Capitolul I.

În care este prezentat, fără multă ceremonie, al treizeci şi şaselea locuitor al sferoidului gallian.

Cel de al treizeci şi şaselea locuitor al Galliei îşi făcuse, în sfârşit, apariţia pe Pământul Cald. Singurele cuvinte – şi acelea aproape de neînţeles – pe care le rostise erau: „E cometa mea, a mea!”

Oare ce voia să însemne acest răspuns? Voia să spună că fenomenul, până atunci neexplicat, al proiectării în spaţiu a unui enorm fragment desprins de pământ se datora ciocnirii de o cometă? Întâlnirea avusese loc pe orbita terestră? Căruia dintre cei doi asteroizi îi dăduse singuraticul de pe Formentera numele Gallia, astrului cu coadă sau blocului azvârlit prin lumea solară? Problema nu putea fi rezolvată decât de savantul care-şi revendicase cu atâta energie „cometa”!

Muribundul era, fără tăgadă, autorul notelor culese în timpul călătoriei Dobrânei, astronomul care scrisese mesajul adus de porumbelul călător la Pământul Cald. Numai el putuse să arunce tocul şi cutiile în mare şi să pună în libertate pasărea pe care instinctul urma so îndrepte spre singurul teritoriu locuibil şi locuit de pe noul astru. Acest savant – căci era fără îndoială un savant – cunoştea unele elemente ale Galliei. Putuse să-i măsoare depărtarea treptată de Soare şi să calculeze micşorarea vitezei ei orbitale. Dar – şi acesta era lucrul cel mai important – izbutise el să calculeze natura orbitei astrului şi reuşise să-şi dea seama dacă era o hiperbolă, o parabolă sau o elipsă? Determinase oare curba prin observarea celor trei poziţii succesive ale Galliei? În sfârşit, aflase dacă noul astru se găsea în condiţiile necesare pentru a se întoarce pe Pământ şi în câtă vreme se va întoarce?

Iată întrebările pe care contele Timaşev şi le puse mai întâi sieşi, apoi căpitanului Servadac şi locotenentului Prokop. Aceştia nu putură să-i dea un răspuns. Luaseră în consideraţie şi discutaseră aceste ipoteze în timpul călătoriei lor de întoarcere, dar fără să reuşească să le rezolve. Din nenorocire era de temut că singurul om care putea să posede cheia problemei nu fusese adus decât ca un trup neînsufleţit. Dacă aşa stăteau lucrurile, se vor vedea nevoiţi să renunţe ' „ „ pentru totdeauna la speranţa de a cunoaşte viitorul sortit lumii galliene!

Înainte de toate, trebuia reînsufleţit trupul acela de astronom, care nu mai dădea nici un semn de viaţă. Farmacia de pe Dobrâna, bine aprovizionată cu medicamente, nu putea fi întrebuinţată mai cu folos ca în acest scop important. Zis şi făcut, după remarca menită să-i încurajeze a lui Ben-Zuf:

— La lucru, domnule căpitan! Nici nu-ţi vine să crezi ce greu mor savanţii ăştia!

Începură să aplice muribundului mai întâi un tratament extern, masaje atât de straşnice încât ar fi dărâmat şi pe un om sănătos, şi apoi unul intern prin medicamente atât de întăritoare, încât ar fi înviat şi un mort.

Ben-Zuf, schimbat periodic de Negrete, fusese însărcinat cu tratamentul extern, şi putem fi încredinţaţi că cei doi voinici îşi făcură cu grijă treaba. Între timp, Hector Servadac se întreba în zadar cine era acest francez, pe care-l culesese pe insuliţa Formentera, şi în ce împrejurări fusese, mai demult, în legătură cu el.

Ar fi trebuit totuşi să-l recunoască, dar nu-l văzuse decât la vârsta numită, pe bună dreptate, ingrată, căci aşa şi este, atât din punct de vedere moral cât şi fizic. Într-adevăr, savantul care se odihnea acum în sala cea mare de la Fagurele-Nina nu era altul decât fostul profesor de fizică al lui Hector Servadac de la liceul Charlemagne.

