III ÎN CARE ESTE VORBA DESPRE DOCTORUL SYDNEY HUDELSON, DESPRE SOŢIA SA, DOAMNA FLORA HUDELSON, ŞI DESPRE DOMNIŞOARELE JENNY ŞI LOO, CELE DOUĂ FIICE ALE LOR.

«Numai de nu l-ar fi zărit şi intrigantul de Forsyth!»

Astfel se exprima, în dimineaţa aceea a zilei de 2l martie, doctorul Sydney Hudelson, vorbind cu sine însuşi în singurătatea camerei lui de lucru.

Căci Sydney Hudelson era doctor şi dacă nu practica medicina la Whaston, de vină era faptul că prefera să-şi consacre timpul şi inteligenţa unor speculaţii mai vaste şi mai sublime. Prieten intim cu Dean Forsyth, el îi era totodată şi rival. Mânat de o pasiune identică, doctorul n-avea ochi, ca şi Dean Forsyth, decât pentru imensitatea cerurilor şi, ca şi prietenul său, nu-şi folosea mintea decât pentru dezlegarea enigmelor astronomice ale Universului.

Doctorul Hudelson moştenise o avere frumoasă, atât de la părinţii lui cât şi de la părinţii doamnei Hudelson, născută Flora Clarish. Bine administrată, averea aceasta asigura viitorul lui şi al celor două fiice ale sale, Jenny şi Loo, una în vârstă de optsprezece, iar cealaltă în vârstă de paisprezece ani. Cât despre doctor, ca să-i arătăm vârsta, ar trebui să spunem poetic că a patruzeci şi şaptea iarnă tocmai îi ninsese tâmplele. Imaginea aceasta plăcută nu poate fi însă folosită, din nefericire, căci doctorul Hudelson era chel ca în palmă.

Rivalitatea astronomică existentă în stare latentă între Sydney Hudelson şi Dean Forsyth fireşte că tulbura întrucâtva şi relaţiile dintre cele două familii, altminteri foarte unite. Desigur, cei doi rivali nu-şi disputau cutare planetă sau cutare stea, aştrii cerului – ai căror descoperitori sunt, în genere, anonimi – aparţinând întregii omeniri; dar se întâmpla destul de des ca observaţiile lor meteorologice sau astronomice să servească drept temă pentru unele discuţii care degenerau adeseori în ceartă.

Ceea ce ar fi putut agrava certurile lor şi ar fi putut provoca, după caz, scene regretabile, ar fi fost existenţa unei doamne Forsyth. Din fericire, numita doamnă nu exista, cel care ar fi trebuit s-o ia în căsătorie rămânând celibatar şi neavând niciodată, nici măcar în vis, gândul însurătorii. Cum nu exista o doamnă Dean Forsyth ca să învenineze lucrurile sub cuvânt că le împacă, exista deci şansa ca orice supărare între cei doi astronomi amatori să nu dureze prea mult.

Nici vorbă, exista doamna Flora Hudelson, dar ea era o soţie minunată, o mamă minunată, o gospodină minunată, foarte paşnică din fire, incapabilă să spună o vorbă rea despre cineva, incapabilă să bârfească dimineaţa şi să calomnieze seara, cum fac atâtea doamne dintre cele mai respectate în buna societate din Vechiul şi din Noul Continent.

Lucru de necrezut, soţia aceasta model îşi dădea silinţa să-şi liniştească soţul, când el se întorcea acasă înfierbântat de vreo discuţie cu intimul său prieten Forsyth. Altă ciudăţenie: doamnei Hudelson i se părea foarte firesc ca domnul Hudelson să se ocupe de astronomie şi să trăiască în adâncurile firmamentului, cu condiţia să se coboare de-acolo atunci când îl ruga ea. Departe de-a o imita pe Mitz, care îşi hărţuia stăpânul, ea îşi lăsa în pace soţul. Admitea să întârzie la masă. Când el zăbovea, ea nu bombănea şi făcea tot posibilul să-i păstreze mâncarea la temperatura dorită. Când el era preocupat, ea îi respecta preocuparea. Se interesa chiar de mersul lucrărilor lui, şi inima ei bună îi dicta cuvinte de încurajare, atunci când astronomul părea că se rătăceşte în spaţiile infinite şi că nu-şi mai regăseşte drumul.

Iată o soţie cum le-am dori tuturor soţilor, mai ales când sunt astronomi. Din nefericire însă, asemenea soţii nu există decât în romane!

