XXI ULTIMUL CAPITOL, CARE CUPRINDE EPILOGUL ACESTEI POVESTIRI ŞI IN CARE ULTIMUL CUVÂNT ÎL ARE DOMNUL JOHN PROTH, JUDECĂTOR LA WHASTON.

Din moment ce-şi satisfăcuse curiozitatea, mulţimii de curioşi nu-i mai rămânea decât să plece.

Dar şi-o satisfăcuse? Asta nu e sigur. Preţuia oare deznodământul cât oboseala şi cheltuielile unei asemenea călătorii? Să vezi meteorul fără să te poţi apropia de el la mai puţin de patru sute de metri nu prea însemna mare lucru. Şi totuşi oamenii trebuiau să se mulţumească şi cu atât.

Puteau să spere cel puţin că într-o bună zi îşi vor lua revanşa? O să mai reapară vreodată la orizontul nostru un bolid de aur?… Nu. Asemenea aventură nu se întâmplă de două ori. Fără îndoială, or mai fi existând în spaţiu şi alte astre de aur plutitor, dar şansa de a intra în cercul atracţiei terestre aste atât de slabă încât nici nu trebuie luată în seamă.

De fapt, e mai bine aşa. Şase trilioane de aur azvârlite în circulaţie ar deprecia peste măsură metalul acesta, josnic pentru unii – care nu-l au – dar atât de preţios după spusele celorlalţi! Nu trebuie regretată deci pierderea bolidului, care, nemulţumindu-se numai să tulbure mersul financiar al lumii, ar fi dezlănţuit poate un război pe întreaga suprafaţă a Pământului.

Totuşi, cei interesaţi aveau dreptate să socotească deznodământul acesta ca o decepţie. Cu câtă mâhnire merseră Dean Forsyth şi doctorul Hudelson să contemple locul unde explodase bolidul! Le venea greu să se reîntoarcă fără să aducă măcar o fărâmă din aurul ceresc. Nici măcar atâta cât să-şi facă un ac de cravată sau o pereche de butoni, nici măcar un grăunte să-l păstreze ca amintire, admiţând că domnul de Schnack nu l-ar fi cerut pentru ţara lui.

În durerea lor comună cei doi rivali pierduseră până şi amintirea trecătoarei rivalităţi. Putea să fie altfel? Era cu putinţă ca doctorul Hudelson să mai păstreze supărarea faţă de cel care, cu atâta mărinimie, înfruntase moartea ca să-l salveze? Şi, pe de altă parte, nu e omenesc să fii cu totul devotat celui pentru care era să-ţi pierzi viaţa? Dispariţia bolidului adusese împăcarea. La ce bun să se certe pentru un meteor care nu mai exista?

La toate acestea se gândeau oare cei doi foşti adversari, aveau oare conştiinţa neantului generozităţii lor tardive, pe când se copleşeau cu dovezile de mărinimie plimbându-se la braţ, în primul pătrar al lunii de miere a prieteniei lor reîmprospătate?

— E o mare nenorocire pierderea bolidului Forsyth, spunea doctorul Hudelson.

— A bolidului Hudelson, îl corecta Dean Forsyth. Căci al dumitale era, dragă prietene, numai al dumitale.

Ba deloc, protesta doctorul. Observaţia dumitale, dragă prietene, a precedat-o pe a mea.

— Ba a urmat-o, dragă prietene.

— Da' de unde! Lipsa de precizie a scrisorii mele către observatorul din Cincinatti ar putea fi o dovadă. În loc să scriu, ca dumneata, de la ce oră până la ce oră, am scris între cutare oră şi cutare oră. E cu totul altceva…!

Şi nu voia să se lase excelentul doctor, dar nici Dean Forsyth nu se lăsa deloc. De aici, noi discuţii, din fericire neprimejdioase.

Împinsă până la un asemenea punct, întorsătura aceasta înduioşătoare avea ceva comic în ea. Dar unul care nu se gândea deloc să râdă era Francis Gordon, redevenit oficial logodnic al scumpei lui Jenny. Cei doi tineri profitau cât puteau mai bine, după trecerea furtunii, de zilele senine şi îşi răscumpărau conştiincios orele pierdute.

