CAPITOLUL XI.

JEFUITORII DE EPAVE.

Erau în total vreo doisprezece oameni, împreună cu Kongre şi Carcante, atraşi de pornirea de jaf.

Cu o zi înainte, în momentul când soarele apunea, Carcante văzuse din galeria farului o corabie cu trei catarge care venea din est. Kongre, prevenit, credea că această navă, care fugea din faţa furtunii, voia să ajungă în strâmtoarea Lemaire şi apoi să găsească adăpost lângă coasta occidentală a insulei. Atât cât îi îngădui lumina zilei, el supraveghe mişcarea navei, iar când se lăsă noaptea îi urmări luminile. Reuşi să observe că nava nu mai guverna bine şi speră că va eşua pe această coastă pe care nu o putea vedea. Dacă ar fi aprins farul, orice pericol ar fi fost înlăturat. Dar nici prin gând nu-i trecea să facă aşa ceva şi când luminile de pe Century se stinseră, nu se mai îndoi că nava pierise cu oamenii şi încărcătura sa între capul San-Juan şi capul Several.

A doua zi uraganul bântuia cu aceeaşi furie. Era imposibil să iasă cu goeleta. Era o nouă întârziere, care putea dura câteva zile, şi lucrul devenea periculos, sub ameninţarea continuă a sosirii schimbului. Oricât era de mare necazul lui Kongre şi alor săi, trebuiau totuşi să aştepte cu orice preţ. La urma urmelor, nu era decât 19 februarie. Furtuna se va linişti totuşi până la sfârşitul lunii. La prima înseninare, Carcante va ridica ancora şi va ieşi în larg.

Dar dacă o navă eşuase pe coastă, nu trebuia folosit naufragiul spre a strânge din sfărâmăturile ei ceea ce ar prezenta oarecare valoare, şi astfel să mărească preţul încărcăturii ce va fi transportată de goeletă? Creşterea beneficiului va compensa cel puţin riscul la care se expuneau.

Nici vorbă că asta aveau de făcut. Astfel încât toate aceste păsări răpitoare îşi luară în grabă zborul. Şalupa fu pregătită imediat şi cei 12 oameni, cu şeful lor în frunte, se urcară în ea. Au trebuit să ducă o luptă aprigă, vâslind contra vântului care sufla vijelios şi mâna apele înapoi spre golf. Abia după o oră şi jumătate reuşiră să ajungă la ultimele faleze, dar, cu ajutorul velei, întoarcerea avea să fie mult mai rapidă.

Şalupa acostă pe malul de nord al golfului, în faţa cavernei. Toţi debarcară şi se grăbiră spre locul naufragiului. Atunci izbucniră nişte strigăte, care întrerupseră discuţia între John Davis şi Vasquez.

Acesta se târî numaidecât până la intrarea în grotă, luând seama să nu fie văzut. Peste o clipă, John Davis se strecură lângă el.

— Ah! îi zise Vasquez. Lasă-mă singur!… Ai nevoie de odihnă.

— Nu, răspunse John Davis. Mă simt bine acum. Şi vreau să văd şi eu această ceată de bandiţi.

Secundul de pe Century era un om energic; nu mai puţin hotărât ca Vasquez, unul din acei fii ai Americii cu o voinţă de fier. Sigur că trebuie să fi dus o viaţă aspră, ca naufragiul corăbiei să nu-l fi descumpănit. Totodată era şi un marinar priceput. Servise mai întâi ca subofiţer în flota Statelor Unite înainte de a naviga pe nave comerciale şi, la întoarcerea lui Century la Mobile, când Harry Steward trebuia să iasă la pensie, armatorii hotărâseră să-i încredinţeze pe viitor comanda navei.

Era deci un motiv în plus ca să fie plin de mânie şi ură. Din nava pe care urma să devină căpitan nu mai vedeau acum decât nişte rămăşiţe răzleţe, la cheremul unei bande de jefuitori.

Dacă Vasquez ar fi avut nevoie să fie îmbărbătat de cineva, atunci acesta era omul potrivit!

