CAPITOLUL X.

DUPĂ NAUFRAGIU.

A doua zi la răsăritul soarelui, furtuna se dezlănţuia cu aceeaşi furie. Marea înspumată se întindea albă, până la îndepărtata zare. La extremitatea capului, valurile spumegânde se ridicau până la 15-20 picioare înălţime şi stropii lor, duşi de vânt, zburau deasupra plajei.

Mareea care se retrăgea şi rafalele, întâlnindu-se la intrarea băii Elgor, se ciocneau cu o violenţă deosebită. Nici o navă n-ar fi putut pătrunde sau ieşi. După aspectul cerului, tot atât de ameninţător, era probabil că furtuna va dura câteva zile, ceea ce nu putea mira pe nimeni în aceste regiuni ale arhipelagului Magellan.

Era deci sigur că goeleta nu va putea părăsi golful în dimineaţa aceasta. E uşor de închipuit că un asemenea ghinion stârnea furia lui Kongre şi a bandei sale.

Aceasta era situaţia de care Vasquez îşi dădu seama când se trezi în zori, în mijlocul vârtejurilor de nisip.

Şi iată ce văzu înaintea ochilor.

La vreo două sute de paşi, pe versantul de nord al capului, deci în afara golfului, zăcea nava naufragiată. Era o corabie cu trei catarge, de aproximativ cinci sute de tone. Din arborada ei nu mai rămăseseră decât trei bucăţi rupte la nivelul parapetului; fie că fusese nevoit căpitanul să ordone tăierea catargelor spre a uşura nava, fie că se sfărâmaseră în momentul eşuării. Nici o epavă nu plutea la suprafaţa mării; dar era probabil ca rămăşiţele să fi fost minate de vânt în fundul băii Elgor. Dacă aşa se întâmplase, atunci Kongre aflase că o navă eşuase pe recifele capului San-Juan.

Vasquez trebuia deci să fie prevăzător şi nu înainta decât după ce se asigură că nimeni din bandă nu sosise încă la intrarea golfului.

În câteva minute ajunse la locul catastrofei. Marea fiind joasă, putu să facă înconjurul navei eşuate şi la pupa ei citi: Century-Mobile.

Era deci o corabie americană, având ca port de ataş capitala statului Alabama, din sudul Uniunii, aşezată în golful Mexic.

Century pierise cu tot ce avea pe el. Nu se vedea nici un supravieţuitor al naufragiului, iar din corabie nu mai rămăsese decât o carcasă turtită. În timpul izbiturii, coca se rupsese în două. Hula scosese şi împrăştiase încărcătura. Resturi de bordaj, de schelet, de arboradă se aflau ici-colo, printre stâncile care, cu toată furia valurilor, se vedeau acum datorită refluxului.

Lăzi, baloturi, butoaie erau împrăştiate de-a lungul plajei şi a capului San-Juan.

Coca lui Century aflându-se pe uscat, Vasquez putu să intre înăuntru.

Interiorul era complet distrus. Valurile pustiiseră totul. Ele smulseseră scândurile punţii, distruseseră cabinele dunetei şi teugii, demontaseră cârma, iar ciocnirea cu recifele făcuse restul. Şi nu rămăsese nici un supravieţuitor, ofiţer sau om din echipaj!

Vasquez chemă cu voce tare, fără a obţine vreun răspuns. Pătrunse în fundul calei, dar nu găsi nici un cadavru. Ori aceşti nenorociţi fuseseră măturaţi de pe navă de vreun val năprasnic, ori se înecaseră când Century se sfărâmase de stânci. Vasquez coborî din nou pe plajă, se convinse că nici Kongre sau alţii din bandă nu se îndreptau către locul naufragiului, apoi urcă din nou până la extremitatea capului San-Juan, cu toate că furtuna nu se potolise.

«Poate, gândi el, voi găsi pe vreunul din oamenii de pe Century care mai respiră şi voi putea să-l ajut!»

Căutările lui fură zadarnice. Revenind pe litoral, Vasquez începu să cerceteze resturile de tot felul aruncate de valuri.

«N-ar fi imposibil, gândi el, să dau de o ladă cu conserve care să-mi asigure hrana pe vreo două-trei săptămâni!»

Găsi în adevăr un butoiaş şi o lădiţă, pe care marea le aruncase dincolo de recife. Pe ele se afla scris conţinutul lor. Lădiţa era de pesmeţi, iar butoiaşul de carne conservată. Avea astfel asigurate pâinea şi carnea pentru cel puţin două luni.

