II CARE ÎL INTRODUCE PE CITITOR ÎN CASA LUI DEAN FORSYTH ŞI ÎI FACE CUNOŞTINŢĂ CU NEPOTUL LUI, FRANCIS GORDON, ŞI CU BONA LUI, MITZ.

— Mitz!… Mitz…!

— Da, băieţaş!

— Ce-o fi având unchiul Dean?

— Habar n-am.

— O fi bolnav cumva?

— Da' de unde! Dar dacă o s-o ţină tot aşa, atunci sigur se îmbolnăveşte.

Întrebările şi răspunsurile acestea erau schimbate de un tânăr de douăzeci şi trei de ani şi de o femeie de şaizeci şi cinci, în sufrageria unei case de pe Elisabeth Street, aflată tot în oraşul Whaston, unde am văzut îndeplinindu-se mai adineauri cea mai originală căsătorie după moda americană.

Casa aceasta de pe Elisabeth Street aparţinea domnului Dean Forsyth. Dean Forsyth avea patruzeci şi cinci de ani şi se vedea că îi are. Un cap mare şi zbârlit, nişte ochi mici, cu ochelari foarte tari, nişte umeri uşor încovoiaţi, un gât vânjos, înfăşurat şi iarna şi vara într-o cravată dublă care îi ajungea până la bărbie, o redingotă largă şi mototolită, o vestă lăbărţată, cu nasturii de jos totdeauna descheiaţi, nişte pantaloni prea scurţi, abia acoperind pantofii prea largi, o scufă cu moţ dată spre ceafă peste un păr cărunt şi ciufulit, o faţă cu o mie de zbârcituri terminându-se prin ţăcălia obişnuită la americanii din nord, o fire arţăgoasă, gata oricând să se înfurie, aşa era domnul Dean Forsyth, despre care vorbeau Francis Gordon, nepotul său, şi Mitz, bătrâna lui servitoare, în dimineaţa zilei de 2l martie.

Francis Gordon, căruia îi muriseră părinţii din primii ani ai copilăriei, fusese crescut de domnul Dean Forsyth, frate cu mama răposată. Deşi îi revenea o oarecare avere din partea unchiului, Francis nu se socotea scutit de muncă, iar domnul Forsyth îi împărtăşise întru totul părerea. După ce îşi terminase studiile la celebra universitate Harward, nepotul se dedicase dreptului şi devenise avocat în Whaston, unde văduvele, orfanii şi cei săraci îşi găsiseră în el cel mai vajnic apărător. Francis cunoştea legile şi vorbea frumos, cu o voce caldă şi convingătoare. Toţi confraţii lui, şi tineri şi bătrâni, îl stimau; până acum nu-şi făcuse nici un duşman. Chipeş la înfăţişare, cu păr şaten şi ochii negri, purtări dintre cele mai alese, spiritual fără răutate, serviabil fără lăudăroşenie, destul de îndemânatic în feluritele sporturi practicate cu pasiune de protipendada americană, cum s-ar fi putut să nu fie printre tinerii cei mai distinşi din oraş şi să nu-i fie drag încântătoarei Jenny Hudelson, fiica doctorului Hudelson şi a soţiei acestuia, născută Flora Clarish…?

Ar fi însă prea devreme să îndreptăm atenţia cititorului asupra domnişoarei Jenny Hudelson. E mai bine ca ea să nu intre în scenă decât în mijlocul familiei, şi pentru aceasta n-a sosit încă momentul. Dar nici n-o să întârzie prea mult. În desfăşurarea povestirii de faţă, care cere desăvârşită precizie, se cuvine totuşi să urmăm o metodă riguroasă.

În ceea ce-l priveşte pe Francis Gordon, vom mai adăuga că tânărul locuia în casa din Elisabeth Street, pe care n-avea s-o părăsească decât în ziua căsătoriei lui cu Jenny… Dar, încă o dată, s-o lăsăm pe domnişoara Jenny Hudelson acolo unde este şi să spunem doar că bătrâna Mitz era confidenta nepotului stăpânului casei şi că ea îl iubea ca pe un fiu. Ba mai mult chiar, ca pe un nepot, bunicile deţinând în general recordul dragostei materne.