Jenny, fiica ei mai mare, făgăduia să calce pe urmele mamei, s-o urmeze cu aceiaşi paşi pe calea vieţii. Fireşte Francis Gordon, viitorul ei soţ, era hărăzit să devină cel mai fericit dintre bărbaţi. Fără dorinţa de-a le necăji cât de cât pe domnişoarele americane, ne e îngăduit să spunem că greu s-ar mai putea descoperi în toată America o fată atât de încântătoare şi de înzestrată cu toate darurile omeneşti. Jenny Hudelson era o blondă frumoasă, cu ochii albaştri, cu pielea fragedă, cu mâini şi picioare frumoase, cu talie frumoasă, şi în ea sălăşluia tot atâta farmec câtă modestie, tot atâta bunătate câtă inteligenţă. De aceea, Francis Gordon o aprecia la fel de mult pe cât îl aprecia şi ea pe Francis Gordon. Cum nepotul domnului Dean Forsyth se bucura şi de stima familiei Hudelson, simpatia aceasta reciprocă nu întârziase să se manifeste sub forma unei cereri în căsătorie primită foarte favorabil. Tinerii se potriveau atât de bine! Jenny, cu însuşirile ei, avea să aducă fericirea în căsnicie. Iar pe Francis Gordon avea să-l înzestreze unchiul său, a cărui avere urma să-i revină într-o bună zi. Dar să lăsăm la o parte această perspectivă de moştenire. Nu de viitor e vorba, ci de prezentul care întruneşte toate condiţiile celei mai desăvârşite fericiri.

Deci, Francis Gordon e logodit cu Jenny Hudelson. Jenny Hudelson e logodită cu Francis Gordon, şi nunta, a cărei dată va fi curând stabilită, o va celebra părintele O'Garth, la Saint-Andrew, cea mai de seamă biserică a fericitului oraş Whaston.

Puteţi fi siguri că va veni o mulţime de lume la nunta aceasta, căci cele două familii se bucură de-o stimă care nu este egalată decât de onorabilitatea lor; şi puteţi fi la fel de siguri că fiinţa cea mai veselă, cea mai încântată va fi în ziua aceea micuţa Loo, domnişoara de onoare a scumpei ei surori. Loo n-a împlinit cincisprezece ani, deci poate să fie copilăroasă. Şi vă asigur că profită de dreptul acesta. Ca fizic, ea e un perpetuum mobile, iar ca fire o poznaşă care nu se jenează să glumească pe socoteala «planetelor lui papa»! Dar i se iartă şi i se îngăduie totul. Doctorul Hudelson e primul care râde de poznele ei şi, drept unică pedeapsă, depune o sărutare pe obrajiii proaspeţi ai fetiţei.

În fond, domnul Hudelson e om cumsecade, dar tare încăpăţânat şi tare supărăcios. În afară de Loo, căreia îi admite glumele nevinovate, toţi ceilalţi îi respectă maniile şi obiceiurile. Îndârjit în studiile lui astronomico-meteorologice, neclintit când are ceva de demonstrat, gelos pe descoperirile lui adevărate sau închipuite, doctorul Hudelson abia dacă poate, cu toată dragostea reală pe care i-o poartă lui Dean Forsyth, să mai rămână prietenul unui rival atât de redutabil. Doi vânători pe acelaşi teren de vânătoare, disputându-şi un vânat rar! De multe ori se iviseră între ei uşoare înstrăinări care ar fi putut degenera în certuri, dacă n-ar fi intervenit buna doamnă Hudelson, ajutată din plin, dealtfel, de cele două fiice ale ei şi de Francis Gordon. Cvartetul acesta împăciuitor punea mare temei, pentru înlăturarea hărţuielilor, pe căsătoria plănuită. Când nunta lui Francis şi a lui Jenny va lega mai strâns cele două familii, furtunile acestea trecătoare vor fi mai rare şi mai puţin de temut. Şi cine ştie dacă atunci cei doi amatori, uniţi într-o colaborare frăţească, nu-şi vor urma împreună cercetările astronomice? Atunci îşi vor împărţi prin bună înţelegere vânatul zărit, dacă nu chiar doborât pe vastele câmpii ale spaţiului.