Vasquez transportă mai întâi lădiţa până la grota, care se găsea la vreo două sute de metri, apoi rostogoli până acolo şi butoiaşul. Când termină, se întoarse la extremitatea capului pentru a mai arunca o privire asupra golfului. Nu se îndoia că şi Kongre ştia de naufragiu. Cu o seară înainte putuse să vadă, înainte de căderea nopţii, din vârful farului, cum această navă era târâtă spre uscat. Şi cum Maule se găsea în golfuleţ, blocată de furtună, banda va alerga cu siguranţă la intrarea în baia Elgor, să-şi ia partea de pradă din naufragiu. Dacă erau de găsit diverse sfărâmături ale navei, poate unele obiecte de valoare, cum ar fi putut aceşti jefuitori să lase să le scape o asemenea ocazie?

Când ajunse la cotitura falezei, Vasquez fu surprins de violenţa vântului care se învârtejea în golf. Ar fi fost imposibil ca goeleta să înainteze contra lui şi, chiar dacă ar fi ajuns până la capul San-Juan, nu ar fi putut în nici un caz să iasă în largul mării.

Deodată, în timpul unei scurte acalmii, se auziră nişte strigăte. Era o chemare dureroasă a unei voci pe jumătate stinsă.

Vasquez alergă în direcţia acestei voci care venea dinspre prima văgăună unde se refugiase, el, în apropierea cavernei. După numai cincizeci de paşi, zări un om care zăcea Ia poalele unei stânci. Flutura mâna ca pentru a cere ajutor.

Într-o secundă Vasquez fu lângă el.

Omul care zăcea acolo putea avea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani şi părea voinic. Îmbrăcat cu haine de marinar, culcat pe partea dreaptă, avea ochii închişi, respiraţia gâfâitoare şi era scuturat de friguri. Dar nu părea să fi fost rănit şi nu se observa nici o urmă de sânge pe hainele sale.

Acest om, poate singurul supravieţuitor de pe Century, nu auzi când Vasquez se apropie de el. Totuşi, când acesta puse mâna pe pieptul său, făcu un efort zadarnic să se ridice şi, foarte slăbit, căzu din nou pe nisip. Dar ochii i se deschiseră o clipă şi buzele sale rostiră cuvintele:

— Ajutor!… Ajutor…!

Vasquez, îngenuncheat lângă el, îl sprijini încet de stânci zicând:

— Prietene… prietene… sunt lângă tine. Priveşte-mă Te voi salva… Nenorocitul putu doar să întindă mâna, apoi leşină.

Trebuia să i se dea imediat îngrijirile pe care le cerea neapărat starea lui de slăbiciune.

«Deie Domnul să nu fie prea târziu!» îşi zise Vasquez.

În primul rând trebuia luat din acest loc. Banda putea în orice moment să sosească cu şalupa sau barca, sau chiar pe jos, de-a lungul ţărmului. Trebuia deci transportat la grotă unde va fi în siguranţă, şi Vasquez făcu acest lucru. După un drum de vreo sută de stânjeni, care fu străbătut într-un sfert de oră, se strecură, cu omul în spate, între cele două stânci şi îl întinse pe o pătură, cu capul pe un pachet de haine.

Omul nu-şi revenise, dar respira. Cu toate că nu avea nici o rană aparentă, nu-şi fracturase oare braţele sau picioarele când fusese rostogolit peste recife? Iată de ce se temea Vasquez, care în acest caz nu ştia ce să-i facă. El îl pipăi, îi mişcă membrele şi i se păru că tot corpul îi era neatins. Vasquez turnă puţină apă într-o ceaşcă, adăugă câteva picături de rachiu pe care le avea în ploscă şi vărsă o înghiţitură între buzele naufragiatului; apoi îi fricţionă braţele şi pieptul, după ce-i schimbase hainele ude cu altele pe care le găsise în caverna piraţilor.

Mai mult nu avea ce să facă.

Avu satisfacţia să vadă că bolnavul îşi recapătă cunoştinţa. El reuşi chiar să se ridice puţin şi, privindu-l pe Vasquez care-l sprijinea cu amândouă braţele, îi zise cu o voce ceva mai puţin slabă:

— Mi-e sete… mi-e sete!

Vasquez îi întinse ceaşca plină de apă amestecată cu rachiu.

— Ţi-e mai bine? întrebă Vasquez.

— Da!… Da!… răspunse naufragiatul.