Mitz, servitoare model, cum nu s-ar putea găsi alta în zilele noastre, era descendenta speciei aceleia dispărute care se trage totodată şi din câine, şi din pisică; din câine fiindcă îşi iubeşte stăpânii, din pisică fiindcă iubeşte casa. După cum ne putem lesne închipui, Mitz vorbea deschis cu domnul Dean Forsyth. Când el n-avea dreptate, ea i-o spunea verde în faţă, deşi într-un limbaj cu totul ciudat, a cărui savuroasă fantezie nu poate fi redată decât cu mare aproximaţie. Dacă domnul Forsyth refuza să-şi recunoască greşeala, nu-i mai rămânea decât să plece şi să se încuie în odaia lui de lucru, răsucind de două ori cheia în broască.

Altminteri, domnul Dean Forsyth n-avea să se teamă că va rămâne vreodată singur acolo. Era sigur că în odaia de lucru va întâlni totdeauna un alt personaj, care se ferea în acelaşi fel de mustrările şi de cearta lui Mitz.

Personajul acesta răspundea la numele de Omicron. Un nume ciudat, pe care şi-l datora staturii lui mărunte, căci, fără doar şi poate, ar fi fost poreclit Omega dacă n-ar fi fost atât de mărunţel. Înalt de patru picioare şi şase degete în ziua când împlinise cincisprezece ani, Omicron nu mai crescuse deloc de-atunci. Tom Wife – acesta era adevăratul său nume – intrase la cincisprezece ani în casa lui Dean Forsyth, pe vremea când bătrânul Forsyth mai trăia încă, şi slujise astfel până acum când, fiind trecut de cincizeci de ani, putem socoti că se afla de treizeci şi cinci de ani în serviciul domnului Dean Forsyth.

E important de spus la ce se reducea acest serviciu. La următoarele: să-l ajute pe domnul Dean Forsyth în lucrările pentru care nutrea o pasiune cel puţin egală cu a stăpânului său.

Domnul Dean Forsyth lucra, aşadar?

Da, ca amator. Dar cu ce înflăcărare şi cu ce avânt, vom vedea.

Cu ce se ocupa domnul Forsyth? Cu medicina, cu dreptul, cu literatura, cu arta, cu afacerile, ca atâţia alţi cetăţeni ai Americii? Nici pomeneală!

Atunci, cu ce? veţi întreba. Cu ştiinţele?

N-aţi ghicit. Nu cu ştiinţele, la plural, ci cu ştiinţa, la singular. Numai şi exclusiv cu sublima ştiinţă numită astronomie.

Domnul Dean Forsyth nu visa decât descoperiri planetare sau stelare. Nimic sau aproape nimic din ce se întâmplă pe suprafaţa globului nostru nu părea să-l intereseze. Trăia în spaţiile infinite. Totuşi, cum pe acolo n-ar fi putut găsi de mâncare nici pentru prânz şi nici pentru cină, trebuia să se coboare pe Pământ, cel puţin de două ori pe zi. Şi tocmai în dimineaţa aceea nu se coborâse la ora obişnuită, se lăsa aşteptat, din care pricină Mitz bombănea, dând târcoale mesei.

— N-are de gând să mai vină? repeta ea.

— Omicron nu-i acolo? întrebă Francis Gordon.

— E totdeauna lângă stăpânu-său, răspunse Mitz. Şi nu-mi mai ajung picioarele, – da, chiar aşa se exprimă Mitz – ca să mă caţăr până la coteţul lor…

«Coteţul» era nici mai mult, nici mai puţin decât un turn, a cărui galerie superioară se înălţa cu peste şapte metri deasupra acoperişului casei, un observator, ca să-i spunem numele adevărat. Sub galerie exista o încăpere rotundă, cu patru ferestre orientate spre cele patru puncte cardinale. În încăperea aceasta pivotau pe suporturile lor câteva telescoape, cu bătaie destul de puternică. Şi, dacă nu li se uzau obiectivele, asta nu însemna că nu erau întrebuinţate. Mai degrabă ne-am putea teme ca domnul Dean Forsyth şi Omicron să nu-şi prăpădească până la urmă ochii, tot lipindu-i de ocularele acestor instrumente.

