XIX ÎN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II DEVINE DIN CE ÎN CE MAI NESUFERIT BOLIDUL. ŞI CELE CE MAI URMEAZĂ.

Dacă Zephyrin Xirdal ar fi fost singur, ar fi putut ajunge la destinaţie fără buclucuri prea mari? Poate că da, căci totul e cu putinţă pe lume. Mai prudent însă ar fi fost să pariem că nu.

Dar n-a existat prilej pentru un asemenea pariu, căci steaua lui cea bună l-a dat în paza unui Mentor, al cărui spirit practic neutraliza fantezia excesivă a acestui original. Zephyrin Xirdal nu cunoscu deci greutăţile unei călătorii, în fond destul de complicată, dar pe care domnul Robert Lecoeur izbuti s-o facă mai simplă decât o plimbare prin împrejurimi.

La Havre, unde expresul îi adusese în câteva ore, cei doi călători se urcară îndată pe bordul unui superb steamer, care ridică imediat ancora, fără să mai aştepte alţi pasageri.

Într-adevăr, Atlantic nu era un pachebot, ci un iaht de cinci sau şase sute de tone, armat de domnul Robert Lecoeur numai pentru ei doi. Dată fiind importanţa intereselor aflate în joc, bancherul socotise util să aibă la dispoziţie un mijloc de comunicaţie cu universul civilizat. Enormele beneficii pe care le şi încasase din speculaţiile asupra minelor de aur îi îngăduiau cele mai îndrăzneţe cheltuieli; bancherul îşi asigurase plăcerea de-a folosi nava aceasta, aleasă printre alte numeroase nave, în Anglia.

Atlantic, fantezie a unui lord multimilionar, fusese construit în vederea atingerii celor mai mari viteze. Cu formele lui fine şi alungite, iahtul putea, împins de cei patru mii de cai ai maşinilor lui, să atingă şi chiar să depăşească douăzeci de noduri. Alegerea domnului Lecoeur fusese dictată de particularitatea aceasta care, la nevoie, ar fi putut însemna un avantaj preţios.

Zephyrin Xirdal nu se miră deloc că are la ordinele lui o asemenea navă. E adevărat că poate nici nu observase amănuntul acesta. În orice caz, se urcă pe punte şi se instală în cabina lui, fără să facă nici cea mai mică observaţie.

Distanţa între Havre şi Upernivik e cam de-o sută de leghe marine, pe care Atlantic, mergând cu toată viteza, ar fi putut să le străbată în şase zile. Dar domnul Lecoeur nu se grăbea deloc şi, cum avea la dispoziţie douăsprezece zile pentru efectuarea călătoriei, iahtul ajunse în faţa Upernivikului abia în seara zilei de l8 iulie.

În aceste douăsprezece zile, Zephyrin Xirdal abia dacă îşi descleştă dinţii. La mesele care îi puneau, fireşte, faţă în faţă, domnul Lecoeur se căzni de nenumărate ori să aducă vorba despre scopul călătoriei lor, dar nu izbuti să capete nici un răspuns. Zadarnic îi pomenea de meteor, căci Zephyrin părea că-l uitase şi nici o licărire de inteligenţă nu sclipea în ochii lui şterşi.

Până una-alta, Xirdal privea «înlăuntru» şi căuta soluţia altei probleme. Care? Lucrul acesta nu ţinea să-l spună. Dar pesemne că, într-un fel oarecare, problema avea o legătură cu marea, căci Xirdal îşi petrecea zilele privind valurile fie dinaintea, fie din urma navei. Poate că n-am risca prea mult dacă am presupune că urmărea în gând cercetările asupra tensiunii superficiale, despre care, mai înainte, le pomenise ceva trecătorilor, crezând că vorbeşte cu prietenul său Marcel Leroux. Poate chiar că deducţiile făcute atunci nu erau străine de unele invenţii cu care avea să uimească mai apoi lumea.

A doua zi după sosirea la Upernivik, domnul Lecoeur, care începea să-şi piardă răbdarea, încercă să-i trezească atenţia finului său, punându-i sub ochi aparatul, fără învelişul ocrotitor. Calculase bine, şi metoda se dovedi radicală. Zărindu-şi aparatul, Zephyrin Xirdal se scutură de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis şi începu să privească în preajmă cu ochii hotărâţi şi lucizi, ca în zilele lui mari.

— Unde ne aflăm? întrebă el.

— La Upernivik, răspunse domnul Lecoeur.

— Şi terenul meu?

— Mergem imediat acolo.

De fapt, nu era tocmai aşa. Mai întâi, trebuiau să treacă pe la Biarn Haldorsen, şef al Inspectoratului Nordului, a cărui locuinţă o găsiră uşor după drapelul care fâlfâia pe acoperiş. Odată schimbate formulele de politeţe, începură discuţiile de afaceri, cu ajutorul unui tâlmaci tocmit de prevăzătorul Lecoeur.

O primă dificultate se ivi imediat. Nu că domnul Biarn Haldorsen ar fi încercat să conteste actele de proprietate care îi erau înfăţişate; dar interpretarea lor nu era clară. Potrivit actelor acestora, făcute după toate rânduielile şi prevăzute cu toate semnăturile şi peceţile oficiale, guvernul groenlandez, reprezentat prin agentul său diplomatic la Copenhaga, îi ceda domnului Zephyrin Xirdal o suprafaţă de nouă kilometri pătraţi, cuprinsă în patru loturi egale, de câte trei kilometri fiecare, orientate după punctele cardinale şi tăindu-se în unghiuri drepte la o aceeaşi distanţă de un punct central situat la 72°5l' 30” latitudine nord şi 55°35 l8” longitudine vest, totul la preţul de cinci sute kroneri kilometrul pătrat, adică, în total, la ceva mai mult de şase mii de franci.

Domnul Biarn Haldorsen n-ar fi avut nimic împotrivă, dar trebuia cunoscută mai întâi amplasarea punctului central. Fireşte, mai auzise el vorbindu-se despre latitudine şi longitudine şi ştia că asemenea lucruri există. Dar ştiinţa lui Biarn Haldorsen se mărginea cam la atât. Că latitudinea ar fi un animal sau o plantă, că longitudinea ar fi un mineral sau o mobilă i se părea la fel de posibil şi se ferea să arate vreo preferinţă.

Zephyrin Xirdal completă în câteva cuvinte cunoştinţele cosmografice ale şefului Inspectoratului Nordului şi îndreptă ce era greşit în ele. Se oferi apoi să facă el însuşi, cu ajutorul instrumentelor de pe Atlantic, observaţiile şi calculele necesare. Căpitanul unei nave daneze, aflată actualmente în port, putea dealtfel să controleze rezultatele, spre încredinţarea deplină a excelenţei sale domnul Biarn Haldorsen.

Aşa se şi hotărî.

În două zile, Zephyrin Xirdal îşi termină lucrarea, căreia căpitanul danez nu putu decât să-i confirme exactitatea desăvârşită; dar atunci se ivi a doua dificultate.

Punctul de pe suprafaţa terestră, având drept coordonate 72°5l'30” latitudine nord şi 55°35'l8” longitudine vest, se afla situat în plină mare, cam la două sute cincizeci de metri nord de insula Upernivik.

Domnul Lecoeur, adânc mâhnit de descoperirea aceasta, îl certă groaznic pe Zephyrin. Ce mai puteau face? Veniseră aşadar până la capătul lumii ca să privească prosteşte cum va cădea bolidul în apă! Se putea închipui atâta neglijenţă? Cum de putuse Zephyrin Xirdal – un savant! – să comită o eroare atât de grosolană?

Explicaţia erorii era cât se poate de simplă. Zephyrin Xirdal habar n-avea că «Upernivik» însemnează nu numai un târguşor, dar şi o insulă! După ce determinase, din punct de vedere matematic, locul de cădere al bolidului, se călăuzise după o hartă păcătoasă, găsită într-un atlas şcolar, pe care o scoase dintr-unul din numeroasele lui buzunare şi o puse sub ochii bancherului înfuriat. Harta arăta într-adevăr că punctul de pe glob situat la 72°5l'30” latitudine nord şi 55°35'l8' longitudine vest se afla lângă târguşorul Upernivik, dar uita să arate că târguşorul acesta, împins cu mult curaj pe uscat, era, dimpotrivă, situat pe o insulă cu acelaşi nume, aflată în imediata apropiere a ţărmului. Fără să mai caute în altă parte, Zephyrin Xirdal crezuse pe cuvânt o hartă cam prea aproximativă.