Navele de război şi pacheboturile ancorate în portul Upernivik ridicară ancorele în dimineaţa de 4 septembrie, pornind spre sud. Dintre toţi curioşii care, timp de câteva zile, însufleţiseră insula aceasta a regiunilor arctice, nu mai rămase decât domnul Robert Lecoeur şi pseudo-nepotul lui, obligaţi să aştepte reîntoarcerea Atlanticului. Iahtul nu reveni decât a doua zi. Domnul Lecoeur şi Zephyrin Xirdal se îmbarcară imediat. Se săturaseră de şederea aceasta suplimentară de douăzeci şi patru de ore în insula Upernivik.

Cabana lor de scânduri fiind distrusă într-adevăr de talazul care urmase după explozia bolidului, cei doi îşi petrecură noaptea în aer liber, în cele mai jalnice condiţii. Marea nu se mulţumise numai să le dărâme locuinţa, dar îi mai şi muiase până la oase. Abia zvântaţi de soarele palid al ţinuturilor polare, domnul Lecoeur şi Zephyrin Xirdal n-aveau nici măcar o pătură ca să se apere de frig în timpul orelor de întuneric. Totul pierise în dezastru, pină şi cel mai neînsemnat lucru, până şi valiza şi instrumentele lui Zephyrin Xirdal. Pierise credincioasa lunetă cu care observase de atâtea ori meteorul. Pierise, de asemenea, aparatul care atrăsese meteorul pe pământ înainte de a-l împinge în fundul Oceanului.

Domnul Lecoeur nu se putea consola de pierderea unui aparat atât de minunat. Xirdal, dimpotrivă, nu făcea decât să râdă de el. Dacă făcuse un aparat, nimic nu-l împiedica să mai facă încă unul, şi mai puternic şi mai bun.

Fireşte că ar fi putut. În privinţa aceasta nu există nici o îndoială. Din nefericire, însă, nu se mai gândi la aparat. Naşul său îi bătu zadarnic capul să se înhame la lucru. Xirdal îl amâna mereu, de azi pe mâine, până într-o bună zi când, ajuns la adânci bătrâneţe, luă secretul cu el în mormânt.

Trebuie deci să ne resemnăm: minunatul aparat e pierdut pe veci pentru omenire, iar principiul lui va rămâne veşnic necunoscut atâta vreme cât un nou Zephyrin Xirdal nu se va mai naşte pe lume.

De fapt, Xirdal se reîntorcea din Groenlanda mai sărac decât plecase. Fără să mai socotim instrumentele şi bogata lui garderobă, lăsase acolo un teren imens, cu atât mai greu de revândut cu cât cea mai mare parte a proprietăţii se afla sub apă.

Iar naşul său, dimpotrivă, adunase o mulţime de milioane în călătoria aceasta! Milioanele avea să le găsească la reîntoarcere, în strada Drouot; iată originea fabuloasei averi care avea să facă din Banca Lecoeur una din cele mai puternice instituţii financiare.

E adevărat că Zephyrin Xirdal nu fusese străin de sporirea puterii acesteia colosale. Iar Lecoeur, care ştia acum de ce-i în stare, îl folosi din plin. Toate invenţiile ieşite din creierul genial al lui Xirdal, Banca le exploata din punct de vedere practic. Şi n-avu de ce să se plângă. În lipsa aurului din cer, Banca strânse în tezaurul ei o mare parte a aurului de pe pământ.

Fireşte, domnul Lecoeur nu era un Shylock31. Din averea care i se datora lui, Zephyrin Xirdal ar fi putut să-şi ia partea, şi încă partea cea mai mare dacă ar fi vrut. Dar când venea vorba despre asta, Xirdal îl privea în aşa fel, încât prefera să tacă. Bani? Aur? Ce să facă cu ei? Nu dorea decât să ridice din când în când micile sume, suficiente pentru modestele lui nevoi. Până la sfârşitul vieţii lui, Xirdal a continuat să vină pe jos să-şi vadă în acest scop «unchiul» şi bancherul, şi niciodată n-a acceptat nici să se mute de la etajul şase din strada Cassette, nici să se despartă de văduva Thibaut, fostă măcelăreasă, care a rămas până la capăt slujnica lui vorbăreaţă.