În odaia de lucru, cei doi îşi petreceau cea mai mare parte din zi şi din noapte, făcând, ce-i drept, cu schimbul. Priveau, observau, planau în zonele interstelare, atraşi de veşnica speranţă că vor face vreo descoperire de care să rămână legat numele lui Dean Forsyth. Când cerul era senin, mai mergea cum mai mergea; dar cerul nu e totdeauna senin deasupra fracţiunii celei de-a treizeci şi şaptea paralele care traversează statul Virginia. Se găsesc acolo nori cirus, nimbus, cumulus, cu duiumul şi, fără doar şi poate, cu mult mai mulţi decât ar fi dorit domnul Dean Forsyth şi Omicron. De aceea, câte văicăreli şi ameninţări nu se înălţau spre firmamentul pe care adierile vântului târau zdrenţe de nori! Iar în aceste zile de sfârşit de martie, răbdarea lui Dean Forsyth fusese pusă, mai mult ca oricând, la grea încercare. De câteva zile, cerul se încăpăţâna să rămână acoperit, spre adânca deznădejde a astronomului.

În dimineaţa de 2l martie, un vânt puternic dinspre vest continua să târască, aproape de sol, o mare de nori întristător de opaci.

— Ce păcat! oftă pentru a zecea oară Dean Forsyth, după o ultimă şi zadarnică încercare de a învinge pâcla groasă. Am presimţirea că pierdem o ocazie rară şi că trecem la un pas de-o descoperire senzaţională.

— E posibil, îi răspunse Omicron. Ba chiar e foarte probabil, căci acum câteva zile, într-un moment de înseninare, mi s-a părut că zăresc…

— Iar eu am văzut, Omicron.

— Amândoi, atunci, amândoi odată!

— Omicron!… protestă Dean Forsyth.

— Da, dumneata mai întâi, nici vorbă, se învoi Omicron, dând semnificativ din cap. Dar, când am crezut că zăresc lucrul acela, mi s-a părut că trebuie să fie… că era…

— Iar eu, declară Dean Forsyth, afirm că era vorba de un meteor, deplasându-se de la nord spre sud…

— Da, domnule Dean, perpendicular pe direcţia soarelui.

— Pe direcţia lui aparentă, Omicron.

— Aparentă, se înţelege.

— Şi era în ziua de l6.

— Da, da, în l6…

— La ora şapte, treizeci şi şapte de minute şi douăzeci de secunde.

— Douăzeci de secunde, repetă Omicron, aşa cum am constatat după ceasul nostru.

— Şi n-a mai reapărut de atunci! strigă domnul Dean Forsyth, ridicându-şi pumnul ameninţător spre cer.

— Cum ar fi putut? Nori!… Nori!… Nori!… De cinci zile nu-i măcar un petic de cer senin, nici cât să-ţi croieşti o batistă!

— Parcă ar face dinadins, strigă Dean Forsyth, bătând din picior, şi cred că într-adevăr numai mie mi se poate întâmpla asemenea lucru.

— Numai nouă, îl corectă Omicron, care se socotea colaborator la lucrările stăpânului său.

Cinstit vorbind, toţi localnicii din Whaston ar fi avut dreptul să se plângă din pricina norilor care le întunecau cerul. Faptul că soarele străluceşte sau nu, lucrul acesta priveşte pe toată lumea, deopotrivă.

Dar, oricât de general ar fi fost dreptul de a se plânge, nici un localnic n-ar fi avut pretenţia nebunească să se mânie, ca Dean Forsyth, atunci când oraşul era învăluit de una din negurile acelea împotriva cărora telescoapele cele mai puternice, lunetele cele mai perfecţionate nu pot să facă nimic. Şi astfel de neguri nu sunt deloc rare la Whaston, deşi oraşul e scăldat de apele limpezi ale Potomacului, şi nu de apele tulburi ale Tamisei.

Oricum ar fi, ce anume văzuseră sau ce crezuseră că văd cei doi astronomi, în ziua de l6 martie, când cerul fusese senin?… Nici mai mult, nici mai puţin decât un bolid de formă sferică, deplasându-se vădit de la nord la sud, cu o viteză nemaipomenită şi strălucind atât de tare, încât întrecea lumina difuză a soarelui. Cum distanţa bolidului faţă de pământ măsura destui kilometri, ar fi fost posibil să fie urmărit multă vreme încă, în ciuda vitezei lui, dacă o ceaţă neaşteptată n-ar fi venit să împiedice orice fel de observaţii.