De ar servi aceasta drept lecţie! Iar pe cititorii povestirii noastre de i-ar îndemna la studiul atent al geografiei şi de i-ar face, mai ales, să nu uite că Upernivik e o insulă! Căci faptul acesta le-ar putea fi de folos într-o bună zi, când ar avea de pus mâna pe vreun bolid de cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde…!

Dar, deocamdată, tocmai el încurca lucrurile în legătură cu bolidul din Whaston.

Dacă terenul ar fi putut măcar să fie trasat ceva mai la sud, înşelătoria ar fi fost de folos în cazul unei devieri a meteorului. Dar Zephyrin Xirdal făcuse imprudenţa de a-i completa educaţia excelenţei sale Biarn Haldorsen şi de-a accepta un control care acum îl stingherea, iar modesta falsificare nu mai era cu putinţă. Trebuia, cu orice preţ, să accepte situaţia aşa cum era şi să ia în primire un teren situat parte pe apă, parte pe uscat.

Limita sudică a părţii terestre, cea mai interesantă din amândouă, se afla, în ultimă analiză, la o mie două sute cincizeci şi unu de metri de ţărmul nordic al Upernivikului; iar cum lungimea ei de trei kilometri depăşea lăţimea insulei în locul acela, urma că limitele de est şi de vest trebuiau să fie trasate în plin ocean. Zephyrin Xirdal primi deci, în realitate, cam două sute şaptezeci şi două de hectare, în locul celor nouă kilometri pătraţi cumpăraţi şi plătiţi, ceea ce scăzu cu mult avantajele operaţiei acesteia imobiliare. Cu alte cuvinte, făcuse o afacere proastă.

Ba, în privinţa căderii bolidului, ea devenea chiar cât se poate de proastă. Punctul ţintit cu atâta iscusinţă de Zephyrin Xirdal se afla în mare! Fireşte, Xirdal admisese posibilitatea unei devieri, fiindcă îşi «luase spaţiu» pe o mie cinci sute de metri în toate direcţiile din jurul acestui punct. Dar încotro avea să se producă devierea? Iată ce nu ştia. Dacă se putea prea bine ca meteorul să cadă în porţiunea restrânsă care rămânea în posesia lui, n-ar fi fost deloc exclus să se întâmple şi altfel. De aici, marea uimire a domnului Lecoeur.

— Ce-o să faci acum? îşi întrebă el finul.

Acesta îşi ridică braţele spre cer, vrând să arate astfel că nu ştie.

— Trebuie, totuşi, să faci ceva, continuă domnul Lecoeur, mânios. Trebuie să ne scoţi din impas.

Zephyrin Xirdal cugetă o clipă.

— Primul lucru de făcut, spuse el în sfârşit, e să îngrădim terenul şi să clădim acolo o baracă destul de încăpătoare ca să ne adăpostească. După asta, am să văd…

Domnul Lecoeur porni imediat la lucru. În opt zile, marinarii de pe Atlantic, ajutaţi de câţiva groenlandezi atraşi de plata bună care li se oferea, ridicară o îngrăditură de sârmă, ale cărei capete se pierdeau în mare, şi clădiră o baracă de scânduri în care fură aduse numai lucrurile absolut trebuitoare.

La 26 iulie, cu trei săptămâni înainte de ziua hotărâtă pentru căderea bolidului, Zephyrin Xirdal îşi începu şi el munca. După ce făcu câteva observaţii asupra meteorului în sferele înalte ale atmosferei, trecu în sferele înalte ale matematicilor. Noile calcule nu putură însă decât să-i dovedească încă o dată perfecţiunea calculelor anterioare. Nu săvârşise nici o eroare. Nu se produsese nici o deviaţie. Bolidul urma să cadă exact pc locul prevăzut, adică la 72°5l' 30” latitudine nord şi 55°35' l8” longitudine vest.

Deci, în mare! făcu domnul Lecoeur, neputându-şi ascunde bine furia.

— În mare, fireşte, spuse cu seninătate Xirdal, care, ca un adevărat matematician, nu simţea decât adânca satisfacţie constatând precizia superioară a calculelor sale.

Dar, aproape imediat, i se ivi şi cealaltă latură a problemei.

— Drace!… făcu el, schimbând tonul şi privindu-şi naşul cu un aer nehotărât.

Acesta încercă să-şi păstreze calmul.

— Zău, Zephyrin, începu el binevoitor, de parcă i-ar fi vorbit unui copil, doar n-o să rămânem cu mâinile în sân! S-a făcut o greşeală; trebuie s-o reparăm. Dacă ai fost tu în stare să aduci bolidul de pe cer, e o joacă să-l faci să devieze cu câteva sute de metri…

— Aşa crezi! răspunse Zephyrin Xirdal, clătinând din cap. Când acţionam asupra meteorului, el se afla la patru sute de kilometri. La distanţa aceasta, atracţia terestră însemna atât pe puţin, încât cantitatea de energie trimisă de mine pe una din feţele lui era capabilă să provoace o ruptură apreciabilă a echilibrului. Dar acum e cu totul altfel. Bolidul se află mai aproape, iar atracţia terestră îl solicită cu atâta forţă încât un plus sau un minus nu poate schimba mare lucru.

Pe de altă parte, dacă viteza absolută a bolidului s-a micşorat, în schimb viteza lui angulară a sporit. Acum trece ca fulgerul în poziţia cea mai favorabilă şi n-ai timp să acţionezi asupra lui.

— Atunci nu poţi să faci nimic? stărui domnul Lecoeur, muşcându-şi buzele ca să nu izbucnească.

— N-am spus asta, îl corectă Zephyrin Xirdal. Dar e foarte greu. Putem încerca, totuşi, bineînţeles…

Şi încercă, într-adevăr, cu atâta stăruinţă, încât la l7 august socoti ca sigur succesul încercării. Bolidul, deviat definitiv, trebuie să cadă în plin pe uscat, la vreo cincizeci de metri de ţărm, distanţă suficientă pentru a înlătura orice primejdie.

Din nefericire, în zilele următoare, furtuna violentă, care scutură atât de puternic navele ancorate în rada din Upernivik, mătura toată suprafaţa insulei şi Xirdal se temu pe drept cuvânt ca traiectoria bolidului să nu fie schimbată de o deplasare a aerului atât de furioasă.

După cum se ştie, furtuna se potoli în noaptea de 18 spre 19, dar Xirdal şi Lecoeur nu se bucurară de răgazul pe care li-l lăsa natura dezlănţuită. Aşteptarea evenimentului nu le îngădui nici o clipă de odihnă. După ce văzură soarele apunând, cam pe la zece şi jumătate seara, îl văzură apoi răsărind, după nici trei ore, pe un cer aproape în întregime senin.

Căderea avu loc exact la ora anunţată de Zephyrin Xirdal. La şase, cincizeci şi şapte de minute, treizeci şi cinci de secunde, o lumină orbitoare spintecă spaţiul în regiunea de nord, orbindu-i aproape pe domnul Lecoeur şi pe finul său, care, de o oră, cercetau orizontul din pragul uşii. Aproape în acelaşi timp se auzi un zgomot înăbuşit, iar pământul se zgudui sub o lovitură formidabilă.

Meteorul căzuse.

Când Zephyrin Xirdal şi domnul Lecoeur îşi regăsiră vederea, primul lucru pe care îl văzură fu blocul de aur, la cinci sute de metri distanţă.

— Arde, bâigui domnul Lecoeur puternic emoţionat.

— Da, răspunse Zephyrin Xirdal, incapabil să rostească alt cuvânt.

Încetul cu încetul îşi regăsiră totuşi calmul şi-şi dădură seama exact de aceea ce vedeau.

Bolidul se afla, într-adevăr, în stare de incandescenţă. Temperatura lui probabil că depăşea o mie de grade, apropiindu-l de punctul de topire. Compoziţia şi natura lui poroasă se vedea acum clar, şi pe bună dreptate observatorul din Greenwich îl comparase cu un burete. Traversându-i suprafaţa, căreia răcirea datorită radierii îi întuneca puţin culoarea, o infinitate de canale permiteau privirii să pătrundă în interior, unde metalul era de-un roşu aprins. Împărţite, curbate şi recurbate în mii de meandre, canalele acestea formau un număr imens de alveole, din care aerul încins ţâşnea şuierând.