La şapte zile după telegrama pe care domnul Lecoeur o trimisese corespondentului său din Paris, pierderea definitivă a bolidului fu cunoscută în întreaga lume. Crucişătorul francez plecat din Upernivik transmisese de la primul post semaforic vestea care, cu o rapiditate extraordinară, se răspândise în întregul univers.

Dacă emoţia a fost mare, cum uşor putem bănui, în schimb se potoli destul de repede şi de la sine. Oamenii se aflau în faţa unui fapt împlinit şi cel mai sănătos lucru era să nu se mai gândească la el. Curând, grijile personale îi copleşiră din nou şi încetară să se mai gândească la mesagerul ceresc care avusese parte de un sfârşit jalnic, ba, s-ar putea spune, chiar puţin ridicol.

Când Mozik ancoră, la l8 septembrie, în portul Charleston, aproape că nu se mai vorbea despre meteor.

În afara pasagerilor cu care plecase, Mozik debarca la întoarcere un pasager nou: doamna Arcadia Walker, hotărâtă să-şi manifeste mai îndelung recunoştinţa faţă de fostul ei soţ, se grăbise să se instaleze în cabina lăsată liberă de domnul de Schnack.

Din Carolina de Sud până în Virgfnia nu-i o distanţă prea mare, şi, altminteri, sunt destule căi ferate în Statele Unite. A doua zi, l9 septembrie, domnul Dean Forsyth, Francis şi Omicron, pe de o parte, Sydney Hudelson şi fiica lui, pe de altă parte, se reîntorceau, primii la turnul din Elisabeth Street, ceilalţi la foişorul din Moriss Street.

Acolo erau aşteptaţi cu nerăbdare. Doamna Hudelson şi fiica ei Loo se aflau în gara din Whaston, ca şi respectabila Mitz, când trenul de Charleston îi aduse pe călători. Şi, într-adevăr, aceştia nu putură fi decât adânc mişcaţi de primirea făcută. Francis Gordon îşi îmbrăţişa viitoarea soacră şi Dean Forsyth strânse din toată inima mâna doamnei Hudelson, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba chiar nici nu s-ar fi pomenit de zilele grele dacă Loo, oarecum neliniştită, n-ar fi ţinut să scape de orice grijă.

— În sfârşit, s-a terminat, nu-i aşa? strigă ea, aruncându-se de gâtul domnului Forsyth.

Da, se terminase, şi se terminase cu bine. Dovadă că, la 30 septembrie, clopotele bisericii Saint-Andrew îşi răspândiră dangătele pe deasupra oraşului virginian. În faţa unei asistenţe alese, formată din rudele, prietenii celor două familii şi notabilităţile oraşului, preotul O'Garth celebră căsătoria lui Francis Gordon cu Jenny Hudelson, ajunşi cu bine în port după atâta drum şi atâtea necazuri.

Nici vorbă că Loo era de faţă la ceremonie, cu titlul de domnişoară de onoare, încântătoare în rochia ei nouă, gata de patru luni de zile. Şi chiar Mitz se afla acolo, râzând şi plângând totodată de fericirea «dragului» ei. Niciodată nu fusese atât de amuţionată, spunea ea oricui voia s-o asculte.

Aproape la aceeaşi oră, o altă căsătorie avea loc, dar cu mai puţină pompă. De data aceasta, Seth Stanfort şi Arcadia Walker nu se duseră la judecătorul Proth nici pe cal, nici pe jos şi nici în balon. Nu, stăteau unul lângă altul, într-o trăsură confortabilă. Şi, braţ la braţ, pătrunseră pentru prima oară în casă, pentru a-şi prezenta în condiţii mai puţin fanteziste actele lor în regulă.

Judecătorul îşi îndeplini slujba recăsătorindu-i pe cei doi foşti soţi, despărţiţi printr-un divorţ de câteva săptămâni; apoi se înclină galant în faţa lor.

— Mulţumesc, domnule Proth, spuse doamna Arcadia.

— Şi adio, adăugă domnul Seth Stanfort.

— Adio, domnule şi doamnă Stanfort, răspunse John Proth, plecând imediat să-şi vadă de florile din grădină.

Dar un gând îl tulbura pe vrednicul filosof. La a treia stropire, mâna lui inactivă încetă să mai răspândească ploaia binefăcătoare peste muşcatele însetate.