Dar oricât de decişi şi curajoşi ar fi fost amândoi, ce ar fi putut face contra lui Kongre şi a oamenilor săi?

Adăpostindu-se în spatele stâncilor, Vasquez şi John Davis scrutau cu prudenţă litoralul până la extremitatea capului San-Juan.

Kongre, Carcante şi ceilalţi se opriseră mai întâi în colţul unde uraganul aruncase jumătate din coca navei Century, transformată în sfărâmături de lemne îngrămădite la poalele falezei.

Jefuitorii se aflau la mai puţin de 200 de paşi de grotă, de unde puteai să le vezi feţele cu uşurinţă. Erau îmbrăcaţi cu mantale de cauciuc, strânse pe talie pentru a împiedica vântul să-i pătrundă, şi pe cap cu nişte glugi strânse şi ele sub bărbie. Se vedea că le era greu să reziste rafalelor de vânt. Câteodată trebuiau să se proptească de o stâncă sau de epavă ca să nu fie trântiţi la pământ. Vasquez îi arătă lui John Davis pe cei pe care-i cunoştea de atunci de când îi văzuse la prima lor venire în cavernă.

— Celui înalt, îi zise, de lângă etrava lui Century, îi spune Kongre.

— Şeful lor?

— Da, şeful lor.

— Şi omul cu care vorbeşte?

— E Carcante, secundul… L-am văzut bine de pe far. E unul din cei care i-au lovit pe camarazii mei.

— Şi i-ai crăpa cu plăcere capul? zise John Davis.

— Lui şi şefului său, ca pe al unor câini turbaţi! răspunse Vasquez.

Trecuse aproape o oră înainte ca jefuitorii să fi terminat cercetarea acestei părţi a cocii. Voiseră să scotocească fiecare colţ. Nichelul, care forma încărcătura de pe Century, nu putea să le folosească la nimic şi deci urma să fie lăsat pe plajă. Dar în ceea ce priveşte marfa scutită de navlu, poate că le convenea. În adevăr, fură văzuţi transportând două-trei lăzi şi tot atâtea baloturi, pe care Kongre le încarcă pe şalupă.

— Dacă aceşti netrebnici caută aur, argint, bijuterii de preţ sau piaştri, nu vor găsi nimic din toate astea, zise John Davis.

— Astea-s bineînţeles pe gustul lor, răspunse Vasquez. Şi aveau din ele în cavernă, căci probabil că navele care au eşuat pe litoral avuseseră la bord anumite cantităţi de lucruri preţioase. Acum goeleta trebuie să aibă o încărcătură de valoare, Davis.

— Înţeleg de ce, replică acesta, sunt acum atât de grăbiţi s-o pună în siguranţă!Dar poate nu vor avea norocul!

— Pentru asta ar trebui ca vremea rea să ţină încă cincisprezece zile, spuse Vasquez.

— Sau să găsim vreun mijloc…

John Davis nu termină ce avea de spus… De altfel, cum puteau împiedica goeleta să iasă în larg îndată ce timpul ar deveni mai blând, după ce furtuna se va potoli şi marea va fi mai liniştită?

Între timp jefuitorii, părăsind jumătatea navei, se îndreptară spre cealaltă jumătate, pe locul unde eşuase, la extremitatea capului. De unde se găseau, Vasquez şi John Davis puteau să-i mai vadă, deşi distanţa era ceva mai mare.

Mareea scădea şi, cu toate că era răscolită de furtună, recifele începură să apară în mare parte. Kongre şi alţi doi-trei oameni intrară pe navă.

— La pupa, sub dunetă, este cambuza, îi spuse Davis lui Vasquez.

Probabil că această cambuză fusese golită de valurile mării. Era totuşi posibil ca o parte din provizii să se mai găsească acolo. În adevăr, mai mulţi oameni scoaseră lăzi cu conserve, câteva butoiaşe şi butoaie, pe care le rostogoliră pe nisip până la şalupă. Găsiră şi baloturi cu îmbrăcăminte între sfărâmăturile dunetei şi le transportară în aceeaşi direcţie.