Deşi bolidul se turtise puternic în cădere, forma sferică i se mai distingea încă. Partea de sus rămăsese încă destul de perfect rotunjită, pe când cea de jos, strâmbată, strivită, îmbrăţişa strâns neregularităţile terenului.

— Dar… o să alunece în mare! strigă domnul Lecoeur după câteva clipe.

Xirdal tăcu.

— Ai spus că o să cadă la cincizeci de metri de ţărm!

— Se află la zece, căci trebuie ţinut seama şi de demi-diametrul lui.

— Zece nu însemnează cincizeci.

— L-o fi deviat furtuna.

Cei doi nu mai schimbară alte cuvinte şi priviră îndelung şi tăcuţi sfera.

Pe bună dreptate era domnul Lecoeur atât de neliniştit. Bolidul căzuse la zece metri de capătul falezei, pe solul povârnit care unea capătul acesta de restul insulei; iar cum raza lui era de cincizeci şi cinci de metri, aşa cum pe drept afirmase observatorul din Greenwich, însemna că se afla înclinat cu patruzeci şi cinci de metri deasupra vidului. Uriaşă masă de metal, muiată de căldură şi proiectată astfel strâmb, cursese, ca să spunem aşa, în lungul falezei verticale şi atârna jalnic până aproape de suprafaţa mării. Dar cealaltă parte, literalmente întipărită în stâncă, reţinea întregul bolid deasupra oceanului.

Sigur, dacă nu cădea, însemna că e în echilibru. Totuşi, echilibrul acesta părea cu totul instabil şi se vedea cât de colo că o mişcare cât de slabă ar fi fost de ajuns să arunce în ocean nepreţuita comoară. Odată pornită pe pantă, nimic în lume n-ar mai fi putut s-o oprească, şi ar fi alunecat atunci de-a dreptul în apa care ar fi înghiţit-o.

«Iată un motiv în plus ca să ne grăbim, se gândi deodată domnul Lecoeur, revenindu-şi în fire. E o nebunie să-ţi pierzi vremea admirând ca un neghiob şi să-ţi păgubeşti astfel interesele.»

Şi trecând, fără să mai piardă o clipă, în dosul cabanei, bancherul înălţă drapelul francez în vârful unui catarg destul de înalt ca să poată fi zărit de pe vasele ancorate în faţa Upernivikului. Se ştie că semnalul acesta fusese văzut şi înţeles. Atlantic pornise imediat în larg, spre postul telegrafic cel mai apropiat, de unde trebuia să trimită, pe adresa Băncii Robert Lecoeur, strada Drouot, Paris, o telegramă redactată într-un limbaj convenţional, care, după traducere, avea să însemneze în limbaj obişnuit: «Bolid căzut. Vindeţi.»

La Paris, cei ce urmau să primească telegrama trebuiau să se grăbească să execute ordinul şi aceasta avea să-i aducă încă un imens profit domnului Lecoeur, care lucra la sigur. Când căderea avea să fie cunoscută, fără îndoială că acţiunile minelor aveau să sufere o nouă şi mare scădere. Domnul Lecoeur putea să-şi răscumpere acţiunile în condiţii excelente. Zău, aşa, afacerea era bine ticluită, orice s-ar fi întâmplat, iar domnul Lecoeur nu se putea să nu încaseze un număr respectabil de milioane…!

Insensibil la toate aceste interese vulgare, Zephyrin Xirdal era pierdut în contemplare, când o zarvă de glasuri îi lovi auzul. Întorcându-se, el văzu mulţimea de turişti care, cu domnul de Schnack în frunte, îndrăznise să-i încalce proprietatea. Iată un lucru de neîngăduit! Pe Xirdal, care cumpărase terenul ca să fie stăpân, îl înfurie atâta obrăznicie.

Cu paşi repezi el porni în întâmpinarea năvălitorilor.

Delegatul Groenlandei îl scuti de jumătate din drum.

Cum se face, domnule, spuse Xirdal oprindu-se în faţa lui, cum se face că aţi intrat aici? N-aţi văzut tăbliţele?

— Iertaţi-mă, domnule, îi răspunse politicos domnul de Schnack, le-am văzut perfect, dar ne-am gândit că e scuzabil să încălcăm, date fiind împrejurările acestea excepţionale, regulele general admise.

— Împrejurări excepţionale? întrebă cu nevinovăţie Xirdal. Care împrejurări excepţionale?

Domnul de Schnack se miră, şi pe bună dreptate.

— Care împrejurări excepţionale?… repetă el. Oare trebuie eu să vă aduc la cunoştinţă, domnule, că bolidul din Whaston a căzut pe insula aceasta?

Asta o ştiu, foarte bine, declară Xirdal. Dar ce găsiţi că este excepţional? Căderea unui bolid e un fapt cât se poate de banal.

— Dar nu când bolidul e de aur.

— De aur sau de altceva, un bolid e tot un bolid.

Domnii şi doamnele aflaţi aici de faţă sunt cu totul de altă părere, replică domnul de Schnack, arătând mulţimea turiştilor dintre care cei mai mulţi nu înţelegeau o iotă din cele discutate. Au venit toţi aici special ca să asiste la căderea bolidului din Whaston. Recunoaşteţi că ar fi fost tare greu, după o asemenea călătorie, să fie opriţi de un gard de sârmă.

— Adevărat, recunoscu Xirdal pornit pe împăcare.

Lucrurile se aflau deci pe un drum bun, când domnul de Schnack făcu imprudenţa să adauge:

— În ceea ce mă priveşte, eu cu atât mai puţin nu mă puteam opri în faţa gardului dumneavoastră, cu cât el se împotrivea îndeplinirii misiunii oficiale cu care sunt învestit.

— În ce constă misiunea aceasta?

— Să iau în stăpânire bolidul în numele Groenlandei, al cărei reprezentant sunt aici.

Xirdal tresări.

— Să luaţi în stăpânire bolidul!… strigă el. Dar sunteţi nebun, domnule!

— Nu văd de ce, se împotrivi domnul de Schnack, pe un ton înţepat. Bolidul a căzut pe teritoriul Groenlandei. Aparţine deci statului groenlandez, fiindcă nu e al nimănui altuia.

— Câte cuvinte, atâtea greşeli, protestă Zephyrin Xirdal, din ce în ce mai mânios. Mai întâi, bolidul n-a căzut pe teritoriul Groenlandei, ci pe teritoriul meu, dat fiind că Groenlanda mi l-a vândut în toată regula, pe bani buni. Apoi, bolidul e al cuiva, şi anume al meu.

— Al dumneavoastră?

— Fireşte. Al meu.

— Cu ce drept?

— Cu toate drepturile posibile, dragă domnule. Fără mine, bolidul ar mai gravita încă în spaţiu, unde, oricât de reprezentant ai fi dumneata, cu greu te-ai putea duce să-l iei. Cum să nu fie al meu, din moment ce se află la mine şi eu l-am făcut să cadă aici?

— Ce-aţi spus?… stărui domnul de Schnack.

— Am spus că eu l-am făcut să cadă. Dealtfel, am avut grijă să anunţ lucrul acesta Conferinţei Internaţionale, reunită, pare-se, la Washington. Presupun că telegrama mea a întrerupt lucrările.

Domnul de Schnack îl privea pe Zephyrin Xirdal, neştiind ce să creadă: avea în faţă un farsor, sau un nebun?

— Domnule, răspunse el, şi eu fac parte din Conferinţa Internaţională şi pot să vă afirm că ea îşi continua lucrările când am plecat din Washington. Pe de altă parte, vă mai pot informa că nu ştiu nimic de telegrama despre care vorbiţi.

Domnul de Schnack spunea adevărul. Fiind cam tare de ureche, el nu auzise o iotă din telegrama citită, aşa cum se obişnuieşte în orice adunare care se respectă, în mijlocul zarvei infernale a discuţiilor particulare.

— Asta nu însemnează că n-am trimis-o, afirmă Zephyrin Xirdal, care începuse să se aprindă. Faptul că a sosit sau nu la destinaţie nu-mi schimbă cu nimic drepturile.

— Drepturile dumneavoastră?… făcu domnul de Schnack, pe care discuţia îl enerva, de asemenea. Îndrăzniţi să ridicaţi în mod serios vreo pretenţie asupra bolidului?

— Te pomeneşti că ar trebui să-mi fie ruşine! râse Xirdal batjocoritor.

— Un bolid de şase trilioane de franci!

— Ei, şi?… Chiar dacă ar valora trei sute de mii de milioane de miliarde de bilioane de trilioane, asta nu l-ar împiedica să fie tot al meu.