— Adio?… îşi spuse el, oprindu-se gânditor în mijlocul aleei. Poate că ar fi fost mai bine dacă le spuneam la revedere…

SFÂRŞIT

[1] Stradă principală, vestită, din vechiul Edinburgh.(n.a.)

[2] Tartan – ţesătură din lână în carouri mari, divers colorate, folosită în Scoţia.

[3] «Abatele», roman de Walter Scott, al cărui subiect este evadarea Mariei Stuart din Lochleven (1568).

[4] Gara din Edinburgh.

[5] J. Verne foloseşte datele pe care i le putea furniza ştiinţa vremii sale, unele dintre ele fiind astăzi depăşite.

[6] Trebuie să remarcăm că toate aceste plante, ale căror amprente au fost regăsite, aparţin speciilor astăzi rezervate zonelor ecuatoriale ale globului. Se poate deci trage concluzia că în acea perioadă căldura era egală pe tot globul, fie că era antrenată de curenţii de apă caldă, fie că focul lăuntric pătrundea la suprafaţă prin crusta poroasă. Astfel se explică formarea zăcămintelor carbonifere la toate latitudinile terestre.(n.a.) [7] Iată, ţinând seama de progresia consumului de huilă, cât indică ultimile calculi până la epuizarea combustibilului mineral în Europa:

Franţa în 1140 ani.

Anglia în 800 ani.

Belgia în 750 ani.

Germania în 300 ani.

În America, unde se produc 500 milioane de tone pe an, zăcămintele vor mai putea fi exploatate încă 6000 de ani.(n.a.) [8] Sawney, adică scotia, similar cu John Bull – englez şi Paddy – irlandez.(n.a.) [9] Este vorba de Iacob III Stuart (1688 – 1766), supranumit «Pretendentul» din pricină că a încercat, fără succes, cu sprijinul Franţei, succesiunea la tronul Angliei.

[10] Focurile sf. Elm – egretă luminoasă ce apare uneori la extremitatea unei vergele sau a unui semnalizator.

[11] Falie – o porţiune din masivul carbonifer unde stratul de carbine lipseşte şi care e formată, de obicei, din gresie sau şist.(n.a.) [12] Mofete – nume dat emanaţiilor dăunătoare din mine.(n.a.) [13] Auld Reeky, poreclă dată vechiului Edinburgh. (n.a.) [14] Wishes – urări.(în limba engleză) [15] Jules Verne are în vedere, probabil, cele 50 state, plus districtul federal Columbia.

[16] A fortiori – expresie latină: cu atât mai mult.

[17] În franceză, expresia «un adevăr al lui La Palice» înseamnă un adevăr simplu, evident, care sare în ochi. (n.r.) [18] Ex aequo – în latină: cu merit egal.

[19] Antinous – tânăr de o mare frumuseţe, sclavul favorit al împăratului roman Adrian.

[20] Penaţii – zeităţi ale casei la romani şi etrusci. La fiecare mutare, stăpânii casei îşi luau penaţii cu ei şi-i instalau în noua locuinţă.

[21] A priori – în latină: dinainte. Aici cu sensul: «pentru care nimic nu era cu neputinţă, înainte de a fi studiat problema respectivă».

[22] In extensor – expresie latină: în întregime. Se foloseşte curent, când e vorba de reproducerea integrală a unor texte.

[23] Urbi et orbi – expresie latină: în traducere literală înseamnă: oraşului şi universului. Sensul curent este acum: pretutindeni.

[24] Jules Verne foloseşte acest prilej pentru a preyenta cititorului harta politică a vremii.

[25] Ne varietur – expresie latină: ca să nu se schimbe nimic.

[26] Sic transit gloria mundi – expresie latină: astfel trece gloria lumii.

[27] Res nullius – lucrul nimănui, ceea ce nu este proprietatea nimănui.

[28] J. Monroe (1758 – 1831), om politic american, a fost preşedinte al S. U. A. între anii 1817 – 1825. Doctrina Monroe a stat la baza politicii izolaţioniste a S. U. A.

[29] Danae – în mitologia greacă, fiica lui Acrisios, regale Argosului, căreia Zeus i s-a arătat sub forma unei ploi de aur.

[30] Globe-trotter – expresie engleză: călător în jurul lumii.

[31] Personajul principal al piesei «Neguţătorul din Veneţia» de W. Shakespeare, tipul cămătarului înrăit.