Şi ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva nedesluşit, întrebă strângând uşor mâna salvatorului său:

— Aici?… Dumneata?… Unde mă găsesc?

Vorbea englezeşte, limbă pe care şi Vasquez o cunoştea, aşa că îi răspunse:

— Eşti în siguranţă. Te-am găsit pe plajă după naufragiul lui Century.

— Century… Da, îmi amintesc…

— Cum te cheamă?

— Davis… John Davis.

— Căpitanul corăbiei?

— Nu… secundul!…Şi ceilalţi…?

— Toţi au pierit, răspunse Vasquez, toţi! Eşti singurul supravieţuitor al naufragiului.

— Toţi…?

— Toţi!

John Davis rămase ca înlemnit după cele aflate. El, singurul supravieţuitor! Şi cum se întâmplase că a putut să supravieţuiască? Deodată înţelese: îşi datora viaţa acestui necunoscut, aplecat cu atâta grijă asupra lui.

— Mulţumesc, mulţumesc!… zise el, cu ochii în lacrimi.

— Ţi-e foame?… Vrei să mănânci?… Puţin pesmet şi carne? Întrebă Vasquez.

— Nu… nu… vreau să mai beau!

Apa proaspătă amestecată cu rachiu îi făcuse foarte bine lui John Davis, căci putu în curând să răspundă la toate întrebările. Iată, în puţine cuvinte, ce povesti:

Century, corabie cu trei catarge, de 500 de tone, din portul Mobile, părăsise coasta americană cu douăzeci de zile înainte. Echipajul său era compus din căpitanul Harry Steward, secundul John Davis şi doisprezece oameni dintre care făceau parte musul şi bucătarul. Vasul era încărcat cu nichel şi marfă scutită de navlu pentru Melbourne, Australia. Drumul fusese foarte bun până la al 55-lea grad latitudine sudică, în Atlantic. Aci se dezlănţui furtuna violentă, care începuse să bântuie în aceste regiuni cu o zi înainte.

Chiar de la început, Century, surprins de vijelie, pierdu, odată cu catargul artimon, toate velele din pupa. Puţin după aceea, un val imens care veni din babord mătură puntea, sfărâmă în parte duneta şi luă cu el doi marinari care nu putură fi salvaţi. Intenţia căpitanului Steward fusese să caute un adăpost în spatele Insulei Statelor, în strâmtoarea Lemaire. Era sigur de latitudinea la care se afla, căci fusese calculată în cursul zilei. Preferase acest drum, decât să fi înconjurat capul Horn şi apoi să o ia spre coasta australiană.

Noaptea furtuna devenise şi mai mare. Toate velele fuseseră strânse afară de focul mic şi de vela-gabier, iar corabia înainta cu vântul din pupa.

În acel moment căpitanul se mai credea în larg, la peste douăzeci de mile de coastă. Socotea că nu era nici un pericol să înainteze până când va zări farul. Se îndreptase deci mult spre sud, evitând astfel riscul de a se izbi de recifele capului San-Juan, fiind sigur că va intra fără greutate în strâmtoare.

Century continuă deci să meargă cu vântul din pupa, Harry Steward aşteptând să vadă farul abia după o oră, căci ştia că el luminează pe o rază de zece mile.

Dar nu zărise nici o lumină. Pe când el mai credea că este la o bună distanţă de insulă, avu loc o izbitură îngrozitoare. Trei marinari, care lucrau în arboradă, dispărură, odată cu catargul prova şi cu catargul mare. În acelaşi timp valurile sparseră coca şi căpitanul, secundul şi ceilalţi supravieţuitori ai echipajului fură azvârliţi peste bord în mijlocul vârtejului de ape, din care nu mai putea scăpa nimeni.

Astfel Century pierise cu tot ce avea pe el. Singur secundul John Davis scăpase de la moarte, graţie lui Vasquez.

Şi acuma, ceea ce nu înţelegea Davis, era pe ce ţărm eşuase corabia.

El îl întrebă din nou pe Vasquez:

— Unde ne aflăm?

— Pe Insula Statelor.

— Insula Statelor! exclamă John Davis, uluit de acest răspuns.

— Da… pe Insula Statelor, zise Vasquez, la intrarea în baia Elgor.

— Dar farul…?

— Nu era aprins!

John Davis, pe chipul căruia se întipărise cea mai mare surpriză, aştepta ca Vasquez să-l lămurească, dar acesta se ridică brusc ciulind urechea. I se părea că aude un zgomot neobişnuit şi voia să se asigure dacă banda nu dădea târcoale prin împrejurimi. Se strecură deci între cele două stânci şi privi litoralul până la capul San-Juan.