De atunci se depăna firul regretelor provocate de ghinionul acesta. Are să mai revină bolidul pe orizontul oraşului? Şi îi vor putea fi calculate elementele, determinată masa, greutatea, natura? Oare nu-l va regăsi, în vreun alt punct al cerului, cine ştie ce astronom mai norocos? Dean Forsyth, prinzându-l atât de puţin timp în telescop, va fi oare îndreptăţit să dea numele lui descoperirii? Până la urmă, n-o să-i revină întreaga onoare vreunuia din savanţii aceia ai Vechiului şi ai Noului Continent, care îşi petrec viaţa scotocind spaţiul zi şi noapte?

«Nişte acaparatori! se mânia Dean Forsyth. Nişte piraţi ai cerului!»

Toată dimineaţa zilei de 2l martie nici Dean Forsyth, nici Omicron nu se putuseră hotărî, cu toată vremea rea, să se depărteze de fereastra deschisă către nord. Iar mânia lor sporise ceas cu ceas. Acum, nu mai vorbeau. Dean Forsyth parcurgea cu privirea vastul orizont pe care îl mărginea, într-acolo, profilul capricios al colinelor Serbor, deasupra cărora un vânt destul de puternic alunga norii cenuşii. Omicron se săltase în vârful picioarelor, ca să-şi lărgească raza de vedere pe care statura lui mică i-o reducea. Unul îşi încrucişase braţele şi, strângând pumnii, îşi apăsa pieptul. Celălalt, cu degetele crispate, bătea darabana în pervazul ferestrei. Câteva păsări trecură săgeată, scoţând nişte sunete de parcă ar fi vrut să-şi râdă de astronomii noştri, pe care calitatea de bipezi îi ţinea la suprafaţa pământului!… Ah, dacă ar fi putut să zboare pe urma păsărilor, din câteva salturi ar fi străbătut stratul de nori – şi poate că ar fi zărit asteroidul continuându-şi goana în lumina orbitoare a soarelui!

În clipa aceea, răsună o bătaie în uşă.

Dean Forsyth şi Omicron, preocupaţi de gândurile lor, n-o auziră.

Uşa se deschise şi Francis Gordon se ivi în prag.

Dean Forsyth şi Omicron nici nu se întoarseră măcar.

Nepotul se îndreptă spre unchi şi-i atinse uşor braţul.

Dean Forsyth îi aruncă o privire venită parcă din Sirius sau cel puţin din Lună.

— Ce-i? întrebă el.

— Unchiule, te aşteptăm cu masa.

— Da? făcu Dean Forsyth. Mă aşteptaţi cu masa? Află că şi noi aşteptăm.

— Aşteptaţi… ce?

— Soarele, declară Omicron, al cărui răspuns fu aprobat printr-un gest de stăpânul său.

— Dar, unchiule, cred că n-aţi invitat soarele la masă şi că putem mânca şi fără el.

Ce să-i răspunzi? Dacă soarele nu se va ivi toată ziua, domnul Dean Forsyth se va încăpăţâna să postească până seara?

Poate că da, la urma urmei, căci astronomul nu părea deloc dispus să asculte invitaţia nepotului.

— Unchiule, stărui acesta, te previn că Mitz şi-a pierdut răbdarea.

Dintr-o dată, Dean Forsyth reveni cu picioarele pe pământ. Ştia prea bine ce înseamnă să-şi piardă Mitz răbdarea. Dacă ea îi trimitea un sol, însemna că situaţia era gravă şi că trebuia să se dea bătut.

— Cât e ceasul? întrebă el.

— Douăsprezece fără paisprezece minute, îi răspunse Francis Gordon.

Într-adevăr, atâta arăta pendula, şi de obicei unchiul şi nepotul luau masa la unsprezece fix.

— Douăsprezece fără paisprezece! se miră Dean Forsyth, prefăcându-se că e nemulţumit, ca să-şi ascundă mai bine îngrijorarea. Nu înţeleg cum poate fi Mitz atât de uitucă!

— Unchiule, dar e a treia oară când îţi batem zadarnic în uşă! spuse Francis.