Cercetările ţinură aproape două ore; apoi Carcante şi doi din oamenii săi, înarmaţi cu topoare, începură să sfărâme partea de la pupa a navei.

— Ce învârtesc pe-acolo? întrebă Vasquez. Oare corabia nu este destul de distrusă? De ce dracu' vor să o facă bucăţele?

— Ceea ce vor e uşor de înţeles, răspunse Davis. Vor să nu mai rămână nimic ce ar putea arăta numele şi naţionalitatea navei. Vor să nu se ştie niciodată că Century a pierit în aceste locuri ale Atlanticului!

John Davis nu se înşelase. După puţin timp Kongre ieşi din dunetă cu pavilionul american găsit în cabina căpitanului şi îl rupse în mii de bucăţi.

— Ah, ticăloşii! exclamă John Davis. Pavilionul, pavilionul patriei mele!

Vasquez abia mai avu timp să-l apuce de braţ în momentul când, nemaifiind stăpân pe sine, voia să se repeadă pe plajă!… După ce isprăviră cu jaful şi şalupa fu încărcată ochi, Kongre şi Carcante se întoarseră la poalele falezei. Plimbându-se, trecură de vreo două-trei ori în faţa celor două stânci care închideau grota. Vasquez şi John Davis putură atunci să audă ce-şi spuneau:

— Va fi imposibil să plecăm mâine.

— Da. Mi-e teamă chiar ca vremea rea să nu mai ţină câteva zile.

— Ei! N-am pierdut nimic cu această întârziere…

— Desigur, dar speram să găsesc mai mult într-o corabie americană de acest tonaj!… Nava, pe care am atras-o pe recife înaintea ăsteia, ne-a adus cincizeci de mii de dolari…

— Naufragii pot fi multe, dar nu-ntâlneşti două la fel, răspunse înţelept Carcante. Am avut de-a face cu nişte sărăntoci, asta-i tot.

John Davis, scos din sărite, apucase revolverul şi, cu o pornire de furie nestăpânită, ar fi zdrobit capul şefului bandei, dacă Vasquez nu l-ar fi oprit din nou.

— Da, ai dreptate, recunoscu John Davis. Dar nu mă pot obişnui cu ideea ca aceşti ticăloşi să rămână nepedepsiţi… Şi totuşi, dacă goeleta lor reuşeşte să părăsească insula, unde ar mai putea fi găsiţi… unde să fie urmăriţi?

— Furtuna nu pare să se liniştească, spuse Vasquez. Chiar dacă vântul slăbeşte, marea va mai rămâne agitată câteva zile. Nu vor ieşi din golf, crede-mă.

— Da, Vasquez, dar canoniera nu poate veni înainte de începutul lunii viitoare, aşa mi-ai spus, nu?

— Poate mai devreme, Davis, cine ştie!

— Deie Domnul, Vasquez, să fie aşa!

Era vădit că furtuna nu pierdea nimic din violenţa ei şi, la aceste latitudini, chiar şi în timp de vară perturbaţiile atmosferice durează câteodată cincisprezece zile. Dacă vântul ar bate dinspre sud, ar aduce cu el nori din marea antarctică, unde iarna nu va întârzia să înceapă. De pe acum balenierele se pregăteau să părăsească regiunile polare, căci, începând din luna martie, noile gheţuri se formează în faţa banchizei.

Totuşi era de temut ca peste patru-cinci zile să nu vină o acalmie de care goeleta va profita ca să iasă în larg.

Era ora patru când Kongre şi oamenii săi se îmbarcară. După ridicarea velei, şalupa dispăru imediat de-a lungul malului din nordul golfului.

Spre seară furtuna se înteţi. O ploaie rece şi biciuitoare cădea cu găleata din norii veniţi din sud-est.

Vasquez şi John Davis nu putură părăsi grota. Frigul fu destul de puternic şi trebuiră să facă focul pentru a se încălzi. Îl aprinseră la capătul dinspre stânci. Litoralul fiind pustiu şi întunericul complet, nu aveau de ce să se teamă.

