farului!… Am înţeles atunci că paznicii noştri erau atacaţi, că se apărau probabil contra echipajului acestei goelete… Am dat drumul sirenei, pentru a-i speria pe agresori…

şi după un sfert de oră Santa-Fe ancora.

— La timp, domnule comandant! zise Vasquez.

— Ceea ce n-ar fi putut face, răspunse comandantul Lafayate, dacă nu v-aţi fi riscat viaţa pentru a aprinde farul. Acum goeleta ar fi fost în larg. Nu am fi zărit-o la ieşirea din golf şi banda de piraţi ne-ar fi scăpat.

Toată povestea se răspândi imediat la bordul canonierei şi plouă cu felicitări asupra lui Vasquez şi a lui John Davis.

Noaptea trecu liniştită şi a doua zi Vasquez făcu cunoştinţă cu schimbul alcătuit din alţi 3 paznici, pe care Santa-Fe îi aducea pe Insula Statelor.

E de la sine înţeles că încă în timpul nopţii un detaşament puternic de marinari fusese trimis să ia în primire goeleta. Kongre, fără această măsură, ar fi încercat cu siguranţă să se îmbarce din nou şi odată cu refluxul ar fi ieşit repede în larg.

Comandantul Lafayate, pentru a asigura securitatea noilor paznici, nu putu să aibă decât un singur obiectiv: să cureţe insula de bandiţii care o bântuiau şi care, după moartea lui Careante şi Vargas, erau în număr de 13 împreună cu şeful lor, deznădăjduit în neputinţa sa.

Dată fiind întinderea insulei, urmărirea risca să fie lungă şi chiar să nu-şi atingă ţelul. Cum ar putea echipajul de pe Santa-Fe să răscolească întreaga insulă?

Kongre şi oamenii săi nu vor face, fără îndoială, greşeala să se întoarcă la capul San-Bartolome, căci secretul acestei ascunzători putuse fi descoperit. Dar cunoşteau tot restul insulei şi se vor scurge poate săptămâni şi luni înainte ca banda să fie capturată până la ultimul om. Şi totuşi, comandantul Lafayate n-ar fi consimţit să părăsească Insula Statelor înainte de a-i fi pus pe paznici la adăpost de orice agresiune şi de a fi asigurat funcţionarea regulată a farului.

Ceea ce putea grăbi rezultatul dorit era lipsa de hrană de care vor avea de suferit Kongre şi oamenii săi. Provizii nu mai aveau nici în caverna de la San-Bartolome, nici în grota de la baia Elgor.

Comandantul Lafayate, condus de Vasquez şi John Davis, constată, chiar în zorii zilei următoare, că în aceasta din urmă, cel puţin, nu se mai găsea nici o rezervă de pesmeţi, carne sărată şi nici un fel de alte conserve. Tot ce mai rămăsese ca alimente fusese duse la bordul goeletei. Aceasta fu adusă din nou în golfuleţ de marinarii canonierei.

În cavernă nu se mai aflau decât rămăşiţe fără mare valoare, aşternut, haine şi unelte, care fură depozitate în anexele farului.

Admiţând că în timpul nopţii Kongre ar fi revenit la vechiul depozit al jafurilor sale, n-ar mai fi găsit nimic care ar fi putut să servească de hrană pentru banda sa. Era probabil că nu aveau nici arme de vânătoare, judecând după puştile şi muniţiile care fuseseră descoperite la bordul lui Careante. Singurul lucru ce le mai rămânea era pescuitul. În asemenea condiţiuni, ori vor fi nevoiţi să se predea, ori nu vor întârzia să moară de foame. Totuşi, cercetările fură începute imediat. Detaşamente de marinari, sub ordinele câte unui ofiţer sau subofiţer, se îndreptară unele spre interiorul insulei, altele spre litoral. Comandantul Lafayate plecă personal la capul San-Bartolome, unde nu descoperi nici o urmă a bandei.

Trecură mai multe zile fără să se semnaleze prezenţa vreunui pirat, când, în dimineaţa de 10 martie, veniră în incinta farului 7 ticăloşi din 94

Ţara Focului, toţi palizi, slăbiţi, epuizaţi, morţi de foame. Aduşi la bordul lui Santa-Fe, după ce au fost hrăniţi, se luară măsuri să nu poată fugi.