Casa doctorului Hudelson era cât se poate de confortabilă. Zadarnic ai fi căutat în tot Whastonul o casă mai bine întreţinută. Clădirea drăguţă, aşezată între curte şi grădină, printre copaci frumoşi şi peluze înverzite, ocupa mijlocul lui Moriss Street şi se compunea dintr-un parter şi un etaj cu şapte ferestre spre faţadă. Pe acoperişul ei, spre stânga, se înălţa un foişor înalt de vreo treizeci de metri, terminat printr-o terasă cu balustradă. Într-unul din colţurile terasei se înălţa prăjina pe care, duminica şi în zilele de sărbătoare, flutura steagul cu cincizeci şi una de stele15 al Statelor Unite.

Încăperea din vârful foişorului fusese amenajată pentru lucrările speciale ale proprietarului. Acolo funcţionau instrumentele doctorului, lunete şi telescoape, dacă nu erau cumva scoase, în nopţile senine, afară, pe terasă, de unde privirile puteau să străbată nestânjenite bolta cerească. De acolo doctorul, în ciuda sfaturilor doamnei Hudelson, îşi procura guturaiurile cele mai năprasnice, gripele cele mai reuşite.

«Până la urmă, spunea mereu Loo, papa o să molipsească şi planetele de guturai!»

Dar doctorul nu voia să le asculte sfaturile şi înfrunta uneori cele şapte sau opt grade sub zero, din timpul gerurilor mari, când cerul se ivea în toată puritatea lui.

De la observatorul casei din Moriss Street se putea lesne desluşi casa din Elisabeth Street. Le despărţea cel mult o jumătate de milă, iar dintre ele nu se ridica nici un monument şi nici un copac nu-şi interpunea crengile acoperite de frunze.

Fără să fie nevoie de telescop cu bătaie lungă, puteai uşor recunoaşte, cu un binoclu bun, persoanele aflate în turn sau în foişor. Fireşte, Dean Forsyth avea altceva de făcut decât să-l privească pe Sydney Hudelson, iar Sydney Hudelson n-ar fi vrut să-şi piardă vremea, privindu-l pe Dean Forsyth. Observaţiile lor tindeau mai sus. Dar era cât se poate de firesc ca Francis Gordon să vrea să vadă dacă Jenny Hudelson nu se află cumva pe terasă şi adeseori ochii lor îşi vorbeau prin binocluri. Socotesc că nu-i nimic rău în toate acestea.

N-ar fi fost deloc greu să se instaleze o legătură telegrafică sau telefonică între cele două case. Un fir întins de la turn la foişor ar fi transmis preaplăcutele cuvinte ale lui Francis Gordon către Jenny şi ale lui Jenny către Francis Gordon. Dar Dean Forsyth şi doctorul Hudelson, neavând de schimbat cuvinte dulci, nu se gândiseră niciodată să instaleze firul respectiv. Poate că atunci când cei doi logodnici vor deveni soţ şi soţie, lacuna aceasta va dispare. După legătura matrimonială – legătura electrică, pentru a uni şi mai strâns cele două familii.

În dimineaţa zilei aceleia în care excelenta, dar arţăgoasa Mitz i-a dat cititorului o probă din savurosul ei fel de a vorbi, Francis Gordon veni să-şi facă obişnuita vizită la doamna Hudelson şi la fiicele ei – şi la fiica ei, ar corecta Loo, făcând pe supărata. Şi fusese primit, trebuie să spunem, de parcă ar fi fost idolul casei. E adevărat că nu era încă soţul lui Jenny. Dar Loo ţinea morţiş să-i fie de pe acum frate şi ce-i intra ei în cap cu greu mai putea fi clintit de acolo.

Cât despre doctorul Hudelson, el se cocoţase în foişor încă de la patru dimineaţa. După ce venise cu întârziere la masă, ca şi Dean Forsyth, fusese văzut urcându-se în grabă pe terasă, tot ca Dean Forsyth, în clipa când soarele se desprindea din nori. La fel de preocupat ca şi rivalul său, doctorul nu părea dispus să se mai coboare de acolo.

Şi totuşi, era cu neputinţă să se hotărască fără el marea problemă care urma să fie discutată în consiliul de familie.

— Iată-l pe domnul Francis, pe nelipsitul domn Francis! strigă Loo, de îndată ce tânărul trecu pragul salonului. Zău, te-mpiedici de el la tot pasul!

Francis Gordon se mulţumi s-o ameninţe cu degetul şi, imediat ce se aşeză, conversaţia începu, simplă şi plină de voioşie firească. Cei de faţă vorbeau de parcă nu s-ar fî despărţit în ajun, şi, de fapt, cel puţin în gând, logodnicii nu se despărţiseră nici o clipă. Loo susţinea chiar că «nelipsitul Francis» era veşnic în casă, că dacă ieşea pe uşa dinspre stradă, făcea asta ca să se reîntoarcă prin uşa din grădină.