Fără să-i răspundă, domnul Dean Forsyth porni pe scară în jos, pe când Omicron, care servea de obicei masa, rămase la postul de observaţie, pândind reîntoarcerea soarelui.

Unchiul şi nepotul intrară în sufragerie.

Acolo se afla Mitz. Ea îşi privi stăpânul drept în faţă, iar acesta îşi coborî privirea.

«Şi Amicron…?». întrebă Mitz, căci, în nevinovăţia ei, aşa rostea ea a cincea vocală a alfabetului grec.

— Are treabă, sus, răspunse Francis Gordon. De data asta o să ne lipsim de el.

— Cu plăcere! declară Mitz, pe un ton morocănos. N-are decât să rămână cât o avea chef în observatorul lui. Abia au să meargă lucrurile mai bine aici, fără nerodul ăsta.

Începură să mănânce. Gurile nu se mai deschideau decât pentru a primi mâncarea. Mitz care, de obicei, vorbea cu mare plăcere când aducea bucatele sau când schimba tacâmurile, nu-şi descleştă o clipă dinţii. Tăcererea era apăsătoare şi jenantă. Ca să-i pună capăt, Francis Gordon întrebă într-o doară:

— Eşti mulţumit de cum ţi-ai petrecut dimineaţa, unchiule?

— Nu, răspunse Dean Forsyth. Starea cerului n-a fost prielnică, iată ce m-a plictisit îndeosebi astăzi.

— Eşti pe urma vreunei descoperiri astronomice?

— Aşa cred, Francis. Dar nu pot afirma nimic până când o nouă observaţie…

— Iată ce vă roade de peste opt zile, în aşa hal că aţi prins rădăcini în turn şi vă sculaţi noaptea din somn, spuse Mitz cu glas tăios. Da, da! Noaptea trecută v-am auzit de trei ori, căci, slavă Domnului, n-am orbul găinilor! adăugă ea, drept răspuns la un gest al lui Dean Forsyth şi cu scopul neîndoielnic de a-l face să înţeleagă că nu e surdă.

— Aşa e, Mitz, recunoscu domnul Dean Forsyth, împăciuitor.

Zadarnică blândeţe!

— O descoperire astrocomică! continuă vrednica Mitz indignată. Şi când o să vă nenorociţi sângele, când, tot uitându-vă prin ţevile alea o să vă alegeţi cu o ascetică (sciatică) sau cu o flexiune la plămâni (fluxiune pulmonară), bine o să vă mai fie! Şi au să vină stelele să vă îngrijească şi doctorul să vi le dea pe ele să le înghiţiţi, în hapuri?

După cum începuse discuţia, Dean Forsyth înţelese că lucrul cel mai bun era să tacă mâlc. Continuă deci să mănânce, fără să scoată o vorbă, dar atât de tulburat, încât, de câteva ori, îşi confundă paharul cu farfuria şi viceversa.

Francis Gordon se sili să întreţină conversaţia, dar fără succes. Unchiul, posomorât, nu părea să-l audă. Francis aduse vorba despre vreme. Când oamenii nu prea mai au ce să-şi spună, discută de obicei despre cum a fost şi cum va fi timpul. Subiectul acesta, inepuizabil, e la îndemâna tuturor minţilor. Dealtfel, problema îl interesa şi pe Dean Forsyth. De aceea, la un moment dat, când desimea norilor întunecă şi mai mult sufrageria, astronomul privi spre fereastră, şi, adânc mâhnit, lăsă să-i scape furculiţa din mână.

— Oare norii ăştia blestemaţi n-au să se ducă odată, măcar după o ploaie torenţială? oftă el.

— Bine ziceţi! îl aprobă Mitz. După o secetă de trei săptămâni nu i-ar strica deloc bietului pământ…

— Pământul!… Pământul!… făcu Dean Forsyth, cu atâta dispreţ, încât atrase din partea lui Mitz următorul răspuns:

— Da, domnule, pământul. Îmi închipui că şi el, sărăcuţul, preţuieşte tot atâta cât cerul din care nu mai vreţi să vă coborâţi… nici măcar la masă!

— Zău aşa, dragă Mitz… încercă s-o înduplece Francis Gordon.

Zadarnic însă. Draga de Mitz nu părea dispusă să se lase înduplecată.