4 zile mai târziu, secundul Riegal, care cerceta coasta meridională în împrejurimile capului Webster, descoperi 5 cadavre, printre care Vasquez putu să recunoască doi chilieni din bandă.

Din resturile găsite pe sol în jurul lor, se putea constata că încercaseră să se hrănească cu peşte şi crustacee; dar nu se vedea nici o urmă de vatră, cărbuni stinşi sau cenuşă. Nu mai avuseseră desigur nici un mijloc să aprindă focul.

În fine, a doua zi seara, puţin înainte de asfinţitul soarelui, un om se ivi în mijlocul stâncilor care mărgineau limanul, la vreo 500 de metri de far. Era aproape pe locul unde John Davis şi Vasquez, temându-se că goeleta va pleca, stătuseră la pândă în ajunul sosirii canonierei, în acea noapte în care Vasquez se hotărâse să facă o încercare supremă de a o reţine. Acest om era Kongre.

Vasquez, care se plimba în incintă cu noii paznici, îl recunoscu imediat şi strigă:

— Iată-l!… Iată-l…!

La acest strigăt, comandantul Lafayate, care umbla pe plajă cu secundul său, alergă în grabă.

John Davis şi câţiva marinari se repeziră şi ei şi, adunaţi pe terasă, putură să-l vadă pe şeful şi totodată pe unicul supravieţuitor al bandei pe care o comandase.

Ce venise să facă în locul acela? De ce se arătase? Intenţia sa era să se predea? Cu toate acestea, nu putea să nu ştie ce soartă îl aşteaptă. Va fi dus la Buenos Aires şi va plăti cu capul întreaga sa viaţă de hoţii şi crime.

Kongre stătea nemişcat pe o stâncă mai înaltă decât celelalte şi de care valurile mării se spărgeau încetişor. Privirile sale se îndreptau spre golf. Lângă canonieră putea vedea goeleta pe care norocul i-o trimisese tocmai când trebuise, la capul San-Bartolome, şi pe care nenorocul i-o luase înapoi. Câte gânduri trebuie că i-au trecut prin minte! Câte regrete!

Fără sosirea canonierei, ar fi fost de mult în apele Pacificului, unde i-ar fi fost atât de uşor să fie ferit de orice urmărire şi să-şi asigure libertatea.

Cum este lesne de înţeles, comandantul Lafayate ţinea neapărat să pună mâna pe Kongre.

Dădu ordine şi secundul Riegal, urmat de 6 marinari, se strecură în afara incintei pentru a ajunge în pădurea de fagi, de unde, urcând pe bariera stâncoasă, îi va fi uşor să-l prindă pe bandit.

Vasquez conducea micul grup pe drumul cel mai scurt.

Nu se îndepărtaseră nici cu 100 de paşi de terasă când auziră răsunând un foc de armă şi un corp se prăbuşi în gol şi căzu în mare în mijlocul unei ţâşniri de spume.

Kongre scosese un revolver de la brâu, şi-l lipise de frunte…

Ticălosul îşi făcuse singur dreptate şi acum marea care scădea, târa cadavrul său spre larg.

Aşa se termină drama de pe Insula Statelor.

E de la sine înţeles că, în acest timp, din noaptea de 3 martie, farul funcţiona după program. Pe noii paznici Vasquez îi puse la curent cu serviciul. Acum nu mai rămăsese nici un ticălos din banda piraţilor.

John Davis şi Vasquez se vor îmbarca pe canonieră pentru a se întoarce la Buenos Aires; de acolo, primul se va duce la Mobile, unde nu va întârzia să obţină un binemeritat post de comandant de navă, pe măsura energiei, curajului şi valorii sale personale.

Cât despre Vasquez, el va pleca în oraşul său natal, pentru a se odihni după atâtea grele încercări înfruntate cu atâta curaj… Dar se va întoarce singur, căci sărmanii săi camarazi nu vor mai fi cu el.

În după-amiaza zilei de 18 martie, comandantul Lafayate, fără grijă de acum înainte în privinţa siguranţei noilor paznici, dădu semnalul plecării. Soarele apunea când nava ieşea din golf.

În acelaşi timp, acolo, pe mal, ţâşni o lumină al cărei reflex juca în siajul navei. Şi canonieră, depărtându-se pe marea întunecată, părea că duce cu ea câteva din nenumăratele raze de lumină proiectate din nou de Farul de la Capătul Lumii.

SFÂRŞIT