Noaptea fu îngrozitoare. Marea izbea poalele falezei. Se putea crede că un mascaret sau mai curâd un val uriaş de maree năvălea pe coasta de est a insulei. Desigur că o hulă înfiorătoare trebuia să pătrundă în golf şi Kongre va avea mult de furcă pentru a-l putea menţine pe Carcante la ancoră.

— Vedea-l-aş făcut praf, spuse John Davis, iar rămăşiţele lui să plutească în larg, cu mareea următoare!

Cât despre coca lui Century nu aveau să mai rămână din ea, a doua zi, decât sfărâmăturile adunate între stâncile de lângă mal.

Oare furtuna ajunsese la punctul culminant? Acest lucru Vasquez şi tovarăşul său putură să-l constate a doua zi, în zori. Nimic nu vestea sfârşitul uraganului.

O asemenea dezlănţuire a stihiilor era cu neputinţă de închipuit. Apele cerului se contopeau cu cele ale mării. Şi asta dură toată ziua şi noaptea următoare. Timp de patruzeci şi opt de ore nici o navă nu fu văzută în jurul insulei şi era de înţeles că voiseră să se ferească de meleagurile periculoase ale Magellaniei, bătute fără apărare de furtună. Ele nu s-ar fi putut adăposti de uragan nici în strâmtoarea Magellan, nici în strâmtoarea Lemaire. Salvarea lor era fuga şi aveau nevoie de larga întindere a apelor în faţa etravelor lor.

Aşa cum prevăzuseră John Davis şi Vasquez, coca lui Century era complet sfărâmată şi nenumărate rămăşiţe acopereau plaja până la poalele falezei.

Din fericire, hrana nu constituia o preocupare pentru Vasquez şi tovarăşul său. Cu conservele de pe Century puteau să se hrănească o lună întreagă, şi chiar mai mult. Dar curând, poate peste vreo douăsprezece zile, va sosi SantaFe. Până atunci va trece vremea rea şi canoniera nu se va teme să vină în recunoaştere la capul San-Juan.

Despre nava pe care o aşteptau cu atâta înfrigurare se întreţineau adesea.

— Ah, să ţină furtuna pentru a împiedica goeleta să plece şi să înceteze apoi, pentru ca Santa-Fe să poată veni, iată ce ar trebui să se întâmple! exclamă cu naivitate Vasquez.

— Ah, răspunse John Davis, dacă am stăpâni vânturile mării, ar fi ca şi făcut!

— Din păcate, aceasta nu e în puterea noastră.

— Nu, nu se poate ca ticăloşii să scape de pedeapsa ce o merită pentru crimele lor, spuse John Davis, repetând cuvintele întrebuinţate de Vasquez cu câtăva vreme înainte. Amândoi, având aceleaşi motive de ură şi aceeaşi sete de răzbunare, erau uniţi prin acelaşi gând.

În zilele de 21 şi 22 situaţia nu se schimbă, cel puţin în mod vizibil. Poate că vântul arăta o oarecare tendinţă să-şi schimbe direcţia spre nord-est. Dar după o oră de şovăială reveni şi aduse din nou asupra insulei tot cortegiul îngrozitoarelor sale rafale.

Nici Kongre şi niciunul din oamenii săi nu se mai arătară. Erau ocupaţi, fără îndoială, să păzească goeleta de avarii, căci uraganul umfla enorm mareele în golfuleţ.

În ziua de 23 dimineaţa condiţiunile atmosferice se ameliorară puţin. Marea rămânea însă agitată şi valurile se rostogoleau cu furie pe mal. Intrarea în golf tot nu putea fi folosită şi goeleta n-avea cum să pornească în larg nici în acea zi şi nici în cea următoare. Oare Kongre şi Carcante nu vor profita de această acalmie ca să revină la capul San-Juan, spre a cerceta mai bine marea?