— Ia mai lăsaţi, continuă ea pe acelaşi ton. Doar nu merită să-ţi speteşti caracterul uitându-te la lună şi să nu ştii că primăvara plouă. Păi, dacă n-o ploua în martie, când vreţi să mai plouă? Asta vă întreb…

— Unchiule, spuse Francis, e adevărat că suntem în martie, la începutul primăverii, şi nu se poate altfel!… Dar o să vină curând vara şi o să ai cer senin. Atunci ai să-ţi poţi continua lucrările în condiţii mai bune! Puţină răbdare, unchiule…!

— Să am răbdare, Francis? răspunse Dean Forsyth, a cărui frunte era la fel de întunecată ca atmosfera. Să am răbdare! Şi dacă se duce atât de departe încât n-o să-l mai putem zări?… Şi dacă el nu se mai iveşte deasupra orizontului…?

— El? Care el? se amestecă Mitz.

În clipa aceea se auzi glasul lui Omicron:

— Domnule!… Domnule…!

— Veşti noi! strigă Dean Forsyth, împingându-şi grăbit scaunul şi îndreptându-se spre uşă.

Nici nu apucase bine să iasă, când o rază pătrunse prin fereastră, înţepând cu boabe de lumină paharele şi sticlele de pe masă.

— Soarele!… Soarele!… repeta domnul Dean Forsyth, urcând grăbit treptele.

— N-ai ce-i face, oftă Mitz, aşezându-se pe un scaun. Uite-l că s-a dus, şi când se zăvorăşte cu Amicron în observator, degeaba îţi fracturezi gura, că nu te aude. Iar mâncarea o să se mănânce singură, prin grija sfintei pătrimi… Şi toate astea, pentru nişte păcătoase de stele…!

Cu astfel de figuri de stil se exprima vrednica Mitz, deşi Dean Forsyth n-o mai putea auzi. Dar chiar dacă ar fi auzit-o, cuvintele ei tot s-ar fi irosit degeaba.

Abia respirând din pricina urcuşului, domnul Dean Forsyth tocmai intrase în observator. Vântul de sud-vest se întărise şi alungase norii spre răsărit. Un larg petic de cer senin lăsa să se vadă, până la zenit, partea unde fusese observat meteorul. Încăperea era luminată de razele soarelui.

— Ce mai e nou? întrebă Dean Forsyth.

— Soarele, răspunse Omicron. Dar n-o să ţină mult, căci norii au şi reapărut spre vest.

— Să nu pierdem nici o secundă! strigă domnul Dean Forsyth, potrivind luneta, pe când Omicron făcea acelaşi lucru cu telescopul.

Cu câtă pasiune mânuiră amândoi uneltele, timp de vreo patruzeci de minute! Cu câtă răbdare manevrară şuruburile, ca să le menţină în direcţia exactă! Cu câtă minuţioasă atenţie scotociră toate ungherele părţii aceleia a bolţii cereşti!… Erau siguri că exact la această ascensiune dreaptă şi la această declinaţie apăruse pentru prima oară bolidul, ca apoi să treacă exact la zenitul Whastonului.

Şi acum, nimic! Toată porţiunea de cer senin care oferea meteorilor un loc de plimbare atât de minunat era pustie! Nici un punct vizibil în direcţia aceea! Nici urmă de asteroid!

— Nimic! spuse Dean Forsyth, frecându-şi ochii înroşiţi de oboseală.

— Nimic, făcu Omicron, ca un ecou jalnic.

Prea târziu ca să mai încerce! Norii se reîntorceau, cerul se întuneca iar. S-a dus înseninarea, de data asta pentru toată ziua! Curând vaporii formară o singură masă uniformă, cenuşie şi murdară, şi se preschimbară în ploaie măruntă. Spre marea lor deznădejde, cei doi astronomi trebuiau să renunţe la orice fel de observaţie.

— Şi totuşi, spuse Omicron, suntem siguri că l-am văzut.

— Da, suntem siguri!… făcu Dean Forsyth, înălţând braţele spre cer.

Şi, cu un glas în care se amestecau neliniştea şi gelozia, adăugă:

— Ba chiar suntem atât de siguri, încât poate că l-au mai văzut şi alţii. Măcar de l-am fi văzut numai noi!… Asta ar mai lipsi acum, să-l fi văzut şi… Sydney Hudelson!