Vorbiră şi de data aceasta despre ceea ce vorbeau zilnic: Jenny asculta ce spunea Francis, cu o seriozitate care nu răpea nimic din farmecul ei; făceau împreună planuri de viitor, a căror realizare părea că n-o să întârzie mult. Şi de ce s-ar fi gândit la o întârziere? Francis găsise de pe acum, în Lambeth Street, o casă frumuşică, tocmai bună pentru doi tineri însurăţei. Casa era situată în cartierul de apus, cu vedere spre Potomac, şi nu prea departe de Moris Street. Doamna Hudelson făgădui să se ducă s-o vadă şi, dacă avea să-i placă viitoarei locatare, s-o închirieze în nu mai puţin de o săptămână. Bineînţeles, Loo avea să-şi însoţească mama şi sora. N-ar fi admis nici în ruptul capului să le lipsească de părerea ei.

— Dar domnul Forsyth ce face? spuse ea deodată. Nu era vorba să vină astăzi pe la noi?

— Unchiul va sosi pe la patru, răspunse Francis Gordon.

— Trebuie neapărat să vorbim şi cu el, observă doamna Hudelson.

— Ştie şi n-o să întârzie la întâlnire.

— Dacă nu vine, declară Loo, întinzând o mânuţă ameninţătoare, o să aibă de-a face cu mine, şi n-o să scape uşor…

— Şi domnul Hudelson?… întrebă Francis. Avem tot atâta nevoie de el, ca şi de unchiul.

— Tata e în foişor, spuse Jenny. Vine imediat ce-l anunţăm.

— Îl chem eu, se oferi Loo. Urc şase etaje, cât ai clipi.

Într-adevăr, era neapărată nevoie ca domnul Forsyth şi domnul Hudelson să fie de faţă. Nu era vorba oare să se fixeze data căsătoriei? În principiu nunta trebuia făcută cât mai curând, cu condiţia, totuşi,ca domnişoara de onoare să aibă timp să-şi facă cea mai frumoasă rochie – o rochie lungă de domnişoară, mă rog! – pe care Loo ţinea s-o îmbrace în ziua aceea de neuitat.

De aceea, Francis îşi îngădui să glumească:

— Dar dacă n-o fi gata faimoasa rochie?

— Atunci se amână nunta! declară Loo.

Şi răspunsul ei fu însoţit de-un asemenea hohot de râs, încât nu se poate ca domnul Hudelson să nu-l fi auzit şi el din foişor.

Totuşi, minutarul pendulei străbătea unul după altul spaţiile cadranului, iar domnul Dean Forsyth nu se ivea. Degeaba se aplecase Loo peste pervazul ferestrei, căutând să vadă poarta. Nici urmă de Forsyth!… Trebuia deci să se înarmeze cu cât mai multă răbdare, armă pe care Loo nu se pricepea deloc s-o mânuiască.

— Cu toate astea, unchiul mi-a făgăduit… spuse Francis Gordon. Dar, de vreo câteva zile, nu ştiu ce are…

— Sper că nu e bolnav, se sperie Jenny.

— Nu… e îngrijorat… preocupat. Nu poţi să scoţi un cuvânt de la el. Nu ştiu ce-o fi având în cap…

— Vreo bucăţică de stea! glumi Loo.

— Şi cu soţul meu e la fel, spuse doamna Hudelson. Săptămână asta mi s-a părut mai preocupat ca oricând. Imposibil să-l scoţi din observator. Pesemne că se petrece ceva neobişnuit pe cer.

— Zău, răspunse Francis, m-aş simţi ispitit să cred şi eu aşa, după felul cum se comportă unchiul. Nu mai iese din observator; nu mai doarme; abia dacă mai mănâncă; uită ora mesei…

— Ce încântată trebuie să fie Mitz! făcu Loo.

— E mânioasă foc, mărturisi Francis, dar degeaba. Unchiu', care până acum se temea de mustrările ei, nu le mai dă nici o atenţie.

— Exact ca la noi, zâmbi Jenny. Loo pare să-şi fi pierdut influenţa asupra lui papa… şi doar se ştie câtă influenţă avea!

— Se poate, domnişoară Loo? întrebă Francis pe acelaşi ton.