— Al dumneavoastră!… Glumiţi, pesemne… Un singur om să aibă mai mult aur decât întreaga omenire! Asta ar fi de neîngăduit.

— Nu ştiu dacă ar fi sau n-ar fi de îngăduit, strigă Zephyrin Xirdal, înfuriat de-a binelea. Nu ştiu decât că bolidul este al meu.

— Asta o să vedem noi, încheie domnul de Schnack cu un ton sec. Până una-alta, daţi-ne voie să ne continuăm drumul.

Spunând acestea, delegatul îşi atinse uşor borul pălăriei, şi, la un semn al lui, ghidul localnic porni iar. Domnul de Schnack îl urmă, iar cei trei mii de turişti îl urmară pe domnul de Schnack.

Zephyrin Xirdal, înţepenit pe lungile lui picioare, privi cum trece mulţimea care părea că nici nu-l vede măcar… Era adânc indignat. Să intre fără voie pe terenul lui şi să se poarte ca într-o ţară cucerită! Să-i conteste drepturile! Asta întrecea orice măsură!

Totuşi, nu putea să facă nimic împotriva atâtor oameni. Iată de ce, după trecerea ultimului străin, se mulţumi să bată în retragere spre cabană. Dar, dacă era învins, nu era convins, şi, pe drum, îşi dădu frâu liber mâniei.

— Dezgustător… o, dezgustător! repeta el întruna, mişcând braţele ca un semafor.

Între timp, mulţimea se grăbea în urma ghidului. Acesta se opri în sfârşit la punctul extrem al insulei. Mai departe nu se putea merge.

Domnul de Schnack şi domnul Wharf ajunseră imediat lângă el. Apoi veniră domnii Forsyth şi Hudelson, Francis şi Jenny, Omicron, domnul Seth Stanfort şi doamna Arcadia Walker, şi, în sfârşit, întreaga mulţime a curioşilor pe care flotila îi revărsase pe ţărmul acesta al Mării lui Baffin.

Da, nu se putea merge mai departe. Da, era cu neputinţă de mers mai departe. Căldura, devenită de nesuportat, n-ar fi îngăduit nici un pas mai mult.

Dealtfel, ar fi fost şi inutil. La mai puţin de patru sute de metri se vedea sfera de aur şi toată lumea putea s-o admire, aşa cum o admiraseră cu un ceas înainte Zephyrin Xirdal şi domnul Lecoeur. Acum nu mai radia, ca pe vremea când îşi trasa orbita în spaţiu, dar strălucea atât de tare încât te dureau ochii privind-o. De fapt, pe cât fusese de neatins când străbătuse cerul, era şi acum, când se afla pe pământ.

În locul acela, litoralul forma un fel de stâncă rotundă, căreia localnicii îi spun unalek (în limba lor). Aplecată spre larg, stâncă se termina cu o faleză verticală, aflată la vreo treizeci de metri deasupra nivelului mării. Bolidul căzuse pe marginea acestui platou. Câţiva metri doar mai la dreapta, şi ar fi fost înghiţit de adâncurile în care se înfunda piciorul falezei.

— Da, nu se putu împiedica să spună Francis Gordon, dacă pica doar cu douăzeci de paşi mai încolo, se ducea la fund…

— De unde n-ar fi fost uşor de scos, termină doamna Arcadia Walker.

— Domnul de Schnack încă nu-l are, le atrase atenţia Seth Stanfort. O să aibă de furcă guvernul groenlandez până să-l ia în stăpânire.

Într-adevăr, dar avea să-l ia într-o bună zi. Era o chestiune de răbdare, pur şi simplu. Doar să aştepte răcirea, care, în preajma iernii arctice, nu putea să dureze prea mult.

Dean Forsyth şi Sydney Hudelson stăteau acolo, încremeniţi, hipnotizaţi, ca să spunem aşa, la vederea masei de aur care le ardea ochii. Încercaseră amândoi să înainteze, şi trebuiseră amândoi să dea înapoi, la fel ca şi nerăbdătorul Omicron, care fusese cât pe-aci să fie transformat în friptură. La distanţa aceasta de patru sute de metri, temperatura atingea cincizeci de grade centigrade, iar căldura degajată de meteor făcea aerul de nerespirat.

— Dar… oricum… e aici… Se află pe insulă… Nu e în fundul mării… Nu e pierdut pentru lume… E în mâinile norocoasei Groenlande… Răbdare… acum trebuie numai răbdare…

Iată ce repetau curioşii opriţi locului de căldura înăbuşitoare, la cotul acela al falezei.

Da, răbdare… Dar cât timp? Bolidul n-avea cumva să reziste o lună, sau chiar două, la răcire? Asemenea mase metalice, ajunse la o temperatură atât de ridicată, pot să rămână multă vreme încinse. S-a mai văzut asta la meteori cu volum infinit mai mic.

Trecuseră trei ore, dar nimeni nu se gândi să plece. Vroiau să aştepte până ce devenea posibilă apropierea de bolid? Dar aceasta n-avea să se întâmple nici mâine, şi nici poimâine. Dacă nu-şi stabileau acolo tabăra şi nu-şi aduceau hrană, trebuiau să se întoarcă la nave.

— Domnule Stanfort, spuse Arcadia Walker, credeţi că în câteva ore bolidul acesta incandescent s-ar putea răci?

Nici în câteva ore, nici în câteva zile, doamnă Walker.

— Atunci am să mă reîntorc pe bordul Oregonului, şi-am să revin mai târziu.

— Aveţi perfectă dreptate, răspunse Seth Stanfort, şi, urmându-vă exemplul, am să pornesc şi eu spre Mozik. Cred că e ora mesei.

Iată cel mai cuminte lucru de făcut. Dar la lucrul acesta cuminte degeaba îi îndemnară Francis Gordon şi Jenny pe domnii Forsyth şi Hudelson. Degeaba plecă încet, încet întreaga mulţime. Degeaba domnul de Schnack, rămas ultimul, se hotărî şi el să se pornească spre port. Cei doi maniaci se încăpăţânaseră să rămână singuri, faţă în faţă cu meteorul lor.

— Hai, papa, nu vii? întrebă pentru a zecea oară Jenny, pe la orele două după-amiază.

Drept răspuns, doctorul Hudelson făcu vreo zece paşi înainte. Dar fu silit să se dea înapoi, cu mare grabă. I se părea că nimerise în faţa unui cuptor încins. Domnul Forsyth, care se repezise după el, trebui să bată în retragere, cu aceeaşi grabă.

— Unchiule, încercă şi Francis Gordon, unchiule, şi dumneata, domnule Hudelson, e vremea să ne reîntoarcem pe bord… Ce naiba, doar bolidul n-o să mai fugă! Chiar dacă îl mâncăm cu ochii, tot flămânzi rămânem.

Zadarnice eforturi. Abia seara, zdrobiţi de oboseală şi morţi de foame, domnul Forsyth şi domnul Hudelson se resemnară să plece, cu gând să revină a doua zi.

Şi reveniră, într-adevăr, de cu zori, dar ca să găsească acolo cincizeci de oameni înarmaţi – toate forţele groenlandeze – care asigurau serviciul de ordine în iurul preţiosului meteor.

Împotriva cui lua stăpânirea asemenea măsuri? Împotriva lui Zephyrin Xirdal? În cazul acesta, cincizeci de oameni erau prea mulţi. Unde mai pui că bolidul se apăra şi singur destul de bine. Căldura lui de nesuportat îi ţinea la distanţă respectuoasă pe cei mai îndrăzneţi. Din ajun abia dacă te puteai apropia cu un metru mai mult. În ritmul acesta, ar fi trebuit să treacă luni şi luni până când domnul de Schnack să poată pune efectiv stăpânire pe bolid în numele Groenlandei.

Dar ce-are a face? Comoara era păzită. Când e vorba de cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde, e bine să fii cât mai prudent.

La rugămintea domnului de Schnack, una din navele aflate în port plecase să aducă la cunoştinţă lumii întregi, pe calea telegrafului, vestea cea mare. Peste patruzeci şi opt de ore, vestea avea deci să fie cunoscută pretutindeni. Lucrul acesta putea stingheri oare planurile domnului Lecoeur? Deloc. Plecarea Atlanticului avusese loc cu douăzeci şi patru de ore mai înainte, iar viteza iahtului fiind cu mult superioară, bancherul dispunea de-un avans de treizeci şi şase de ore, răstimp suficient ca să-şi ducă la bun sfârşit speculaţiile financiare.