Totul era pustiu. Uraganul nu pierduse nimic din puterea sa. Valurile se rostogoleau cu aceeaşi violenţă fantastică şi nori tot mai ameninţători goneau spre orizont, pe cerul îmbâcsit de ceţuri.

Zgomotul auzit de Vasquez venea de la alunecarea navei Century. Sub puterea vântului, partea dinapoi a corpului ei se răsturnase şi rafalele pătrunzând în interior, o împingeau spre plajă. Ea se rostogolea ca un imens butoi şi în cele din urmă se sfărâmă de colţul falezei. Pe locul sinistrului, acoperit de mii de resturi, nu mai rămăsese decât cealaltă jumătate a corăbiei. Vasquez se întoarse şi se întinse pe nisip alături de John Davis. Secundul îşi revenea în puteri. Ar fi putut să se ridice şi să iasă pe plajă, sprijinindu-se pe braţul tovarăşului său. Dar acesta îl opri şi atunci John Davis îl întrebă de ce în noaptea aceea farul nu fusese aprins.

Vasquez îi povesti faptele îngrozitoare care se petrecuseră, cu şapte săptămâni înainte, în baia Elgor.

— Ticăloşii… ticăloşii! rosti John Davis. Bandiţii sunt acum stăpânii farului, pe care nu-l mai aprind. Ei poartă vina naufragiului lui Century, morţii căpitanului şi a tuturor oamenilor noştri!

— Da, ei sunt acum stăpânii, zise Vasquez, şi, surprinzând conversaţia şefului lor cu unul din bandă, am putut lua cunoştinţă de planurile lor.

— Şi cum se face că goeleta bandiţilor n-a părăsit încă Insula Statelor, cu lucrurile furate? întrebă John Davis.

— Din cauza unor reparaţii importante care i-au reţinut până acum… Dar m-am asigurat eu însumi că reparaţiile sunt terminate, că au încărcat lucrurile şi că plecarea trebuia să aibă loc azi-dimineaţă.

— În ce direcţie…?

— Spre insulele Pacificului, unde aceşti bandiţi cred că vor fi în siguranţă şi vor putea să-şi facă mai departe meseria de piraţi.

— Goeleta nu poate totuşi să iasă în larg cât va dura furtuna…

— Sigur că nu, răspunse Vasquez, şi, după cum se arată vremea, e probabil că această întârziere o să se prelungească o săptămână întreagă.

— Şi tot timpul cât vor fi aci farul nu se va aprinde…?

— Nu, Davis.

— Şi alte nave riscă să naufragieze aşa cum a naufragiat Century?

— Din păcate, acesta este adevărul.

— Nu s-ar putea deci semnala uscatul marinarilor care se apropie în timpul nopţii?

— Da, poate cu focuri aprinse pe plajă, la capul San-Juan. E ceea ce am încercat să lac, ca să avertizez pe Century. Am vrut să aprind sfărâmături de lemn de la epave şi iarbă uscată. Dar vântul sufla cu atâta furie, încât n-am reuşit.

— Ei bine, ceea ce nu ai reuşit singur, Vasquez, o vom face împreună, zise John Davis. Lemnele nu ne vor lipsi. Resturile sărmanei mele corăbii… şi din nefericire ale atâtor altele ne vor servi cu prisosinţă. Căci, dacă plecarea goeletei este întârziată şi dacă farul Insulei Statelor nu poate fi văzut de navele care vin din larg, cine ştie câte naufragii vor mai putea avea loc?

— În orice caz, remarcă Vasquez, Kongre şi banda lui nu-şi pot prelungi şederea pe insulă şi goeleta va pleca, sunt sigur, imediat ce timpul îi va permite să iasă în larg.

— De ce? întrebă Davis.

— Pentru că ei ştiu că schimbul echipei de la far trebuie să se facă în curând.

— Schimbul?

— Da, în primele zile ale lunii martie, şi acum este 18 februarie.

— O navă va sosi în acest schimb?

— Da, canoniera Santa-Fe trebuie să sosească din Buenos Aires… cam pe la 10 martie şi poate chiar mai devreme.

John Davis avu acelaşi gând ca şi Vasquez.

— Ah, dar asta-i eu totul altceva!… Fie ca timpul rău să ţină până atunci şi ca aceşti ticăloşi să se mai afle aici când Santa-Fe va ancora golful Elgor.