Acest profesor se numea Palmyrin Rosette. Era un adevărat savant, foarte bine pregătit în toate disciplinele matematice. După ultimul an al cursului inferior, Hector Servadac plecase de la liceul Charlemagne ca să intre la Saint-Cyr şi de atunci, nemaiîntâlnindu-se cu profesorul lui, cei doi se uitaseră sau mai degrabă crezuseră că au uitat unul de celălalt.

Elevul Servadac, se ştie, nu se omorâse niciodată cu cartea. În schimb, câte farse nu jucase împreună cu alţi ştrengari de teapa lui nefericitului Palmyrin Rosette.

Cine băga grăunţe de sare în apa distilată din laborator, ceea ce provoca reacţiile chimice cele mai neaşteptate? Cine scotea o picătură din mercurul barometrului ca să-l facă să vină în contradicţie flagrantă cu starea atmosferei? Cine încălzea termometrul cu câteva clipe înainte ca profesorul să-l consulte? Cine vâra insecte vii între ocular şi obiectivul lunetei? Cine distrugea izolaţia maşinii electrice, aşa încât să nu poată produce nici măcar o singură scânteie? În sfârşit, cine făcuse o găurică invizibilă în placa pe care se sprijinea clopotul maşinii pneumatice, încât Palmyrin Rosette se spetea pompând afară aerul care pătrundea mereu?

Acestea erau isprăvi dintre cele mai obişnuite ale elevului Servadac şi ale veselei sale bande. Şi farsele aveau cu atât mai mult farmec pentru elevi, cu cât profesorul lor îşi ieşea mai repede din fire. Furiile şi supărările lui îi făceau să râdă pe elevii din clasele mari de la liceul Charlemagne.

Doi ani după ce Hector Servadac plecase de la liceu, Palmyrin Rosette, care se simţea mai curând cosmograf decât fizician, părăsise cariera profesorală ca să se consacre cu precădere studiilor de astronomie, încercă să intre la Observator. Dar firea lui nesuferită, atât de cunoscută în lumea savanţilor, îi închise toate porţile. Cum avea o oarecare stare, începu să facă astronomie pe cont propriu, fără vreun titlu oficial, şi să critice cu mare plăcere sistemele celorlalţi astronomi. Lui i se datora, dealtfel, descoperirea ultimelor trei planete pitice şi calcularea elementelor celei de a 325-a comete din catalog. Dar, aşa cum am spus, profesorul Rosette şi elevul Servadac nu se mai găsiseră niciodată faţă în faţă până la întâlnirea întâmplătoare de pe insuliţa Formentera. Or, după doisprezece ani, nu era de mirare că Hector Servadac nu recunoscu, mai ales în starea în care se afla, pe fostul său profesor Palmyrin Rosette.

Când Ben-Zuf şi Negrete îl scoseseră pe savant din blănurile care-l învăluiau din cap până în picioare, se găsiseră în faţa unui omuleţ de cinci picioare şi două degete, slăbit fără îndoială, dar pirpiriu de felul lui, foarte chel, cu unul din acele cranii lustruite care seamănă cu partea mai mare a unui ou de struţ, fără barbă, afară doar de un fir care nu mai fusese ras de o săptămână, un nas lung şi coroiat, servind drept bază unei perechi din acei ochelari formidabili, care, la unii miopi, par că fac parte integrantă din însăşi fiinţa lor.

Trebuie că omuleţul era foarte nervos. Puteai să-l compari cu o bobină Ruhmkorff, al cărei fir înfăşurat ar fi fost un nerv lung de mai mulţi hectometri şi în care curentul nervos ar fi înlocuit un curent electric de aceeaşi intensitate. Pe scurt, în „bobina Rosette”, „nervozitatea” – să admitem pentru o clipă acest cuvânt barbar – era înmagazinată la o foarte înaltă tensiune, tot aşa ca electricitatea în bobina Ruhmkorff. Totuşi, oricât de nervos ar fi fost profesorul, nu era un motiv să-l laşi să-şi dea duhul. Într-o lume care nu numără decât treizeci şi cinci de locuitori, viaţa celui de-al treizeci şi şaselea nu e de dispreţuit. După ce muribundul fu în parte dezbrăcat, putură să constate că inima lui mai bătea încă – slab, dar mai bătea. Era deci cu putinţă să-şi vină în simţiri, datorită îngrijirilor energice ce i se dădeau. Ben-Zuf freca şi iar freca trupul uscat ca iasca, de ţi-era teamă să nu ia foc, ca şi cum şi-ar fi lustruit sabia pentru paradă, şi fredona refrenul atât de cunoscut:

La Tripoli, cuceritorul Luciul spadei câştigă.