Dacă stăpânirea groenlandeză se simţea liniştită datorită prezenţei celor cincizeci de paznici, pesemne că se simţi şi mai liniştită în după-amiaza aceleiaşi zile, constatând că şaptezeci de oameni păzeau acum meteorul.

Pe la amiază, un crucişător ancorase în faţa Upernivikului. Pe catargul lui flutura pavilionul Statelor Unite ale Americii. De îndată ce ancora atinsese fundul, crucişătorul debarcase douăzeci de oameni, care, sub comanda unui miciman, stăteau acum în preajma bolidului.

Când află despre sporirea aceasta a serviciului de pază, domnul de Schnack încercă simţăminte contradictorii. Pe de o parte, era mulţumit să vadă preţiosul bolid păzit cu atâta râvnă, dar, pe de altă parte, debarcarea aceasta a unor marinari americani înarmaţi, pe teritoriul groenlandez, îi pricinuia serioase nelinişti. Micimanul, căruia îi mărturisi cât era de neliniştit, nu putu să-i dea nici o lămurire. Se supunea unor ordine superioare şi nu căuta să înţeleagă mai mult.

Domnul de Schnack se hotărî deci să-şi ducă jalba, a doua zi, pe bordul crucişătorului; dar, când vru să-şi pună planul în aplicare, se pomeni în faţa unei duble probleme.

În decursul nopţii, un al doilea crucişător, acesta englez, sosise şi el. Comandantul, aflând despre căderea meteorului, debarcase, urmând pilda colegului american, douăzeci de marinari care, sub comanda unui al doilea miciman, se îndreptaseră în pas alergător spre nord-vestul insulei.

Domnul de Schnack rămase năuc. Ce însemnau toate acestea? Şi, pe măsură ce timpul trecea, se năuci şi mai tare. După-amiază fu semnalat un al treilea crucişător, cu pavilion tricolor, şi, două ore mai târziu, douăzeci de marinari francezi, sub comanda unui aspirant, porniră şi ei să facă de pază în preajma bolidului.

Hotărât lucru, situaţia se încorda. Şi lucrurile n-aveau să rămână aici. În noaptea de 2l spre 22, apăru un al patrulea crucişător, rus. Apoi, în ziua de 22, sosiră, unul după altul, un vas japonez, unul italian şi unul german. A doua zi, 23, un crucişător argentinian şi unul spaniol sosiră cu puţin înaintea unui crucişător chilian, urmat îndeaproape de alte două vase, unul portughez şi altul olandez.

La 25 august, şaisprezece vase de război, în mijlocul cărora Atlantic ancorase discret, formau în faţa Upernivikului o escadră internaţională cum nu mai pomeniseră încă meleagurile acestea nordice. Şi fiindcă fiecare din ele debarcase câte douăzeci de oameni sub conducerea unui ofiţer, trei sute douăzeci de marinari şi şaisprezece ofiţeri de toate naţionalităţile călcau acum în picioare un pământ pe care cei cincizeci de soldaţi groenlandezi, cu tot curajul lor, nu l-ar mai fi putut apăra.

Fiecare vas aducea seria lui de ştiri, iar ştirile acestea, judecând după efectul lor, pesemne că nu erau prea mulţumitoare. Dacă la Washington era adevărat că mai exista Conferinţa Internaţională, la fel de adevărat era că ea îşi mai continua şedinţele numai de formă.

Acum diplomaţia avea cuvântul… până ce, după cum se şoptea, au să-l aibă tunurile. Guvernele discutau de zor, şi cu destulă asprime în glas.

Pe măsură se soseau navele, veştile deveneau tot mai neliniştitoare. Nu se ştia nimic precis, dar printre ofiţerii şi oamenii echipajelor circulau tot felul de zvonuri iar relaţiile dintre diversele trupe de ocupaţie deveneau tot mai încordate.

Dacă comandorul american îl invitase la început la masă pe colegul său englez, şi dacă acesta, întorcându-i politeţea, profitase de ocazie ca să trimită un salut prietenesc comandantului crucişătorului francez, acum se terminaseră amabilităţile acestea internaţionale. Fiecare rămânea cantonat la el acasă, aşteptând să afle, ca să ştie cum să se poarte, dincotro va sufla vântul, ale cărui prime adieri păreau că prevestesc furtuna.

În acest timp Zephyrin Xirdal nu voia deloc să dea înapoi. Îi împuiase urechile domnului Lecoeur cu protestele lui şi bancherul încerca zadarnic să facă apel la bunul lui simţ.

— Ar trebui să înţelegi, dragă Zephyrin, îi spunea el, că domnul de Schnack are dreptate şi că e imposibil să-i lase unei singure fiinţe o sumă atât de uriaşă. E, deci, firesc să intervină. Dar lasă-mă pe mine să aranjez lucrurile. După ce au să se potolească primele emoţii, am să intervin şi eu, şi cred că e cu neputinţă să nu se ţină seama, într-o largă măsură, de dreptatea cauzei noastre. Am să obţin ceva, fără doar şi poate.

Ceva! strigă Xirdal. Puţin îmi pasă mie de cevaul dumitale. Ce-mi trebuie mie aurul? Am eu nevoie de el?

— Atunci, îi spunea domnul Lecoeur, de ce te mânii atâta?

— Pentru că bolidul e al meu. Şi mă revoltă că vor să mi-l ia. N-aş putea să rabd…

— Ce se poate face împotriva întregului glob, bietul meu Zephyrin?

— Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut. Dar ai puţină răbdare!… Când ticălosul de delegat şi-a arătat pretenţia de a-mi lua bolidul, totul era dezgustător. Ce să mai zic astăzi!… Acum, câte ţări, atâţia tâlhari. Fără să mai pun la socoteală că au să se sfâşie între ei, după cum se-aude… Al naibii să fiu dacă n-ar fi fost mai bine să fi lăsat bolidul acolo unde se afla! Dar mi-a venit chef să-l dau jos. Experienţa mi s-a părut interesantă… Dacă aş fi ştiut!… Nişte păcătoşi, care n-au un ban în buzunar, au să se bată acum pentru miliarde!… Poţi să spui ce vrei, dar e din ce în ce mai dezgustător!

Xirdal nu mai ştia altceva.

Dar greşea, în orice caz, mâniindu-se împotriva domnului de Schnack. Nefericitul delegat, ca să folosim o expresie familiară, se afla şi el la mare ananghie. Cotropirea teritoriului groenlandez nu-i spunea nimic bun, iar uluitoarea bogăţie a republicii i se părea că stă pe temelii tare şubrede. Ce să facă, totuşi? Putea să-i arunce în mare, cu cei cincizeci de oameni ai lui, pe cei trei sute douăzeci de marinari străini şi să bombardeze, să torpileze sau să scufunde cei şaisprezece mastodonţi cuirasaţi care îl înconjurau? Nu, vădit lucru, nu putea. Dar ceea ce putea, sau măcar ceea ce trebuia, era să protesteze în numele ţării sale împotriva violării teritoriului naţional.

Într-o bună zi, când cei doi comandanţi, englez şi francez, coborâseră pe uscat în calitate de simpli curioşi, domnul de Schnack folosi prilejul ca să le ceară explicaţii şi să facă intervenţii oficioase, a căror moderaţie diplomatică nu era deloc lipsită de tărie.

Comandorul englez îi răspunse. Domnul de Schnack, spunea el în esenţă, se neliniştea degeaba. Comandanţii navelor aflate în port se conformau pur şi simplu ordinelor Amiralităţilor respective. Nu aveau atribuţia nici să discute, nici să interpreteze ordinele acestea, ci numai să le execute. Se presupunea, totuşi, că debarcarea internaţională n-avea alt scop decât menţinerea ordinei faţă de atâta mulţime de curioşi, mulţime destul de mare, dar care, fără doar şi poate, se bănuise că va fi şi mai mare. Pentru rest, domnul de Schnack să fie liniştit. Problema era în studiu, şi drepturile fiecăruia vor fi respectate.

— Exact, aprobă comandantul francez.

— Din moment ce toate drepturile vor fi respectate, am să pot şi eu să mi le apăr pe ale mele, strigă pe neaşteptate un personaj, intervenind pe nepusă masă în discuţie.

— Cu cine am onoarea? întrebă comandorul,

— Sunt Dean Forsyth, astronom din Whaston, adevăratul tată şi proprietar legitim al bolidului, răspunse personajul dându-şi importanţă, pe când domnul de Schnack înălţă uşor din umeri.