Era posibil, ba chiar probabil, şi de aceea îşi luară toate măsurile de siguranţă. Dar sosirea bandiţilor dis-de-dimineaţă nu era de temut. Aşadar, John Davis şi Vasquez riscară să iasă din grota pe care n-o părăsiseră de 48 de ore.

— Oare vântul bate tot aşa? întrebă Vasquez.

— Mi-e teamă că da, răspunse John Davis, pe care instinctul său de marinar nu-l înşela. Ne-ar fi trebuit încă zece zile de vreme rea… Zece zile!… Şi nu le vom avea.

Cu braţele încrucişate privea când cerul, când marea, între timp Vasquez, depărtându-se puţin,merse de-a lungul falezei. John Davis îl urmă. Deodată, lângă o stâncă, piciorul său se izbi de un obiect pe jumătate îngropat în nisip, care scoase un sunet metalic. Se aplecă şi recunoscu lada care conţinea pulberea ce se afla pe bord, atât pentru puşti cât şi pentru două din cele patru tunuri pe care Century le întrebuinţa pentru semnalizare.

— Nu avem ce face cu ea, zise el. Ah, dac-am putea să-i dăm foc în cala goeletei pe care se află aceşti bandiţi!

— Nici nu ne putem gândi la aşa ceva, zise Vasquez clătinând din cap. Oricum, voi lua această lădiţă la întoarcere şi o voi duce în grotă.

Continuară să meargă pe plajă şi se îndreptară spre cap. Dar nu puteau ajunge până la capătul falezei din cauza hulei. Deodată, printre recife, Vasquez zări într-o scobitură de stâncă una din acele mici guri de foc, care plutise până atunci cu afetul său, după eşuarea corăbiei Century.

— Iată ceva ce-ţi aparţine, îi spuse el lui John Davis, împreună cu cele câteva ghiulele pe care valurile le-au aruncat acolo.

Şi, ca şi prima oară, John Davis repetă:

— N-avem ce face cu ele…!

— Cine ştie? spuse Vasquez. Fiindcă avem acum cu ce să încărcăm acest mic tun, poate că întâmplarea va face să ne servim de el…

— Mă îndoiesc, răspunse tovarăşul său.

— De ce, Davis? Deoarece farul nu este luminat noaptea, dacă s-ar ivi o navă în condiţiile în care a mers Century, i-am putea semnaliza prezenţa coastei cu lovituri de tun.

John Davis îşi privi ţintă tovarăşul. Părea că-i trece prin minte cu totul alt gând. Se mulţumi să-i răspundă:

— Aceasta este ideea care ţi-a venit, Vasquez…?

— Da, Davis, şi nu cred că este proastă. Sigur că zgomotul detunăturilor va fi auzit în golf… El va trăda prezenţa noastră pe această parte a insulei… Bandiţii vor începe să ne caute poate chiar ne vor descoperi… iar aceasta ne va costa viaţa!… Dar câte vieţi nu vom fi salvat în schimbul vieţilor noastre şi, în sfârşit, ne vom fi făcut datoria!

— Există poate şi o altă cale de a ne face datoria! murmură John Davis, fără să mai adauge vreo explicaţie. Dar nu mai făcu nici o obiecţie şi, după cum zisese Vasquez, micul tun fu târât până la grotă; apoi transportară afetul, ghiulelele şi lada cu pulbere. Munca fu grea şi dură un timp îndelungat. Când Vasquez şi John Davis intrară să mănânce ceva, soarele deasupra orizontului arăta că trebuia să fie aproape zece.

Dar abia intrară când Kongre, Carcante şi dulgherul Vargas se iviră de după colţul falezei. Şalupa ar fi avut prea mari greutăţi cu vântul şi mareea care începea să urce în golf. Făcuseră drumul pe jos, de-a lungul malului. De data aceasta nu voiau să jefuiască.

Se deciseseră să vină, aşa cum prevăzuse Vasquez, spre a observa cum se prezintă cerul şi marea de când se înseninase dimineaţa. Desigur vor vedea cât de mult ar fi riscat Carcante dacă voia să iasă din golf şi că nu va putea să lupte contra valurilor imense care se rostogoleau venind din larg. Înainte de a ajunge în strâmtoare sau în vestul insulei, s-ar găsi cu vântul în spate şi, până să treacă de capul San-Juan, ar putea fi izbit de coastă sau răsturnat de valuri.