— E prea adevărat! răspunse fetiţa; dar, răbdare… răbdare! Până la urmă, Mitz şi cu mine o să-i punem la punct pe tata şi pe unchiul.

— Ce-or fi păţit amândoi? întrebă Jenny.

— Pesemne că au pierdut vreo planetă preţioasă, continuă Loo. Dă Doamne s-o regăsească înainte de nuntă!

— Noi glumim şi, până una-alta, domnul Forsyth nu vine, o întrerupse doamna Hudelson.

— Şi s-a făcut patru şi jumătate, adăugă Jenny.

— Dacă mai întârzie cinci minute, hotărî Francis Gordon, mă duc după el.

În clipa aceea zbârnâi soneria de la intrare.

— E domnul Forsyth! strigă Loo. Auzi-l! Sună fără oprire!… Ce mai sună!… Fac prinsoare că ascultă cum zboară vreo cometă şi nici nu observă că sună…!

Era, într-adevăr, domnul Dean Forsyth, care intră aproape imediat în salon, unde Loo îl întâmpină cu mustrări din cele mai vii.

— Aţi întârziat!… Aţi întârziat! Vreţi să vă certăm?

— Bună ziua, doamnă Hudelson, bună ziua, Jenny, spuse domnul Forsyth, sărutând-o pe logodnica nepotului său. Bună ziua, repetă el, bătând-o uşor peste obraz pe Loo.

Toate acestea le făcea cu un aer atât de distrat, încât se vedea cât de colo că, aşa cum bănuise Loo, domnul Dean Forsyth avea, după cum se spune, «mintea aiurea».

— Unchiule, începu Francis Gordon, când am văzut că întârzii am crezut că ai uitat de întâlnirea noastră.

— Uitasem un pic şi vă rog să mă iertaţi, doamnă Hudelson. Din nefericire, Mitz mi-a adus aminte, aşa cum ştie ea.

— Bine-a făcut, declară Loo.

— Fii înţelegătoare, micuţă Miss!… Am nişte preocupări serioase… Poate că mă aflu în preajma uneia din cele mai interesante descoperiri…

— Ca şi papa… se amestecă Loo.

— Cum! exclamă Dean Forsyth, ridicându-se dintr-un salt, de parcă un arc l-ar fi aruncat din fundul fotoliului. Spuneţi că şi doctorul…?

— Nu spunem nimic, domnule Forsyth, se grăbi să răspundă doamna Huedelson, temându-se, pe bună dreptate, să nu se ivească un nou prilej de rivalitate între soţul ei şi unchiul lui Francis Gordon.

Apoi, ca să pună capăt incidentului, adăugă:

— Loo, du-te de-l cheamă pe taică-tău.

Uşoară ca o pasăre, fetiţa se repezi spre foişor. Iar dacă porni pe scară în loc să zboare pe fereastră, de vină era, fără îndoială, numai faptul că nu voia să-şi folosească aripile.

Un minut mai târziu, domnul Sydney Hudelson îşi făcea intrarea în salon, cu o înfăţişare gravă, cu privirea obosită, cu faţa atât de roşie, încât te-ai fi putut teme de-o congestie.

Dean Forsyth şi doctorul îşi strânseră mâinile fără convingere, cercetându-se unul pe altul cu priviri piezişe. Se priveau pe furiş, cu oarecare neîncredere.

Dar, la urma urmei, cele două familii se întâlniseră ca să fixeze data căsătoriei – sau, dacă folosim limbajul lui Loo, a conjuncţiei astrelor Francis şi Jenny. Nu aveau deci decât să fixeze data.

Fiindcă toţi erau de părere ca nunta să aibă loc cât mai curând cu putinţă, discuţia nu ţinu mult.

Domnul Dean Forsyth şi domnul Hudelson îi acordau oare şi ei aceeaşi însemnătate? Mai degrabă s-ar fi putut crede că porniseră amândoi în urmărirea vreunui asteroid pierdut în spaţiu, întrebându-se fiecare dacă nu cumva celălalt e gata să-l regăsească.

În orice caz, cei doi astronomi amatori nu se împotriviră ca nunta să fie fixată peste câteva săptămâni. Cum discuţia avea loc la 2l martie, hotărâră ca zi a nunţii data de l5 mai.

Aşa, dacă se dădea puţin zor, ar fi putut să fie pus la punct până atunci şi noul apartament al mirilor.

— Şi rochia să-mi fie gata, adăugă Loo, cât se poate de serioasă.