A! Foarte bine! rosti comandorul. Vă cunosc perfect după nume. domnule Forsyth… Sigur, dacă aveţi drepturi, de ce să nu fie respectate…?

— Drepturi!… strigă în clipa aceea un al doilea personaj. Atunci ce să mai spun eu despre drepturile mele? Oare nu eu şi numai eu, doctor Sydney Hudelson, am semnalat cel dintâi meteorul?

— Dumneata…?! protestă Dean Forsyth, întorcându-se de parcă l-ar fi muşcat o viperă.

— Eu!

— Un doctoraş de mahala pretinde o asemenea descoperire!

— Tot atâta cât şi un nepriceput ca dumneata.

— Un palavragiu, care nu ştie nici măcar prin care parte a lunetei să se uite!

— Un lăudăros care n-a văzut în viaţa lui un telescop!

— Nepriceput, eu…!

— Doctoraş, eu…!

— Dar nu chiar atât de nepriceput încât să nu pot demasca un impostor.

— Nu atât de doctoraş încât să nu-i pot închide gura unui tâlhar.

— E prea mult! strigă cu glas sufocat domnul Dean Forsyth, ieşindu-şi cu totul din fire. Ia seama, domnule!

Cei doi rivali, cu pumnii strânşi şi cu privirile furioase, se ameninţau prin gesturi, şi scena s-ar fi terminat probabil rău dacă Francis şi Jenny n-ar fi alergat să-i despartă.

— Unchiule!… strigă Francis stăpânindu-l cu o mână puternică pe domnul Dean Forsyth.

— Tată!… Te rog… Tată!… se rugă Jenny, plângând.

— Cine sunt cei doi turbaţi? îl întrebă pe Seth Stanfort, aflat lângă el din întâmplare, Zephyrin Xirdal, care, de la oarecare distanţă, privea această scenă tragicomică, În călătorie, protocolul monden e lăsat lesne la o parte. Domnul Seth Stanfort răspunse simplu întrebării pe care necunoscutul i-o pusese la fel de simplu:

— Ai auzit cumva de domnul Dean Forsyth şi de doctorul Sydney Hudelson?

— Cei doi astronomi amatori din Whaston?

— Exact.

— Cei care au descoperit bolidul căzut aici?

Chiar ei.

— Şi pentru ce se ceartă aşa?

— Nu se înţeleg asupra dreptului de prioritate a descoperirii.

Zephyrin Xirdal înălţă dispreţuitor din umeri.

— Frumoasă afacere! spuse el.

— Şi cer amândoi dreptul de prioritate asupra bolidului, continuă domnul Seth Stanfort.

— Fiindcă l-au văzut, din întâmplare, pe cer?

— Chiar aşa.

— Ce neobrăzare! se miră Zephyrin Xirdal. Dar tânărul şi tânăra ce amestec au în toate astea?

Binevoitor, domnul Seth Stanfort îi expuse situaţia. Povesti datorită căror împrejurări cei doi logodnici trebuiseră să renunţe la căsătoria plănuită, şi cum, drept urmare a unei invidii absurde, o ură înverşunată despărţise cele două familii şi le frânsese calda şi mişcătoarea dragoste.

Xirdal părea tulburat. Îi privea, ca pe nişte fenomene, pe domnul Dean Forsyth reţinut de Francis Gordon şi pe Sydney Hudelson oprit de braţele plăpânde ale fiicei sale.

Când domnul Seth Stanfort îşi încheie povestirea, Zephyrin Xirdal, fără să-i mulţumească măcar, strigă:

— De data asta, e prea de tot! şi se depărtă cu paşi mari. Calm, povestitorul îl urmări cu privirea, apoi nu se mai gândi la el şi se reîntoarse lângă doamna Arcadia Walker, lăsată singură numai cât ţinuse scurtul dialog redat mai sus.

Dar Zephyrin Xirdal îşi ieşise cu totul din fire. Cu o mână brutală, el deschise uşa barăcii.

— Unchiule, strigă apoi către Lecoeur, care tresări auzindu-l, îţi spun că e prea de tot!

— Ce s-a întâmplat? întrebă Lecoeur.

— Bolidul! Tot blestematul de bolid!

— Ce-a făcut bolidul?

— E pe cale să distrugă pământul, pur şi simplu. Nu i se mai pot socoti relele. Nu s-a mulţumit doar să-i transforme pe toţi oamenii ăştia în tâlhari, ci riscă să reverse foc şi sânge asupra lumii, semănând pretutindeni discordia şi războiul. Şi asta încă nu e tot. Acum, iată că a început să despartă logodnicii! Du-te s-o vezi pe biata fată, unchiule, şi-ai să mă înţelegi. Ar face şi o piatră să-i plângă de milă. Zău, e prea de tot!

— Care logodnici? Despre ce fată vorbeşti? Ce mai e şi năzbâtia asta? întrebă Lecoeur, buimăcit.

Dar Zephyrin Xirdal nu binevoi să-i explice.

— Da, e prea de tot, strigă el furios. Dar n-o să mai meargă aşa! O să-i împac eu, şi încă zdravăn!

— Ce prostie vrei să mai faci, Zephyrin?

— Exact ce trebuie: am să arunc bolidul în apă!

Domnul Lecoeur sări în picioare. Obrajii îi păliseră din pricina emoţiei puternice, care îi paraliza inima. Nu se gândea nici o clipă că Xirdal vorbea împins de mânie şi că n-ar fi fost în stare să-şi ducă la îndeplinire ameninţările. Ştia cât poate. De la el trebuia să se aştepte la orice.

— Asta n-ai s-o faci, Zephyrin! strigă domnul Lecoeur.

— Ba, dimpotrivă, am s-o fac. Nimic nu mă poate împiedica. M-am săturat, şi-am să încep chiar acum…

— Dar nu te gândeşti, nenorocitule…

Lecoeur se întrerupse brusc. O idee de geniu, orbitoare şi rapidă ca fulgerul, îi străbătu creierul. Câteva clipe îi fură de ajuns acestui mare strateg al bătăliilor financiare să cumpănească lucrurile.

— La urma urmelor… şopti el.

Încă un efort de gândire îi arătă cât de minunat îi era planul. Şi, adresându-i-se lui Zephyrin Xirdal, îi spuse direct, ca un om grăbit pentru care minutele preţuiesc cât orele:

— N-am să te contrazic mai mult. Vrei să arunci bolidul în mare? Fie! Dar n-ai putea să-mi dai un răgaz de câteva zile?

— Sunt nevoit să ţi-l dau, îi răspunse Xirdal. Trebuie să-mi modific aparatul în vederea noilor operaţii pe care i le cer. Modificările au să-mi ia vreo cinci sau şase zile.

— Deci, îmi dai răgaz până la 3 septembrie?

— Da.

— Foarte bine, spuse domnul Lecoeur, care ieşi şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre Upernivik, pe când nepotul său îşi începea munca.

Fără să mai piardă timp, Lecoeur se urcă pe bordul Atlanticului, al cărui coş începu să reverse imediat valuri de fum negru. Peste două ore, după ce armatorul coborâse în port, Atlanticul gonea cu toată viteza şi dispărea în zare.

Ca toate lucrurile geniale, planul domnului Lecoeur era de-o sublimă simplitate.

Din cele două soluţii: să-şi denunţe trupelor internaţionale finul şi să-l pună în imposibilitate de-a mai face ceva, sau să lase lucrurile să-şi urmeze cursul, Lecoeur o alesese pe cea de-a doua.

În primul caz, putea să conteze pe recunoştinţa guvernelor interesate. Fără doar şi poate că i s-ar fi rezervat o parte din comoara salvată prin intervenţia lui. Dar ce parte? Probabil mică de tot, şi micşorată şi mai mult, ca urmare a scăderii valorii aurului, pe care un asemenea aflux de metal nu se putea să n-o provoace.

Dacă, dimpotrivă, tăcea, putea pe de-o parte să distrugă din faşă toate nenorocirile pe care blestemata cantitate de aur le purta în ea, urmând să le reverse ca pe un torent nimicitor peste întregul pământ; iar pe de altă parte, îşi evita neplăcerile personale şi-şi asigura, în schimb, mari avantaje. Singurul cunoscător al unui asemenea secret în cinci zile putea uşor să-l folosească pentru sine. Nu trebuia decât să trimită prin Atlantic o nouă telegramă, în care, după descifrare, cei din strada Drouot aveau să citească: «Eveniment senzaţional de neînlăturat. Cumpăraţi mine în cantitate nelimitată.»