Aceasta fu într-adevăr părerea lui Kongre şi a lui Carcante.

Opriţi pe locul naufragiului, unde nu mai rămăseseră decât puţine rămăşiţe din pupa lui Century, abia se ţineau pe picioare din pricina vântului. Vorbeau cu însufleţire, făceau gesturi arătând orizontul cu mâna şi dându-se înapoi când vreun val cu creasta înspumată se rostogolea pe mal.

Nici Vasquez, nici tovarăşul său nu-i pierdură din ochi în jumătatea de oră cât cercetară intrarea în golf. Plecară în sfârşit, nu fără a privi înapoi destul de des, apoi dispărură după colţul falezei şi luară drumul spre far.

— Uf, s-au dus! spuse Vasquez. Aş da o mie de milioane de triliarde ca să-i mai văd venind câteva zile pentru a cerceta marea din largul insulei!

Dar John Davis clătină din cap. Era evident pentru el că furtuna va înceta în 48 de ore. Hula se va potoli, dacă nu cu totul, cel puţin atât încât să permită goeletei să treacă de capul San-Juan.

Această zi Vasquez şi John Davis o petrecură în parte pe litoral. Schimbarea stării atmosferice se accentua. Vântul bătea dinspre nord-nord-est şi orice navă n-ar fi întârziat să-şi întindă velele pentru a intra în strâmtoarea Lemaire. Când veni seara, Vasquez şi John Davis intrară în grotă. Îşi astâmpărară foamea cu pesmeţi şi carne şi setea cu rachiu amestecat cu apă. Apoi Vasquez se pregăti să se acopere cu pătura, când fu oprit de tovarăşul său:

— Înainte de a te culca, Vasquez, ascultă o propunere pe care vreau să ţi-o fac.

— Spune, Davis.

— Vasquez, îţi datorez viaţa şi n-aş dori să fac ceva fără încuviinţarea ta… Iată ideea pe care vreau să ţi-o supun. Examineaz-o şi răspunde-mi apoi, fără teama de a mă nemulţumi.

— Te ascult, Davis.

— Vremea se schimbă, furtuna a încetat, marea va deveni iar calmă. Mă aştept ca goeleta să pornească în cel mult 48 de ore.

— Din păcate, e foarte adevărat, spuse Vasquez, completând gândul său cu un gest care însemna: «Nu putem să facem nimic!»

John Davis continuă:

— Da, înainte de două zile va ieşi din golf, va trece de cap, va dispare spre vest, va intra în strâmtoare şi nu va mai fi văzută, iar camarazii tăi, Vasquez, şi căpitanul cu tovarăşii mei de pe Century nu vor fi răzbunaţi!

Vasquez plecă fruntea; apoi, ridicându-şi capul, îl privi pe Davis a cărui faţă era luminată de ultimele flăcări ale vetrei.

— O singură împrejurare ar putea să împiedice plecarea goeletei, sau cel puţin s-o întârzie până la sosirea canonierei: o avarie care ar obliga-o să se întoarcă în golf… Ei bine, avem un tun, pulbere şi ghiulele… Să aşezăm tunul pe afetul său, la colţul falezei, să-l încărcăm şi, când goeleta va trece, să tragem în plin asupra ei… E posibil să nu se scufunde imediat, dar echipajul ei nu va porni cu o nouă avarie în lunga călătorie pe care o are de făcut… Ticăloşii vor fi obligaţi să se întoarcă în golf pentru ca să-şi repare corabia. Vor trebui să descarce totul… Vor avea nevoie poate de o săptămână întreagă şi în acest timp Santa-Fe…

John Davis tăcu şi luă mâna tovarăşului său pe care o strânse cu putere. Fără să şovăie, Vasquez îi răspunse:

— Fă cum spui!