Ordinul avea să fie uşor de executat. Căderea bolidului era sigur cunoscută la ora aceea, iar acţiunile minelor de aur nu mai valorau aproape nimic. Fără îndoială că erau oferite pe nimica toată… Ce lovitură, dimpotrivă, când se va afla sfârşitul aventurii! Cu ce viteză se vor urca atunci acţiunile la vechiul lor curs, spre marele profit al fericitului cumpărător!

Trebuie să spunem de la bun început că domnul Lecoeur văzuse clar. Telegrama sosi în strada Drouot, şi, la Bursă, în aceeaşi zi, i se executară cu exactitate instrucţiunile. Banca Lecoeur cumpără cu bani gheaţă şi la termen toate acţiunile minelor de aur care îi fură oferite, iar a doua zi făcu acelaşi lucru.

Ce recoltă izbuti să strângă în aceste două zile! Mine mai puţin importante, cu câteva centime acţiunea, mine odinioară înfloritoare căzute la doi sau trei franci, mine de mâna întâi ajunse la zece sau doisprezece franci! Agenţii bancherului le cumpărară pe toate.

După patruzeci şi opt de ore, zvonul despre cumpărările acestea începu să circule prin diversele Burse ale lumii şi pricinui oarecare emoţie. Banca Lecoeur, firmă serioasă, binecunoscută pentru priceperea ei în afaceri, nu poate să lucreze uşuratic, aruncându-se orbeşte asupra unei anumite categorii de valori. Pesemne că se ascunde ceva în manevra aceasta! Aşa gândiră toţi, şi cursul acţiunilor miniere se urcă simţitor.

Dar era prea târziu. Lovitura fusese dată. Domnul Robert Lecoeur pusese mâna pe jumătate din producţia de aur a lumii.

În timp ce la Paris se petreceau toate acestea, Zephyrin Xirdal folosea pentru modificarea aparatului accesoriile pe care avusese grijă să şi le ia la plecare. În interior, legă nenumărate fire încrucişându-le în circuite complicate. La exterior, adăugă nişte lămpi cu o formă ciudată, în centrul a două noi reflectoare. La data fixată, 3 septembrie, totul era terminat şi Zephyrin Xirdal se declară gata să înceapă.

Prezenţa naşului său îi asigura în mod excepţional un auditoriu veritabil. Avea un prilej unic să-şi arate talentele oratorice. Şi nu voia să-l piardă.

— Aparatul meu, spuse el închizând circuitul electric, n-are nimic misterios sau diabolic. Nu e decât un simplu organ de transformare. Primeşte electricitatea în forma ei obişnuită şi o redă sub o formă superioară, descoperită de mine. Lampa pe care o vezi colo, şi care începe să se rotească nebuneşte, e aceea care mi-a folosit la atragerea bolidului. Cu ajutorul reflectorului în centrul căreia e pusă, ea trimite în spaţiu un curent de-o natură specială căruia eu îi spun curent neutru helicoidal. După cum arată şi numele, curentul se învârteşte ca o elice. Pe de altă parte, are proprietatea de-a respinge cu putere orice corp material cu care vine în contact. Cele două vârtejuri helicoidale, luate laolaltă, formează un cilindru gol, din care aerul, ca şi orice altă materie, e scos, în aşa fel încât în interiorul cilindrului nu mai există nimic. Înţelegi, unchiule, valoarea cuvântului acesta: NIMIC? Îţi închipui că, pretutindeni, în infinitul spaţiului, există ceva, şi că cilindrul meu invizibil, care se înşurubează în atmosferă, este, pentru o clipă, singurul punct al Universului în care nu există NIMIC? O clipă foarte scurtă, mai scurtă decât durata unui fulger. Punctul acesta unic, în care domneşte vidul absolut, e un mijloc de scurgere artificial, prin care scapă în valuri strânse indestructibila energie pe care globul pământesc o ţine încătuşată şi condensată în lanţurile grele ale substanţei. Rolul meu s-a mărginit deci la înlăturarea unui obstacol.

Domnul Lecoeur, cât se poate de atent, îşi concentrase toată atenţia ca să poată urmări această curioasă expunere.

— Singurul lucru mai delicat, continuă Zephyrin Xirdal, e reglarea lungimii de undă a curentului neutru helicoidal. Dacă atinge obiectul pe care vrei să-l influenţezi, el îl respinge în loc să-l atragă. Trebuie deci să-l limitez la o oarecare distanţă de obiect, dar cât mai aproape de el, în aşa fel încât energia eliberată să iradieze în imediata lui vecinătate.

— Dar, ca să arunci bolidul în mare, trebuie să-l împingi şi nu să-l atragi, observă Lecoeur.

— Da şi nu, răspunse Zephyrin Xirdal. Urmăreşte-mă atent, unchiule. Cunosc distanţa precisă care ne desparte de bolid. Distanţa aceasta măsoară exact cinci sute unsprezece metri şi patruzeci şi opt de centimetri. Reglez tăria curentului meu ţinând seama de ea.

Tot vorbind, Xirdal manevra un reostat intercalat în circuit între sursa electrică şi aparat.

— Iată că s-a făcut, continuă el. Acum curentul se strânge la mai puţin de trei centimetri de bolid, spre convexitatea lui de nord-est. Energia eliberată îl înconjoară deci pe partea aceasta cu o iradiaţie intensă. Dar numai atâta n-ar fi de ajuns, totuşi, ca să urnească o asemenea masă atât de aderentă la sol. De aceea, din motive de prevedere, voi folosi alte două mijloace accesorii.

Xirdal vârî mâna în interiorul aparatului. Imediat una din cele două lămpi începu să pârâie cu furie.

— Observi, unchiule, comentă Xirdal, că lampa aceasta nu se învârteşte cum se învârteşte cealaltă. Şi ştii de ce? Fiindcă efectul ei este de o cu totul altă natură. Efluviile pe care le emite sunt speciale. Le vom numi, dacă vrei, curenţi neutri rectilinii, ca să-i deosebim de ceilalţi. Lungimea acestor curenţi rectilinii n-are nevoie să fie reglată. Ei s-ar duce, invizibil, la infinit, dacă nu i-aş proiecta pe convexitatea de sud-vest a meteorului care îi opreşte. Nu te sfătuiesc să te aşezi în faţa lor. Te-ar cotonogi rău, cum spun oamenii atinşi de sport-manie, de unde fireşte că s-a format şi cuvântul sportman. Dar să revenim la oile noastre. Ce sunt curenţii rectilinii? Nimic altceva, ca şi cei helicoidali, şi altmineri ca oricare curent electric, de orice natură ar fi el, ca sunetul, căldura, lumina însăşi, decât un transport de atomi materiali pe ultima treaptă de simplificare. O să-ţi faci o idee despre micimea acestor atomi când îţi voi spune că în clipa de faţă ei izbesc suprafaţa blocului de aur în care se încrustează în număr de şapte sute cincizeci de milioane pe secundă. E deci un adevărat bombardament, în care lipsa de greutate a proiectilelor e compensată prin infinitatea numărului şi a vitezei. Şi adăugând această împingere la atracţia exercitată de cealaltă faţă, se poate obţine un rezultat satisfăcător.

— Bolidul nu se mişcă, totuşi, obiectă Lecoeur.

— Se va mişca, spuse calm Zephyrin Xirdal. Ai puţină răbdare. În plus, iată ce va grăbi lucrurile: cu acest al treilea reflector trimit alte obuze atomice îndreptate, acestea, nu asupra bolidului însuşi, ci asupra terenului care îl suportă în partea dinspre mare. Ai să vezi cum terenul se dezagregă treptat şi cum, din pricina greutăţii, bolidul va începe să alunece pe pantă.

Zephyrin Xirdal îşi vârî din nou mâna în aparat. O a treia lampă începu şi ea să pârâie.

— Uită-te cu atenţie, unchiule, spuse el. Cred că o să ne distrăm bine.

XX CARE POATE FI CITIT CU REGRET, DAR PE CARE RESPECTUL FAŢĂ DE ADEVĂRUL ISTORIC L-A SILIT PE AUTOR SĂ-L SCRIE, AŞA CUM ÎL VOR ÎNREGISTRA ÎNTR-O BUNĂ ZI ANALELE ASTRONOMICE.

Strigătele individuale se contopiră într-un singur strigăt, şi un fel de răcnet formidabil ţâşni din mulţime, la prima tresărire a blocului de aur.

Toate privirile se îndreptară spre acelaşi punct. Ce se întâmpla? Fuseseră oare prada unei halucinaţii? Sau se mişcase, cu adevărat, meteorul? În cazul acesta, care era cauza? Nu cumva solul ceda încetul cu încetul, din care pricină comoara putea să se prăvălească până la urmă în adâncul oceanului?

— Ar fi un deznodământ neobişnuit al evenimentului acesta care a pus în mişcare întreaga lume, observă doamna Arcadia Walker.

— Dar un deznodământ care poate că n-ar fi cel mai rău, răspunse domnul Seth Stanfort.

— Care ar fi cel mai bun, adăugă Francis Gordon.

Nu, nu se înşelaseră. Bolidul continua să alunece treptat spre mare. Se vedea clar că terenul ceda, încetul cu încetul. Dacă mişcarea aceasta nu era stăvilită, sfera de aur avea să alunece până la marginea platoului şi să fie înghiţită de adâncurile oceanului.

Toţi cei de faţă erau uluiţi; iar în uluirea lor se amesteca un pic de dispreţ pentru solul acesta nevrednic de-o povară atât de minunată. Ce păcat că bolidul căzuse aici şi nu pe faleza bazaltică, de neclintit, a litoralului groenlandez, unde miile de miliarde n-ar fi riscat să fie pierdute pe veci pentru lăcomia omenească!

Da, meteorul aluneca. Şi poate că nu mai era decât o chestiune de ore, ba mai puţin, o chestiune de minute, dacă platoul se prăbuşea brusc sub enorma lui greutate.

În mijlocul tuturor strigătelor provocate de apropierea unei asemenea nenorociri, ce răcnet de groază scosese domnul de Schnack! Adio, unic prilej de a-ţi face ţara miliardară! Adio, perspectivă de a-i îmbogăţi pe toţi cetăţenii Groenlandei!

Cât despre Dean Forsyth şi despre doctorul Hudelson, puteai crede că au să-şi piardă minţile. Îşi întindeau amândoi braţele, desperaţi. Strigau după ajutor, ca şi cum ar fi fost posibil să li se răspundă la chemare.

O mişcare mai vizibilă a bolidului îi făcu să-şi piardă complet minţile. Fără să mai ţină seama de pericol, rupând rândul de paznici, doctorul Hudelson se năpusti spre sfera de aur.

Dar nu putu să ajungă prea departe. Înăbuşit de atmosfera încinsă, se clătină deodată, după o sută de paşi, şi căzu grămadă la pământ.

Dean Forsyth ar fi trebuit să se simtă mulţumit; desfiinţarea aceasta a rivalului suprima definitiv orice pretenţii la întâietate. Dar, înainte de a fi un astronom pătimaş, Dean Forsyth era un om cumsecade, şi tăria emoţiei îi readuse adevărata lui fire. Ura nefirească îi dispăru ca un vis rău care piere la deşteptare şi nu-i mai rămase în suflet decât amintirea zilelor de odinioară. De aceea, fără să se gândească măcar, ca împins de un gest reflex, domnul Dean Forsyth – lăudat fie pentru fapta lui – în loc să se bucure de moartea unui adversar, se repezi curajos să-şi salveze vechiul prieten aflat în primejdie.

Dar puterile nu puteau să-i fie la înălţimea curajului. Abia izbutise să ajungă lângă doctorul Hudelson, abia izbutise să-l tragă câţiva metri mai înapoi, că se prăbuşi el însuşi neînsufleţit, sufocat de căldura aceea înăbuşitoare.

Din fericire Francis Gordon se repezise în urma lui, iar Seth Stanfort nu şovăise să-l urmeze. Iar lucrul acesta pesemne că n-o lăsase indiferentă pe Arcadia Walker…

— Seth!… Seth!… strigă ea, instinctiv, înspăimântată parcă de pericolul care îi pândea fostul soţ.

Francis Gordon şi Seth Stanfort, urmaţi de câţiva spectatori mai curajoşi, trebuiră să se târască pe sol, să se apropie punându-şi batista la gură, într-atât de irespirabil era aerul. În sfârşit, ajunseră lângă Dean Forsyth şi lângă doctorul Hudelson. îi ridicară şi-i traseră dincolo de limita pe care nu era îngăduit s-o treci dacă nu voiai să fii pârjolit până la măruntaie.

Din fericire, cele două victime ale propriei lor imprudenţe fuseseră salvate la timp. Graţie îngrijirilor primite imediat, îşi reveniră în fire, dar vai! numai ca să vadă cum li se năruiau speranţele.

Bolidul continua să alunece încet, fie prin propria lui mişcare pe platoul înclinat, fie pentru că suprafaţa solului se prăbuşea treptat sub greutatea lui. Centrul de greutate i se apropia de punctul dincolo de care faleza se înfunda vertical în apă.

Se auziră de pretutindeni strigăte care vădeau emoţia mulţimii. Oamenii se foiau de colo-colo, fără să-şi dea seama de ce. Unii, printre care şi Arcadia Walker, porniră în goană spre mare, ca nu cumva să piardă vreun amănunt al catastrofei.

Totuşi, se mai ivi o clipă de speranţă. Sfera de aur rămase nemişcată!

Dar n-a fost decât o clipă. Deodată, se auzi un trosnet înfiorător… Stânca cedase şi meteorul se prăbuşea în ocean.

Dacă ecourile litoralului n-au repetat uriaşul strigăt al mulţimii, pricina e că strigătul acesta a fost imediat acoperit de bubuiturile unei explozii mai puternice decât bubuiturile unui tunet. În acelaşi timp, un talaz aerian mătură suprafaţa insulei, şi toţi spectatorii, fără nici o excepţie, se pomeniră trântiţi la pământ.

Bolidul explodase. Apa, pătrunzând prin milioanele de pori ai suprafeţei nenumăratelor alveole ale acestui burete de aur, se vaporizase subit la contactul cu metalul incandescent, şi meteorul sărise în aer ca un cazan supraîncins. Acum, fărâmele lui recădeau ca o jerbă în valuri, în mijlocul unor şuierături asurzitoare.

Apa oceanului fu răscolită de violenţa exploziei. Un talaz uriaş porni să ia cu asalt litoralul şi căzu acolo cu o furie de nestăpânit. Îngroziţi, imprudenţii care se apropiaseră de ţărm o luară la fugă, căznindu-se să ajungă în vârful pantei.

Dar nu toţi aveau să mai ajungă sus. Îmbrâncită cu laşitate de câţiva dintre ei, pe care spaima îi preschimbase în fiare, doamna Arcadia Walker fu prinsă şi răsturnată la pământ. Şi avea să fie târâtă în ocean la reîntoarcerea spre plajă a vârtejului de apă.

Dar Seth Stanfort veghea. Aproape fără speranţe că o va putea salva, riscându-şi viaţa pentru ea, Seth alergă s-o salveze în asemenea condiţii încât puteau fi socotite două victime în loc de una…

Iată însă că Seth Stanfort izbuti să ajungă lângă ea şi, prinzându-se de o stâncă, putu să reziste vâltorii monstruoase. Numeroşi turişti alergară imediat în ajutorul lor, şi-i aduseră înapoi. Erau salvaţi.

Dacă Seth Stanfort nu-şi pierduse cunoştinţa, în schimb Arcadia Walker era neînsufleţită. Dar îngrijirile imediate o readuseră la viaţă şi primele cuvinte ea le adresă fostului soţ:

— Din moment ce trebuia să fiu salvată, era firesc să mă salvezi dumneata, îi spuse ea, strângându-i mâna şi privindu-l cu cea mai caldă recunoştinţă.

Mai puţin norocos decât Arcadia Walker, minunatul bolid nu scăpase de trista lui soartă! Rămăşiţele lui, pierdute pentru totdeauna pentru oameni, zăceau acum în adâncul oceanului. Şi chiar dacă ar fi fost cu putinţă, în urma unor eforturi nemaipomenite, să scoţi un asemenea bloc din străfundurile apelor, acum trebuia să se renunţe la speranţa aceasta. Căci miile de ţăndări ale globului spart de explozie se împrăştiaseră în larg. Domnul de Schnack, domnul Dean Forsyth şi doctorul Hudelson căutară zadarnic o fărâmă cât de mică pe litoral. Dispăruseră cu totul, până la ultima centimă, cele cinci mii şapte sute optzeci şi opt de miliarde. Din extraordinarul meteor nu mai rămăsese nici urmă.