În sfârşit, după douăzeci de minute de masaj neîntrerupt, un oftat ieşi de pe buzele muribundului, apoi două, trei. Gura, lipită parcă până atunci, i se descleştă. Ochii i se întredeschiseră, se închiseră din nou, apoi se deschiseră de-a binelea, deşi nu-şi dădea seama nici de locul unde se afla, nici de felul cum ajunsese acolo. Rosti câteva cuvinte, pe care însă nimeni nu le înţelese. Mâna dreaptă a lui Palmyrin Rosette se întinse, se ridică, se îndreptă spre frunte de parcă ar fi căutat un obiect ce nu se găsea la locul lui. Apoi savantul se încruntă, se înroşi şi, ca şi cum ar fi revenit la viaţă printr-un acces de furie, strigă:

— Ochelarii mei! Unde-mi sunt ochelarii?

Ben-Zuf căută ochelarii ceruţi. Fură găsiţi.

Ochelarii aceia monumentali erau prevăzuţi cu nişte adevărate lentile de telescop în chip de sticle. În timpul masajului se desprinseseră de tâmplele pe care păreau înşurubaţi de parcă o vergea străbătea capul profesorului de la o ureche la cealaltă. Fură potriviţi pe nasul ca un cioc de vultur, la locul lor firesc, şi atunci profesorul scoase un alt oftat, urmat de un hm! Hm! Ce putea fi interpretat ca un semn bun.

Căpitanul' Servadac se aplecase deasupra lui şi-l privea cu mare atenţie. În clipa aceea, savantul deschise nişte ochi foarte mari. O privire ascuţită trecu prin lentilele groase ale ochelarilor şi cu o voce plină de supărare spuse:

— Elev Servadac, cinci sute de rânduri de copiat pentru mâine!

Cu aceste cuvinte îl salută Palmyrin Rosette pe căpitanul Servadac. Dar la această ciudată intrare în materie, iscată în mod evident de amintirea bruscă a unor vechi nemulţumiri, Hector Servadac, deşi crezuse o clipă că visează, recunoscu pe fostul lui profesor de fizică de la liceul Charlemagne.

— Domnul Palmyrin Rosette! Strigă el. Fostul meu profesor, aici! În carne şi oase!

— Numai în oase, răspunse Ben-Zuf.

— Ei drăcie! Ce ciudată întâlnire. Adăugă căpitanul Servadac uimit la culme.

Între timp Palmyrin Rosette căzuse iar într-un fel de somn ce se cuvenea respectat.

— Fiţi pe pace, domnule căpitan, spuse Ben-Zuf. Va trăi, pe răspunderea mea. Omuleţii ăştia sunt numai nervi! Am văzut eu şi mai uscaţi ca el, întorcându-se de mai departe!

— Şi de unde se-ntorceau, Ben-Zuf?

— Din Egipt, domnule căpitan, în cutii pictate!

— Erau mumii, dobitocule!

— Precum spuneţi, domnule căpitan!

Profesorul adormise, aşa căl duseră într-un pat cald, fiind deci nevoiţi să amâne până la deşteptarea lui chestiunile urgente privitoare la cometă.

Toată ziua, căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop – care reprezentau Academia de Ştiinţe a micii colonii – în loc să aştepte cu răbdare până a doua zi, nu se putură împiedica să nu emită cele mai neverosimile ipoteze. Care era de fapt cometa pe care Palmyrin Rosette o botezase Gallia? Numele acesta nu se aplica, aşadar, fragmentului desprins de Pământ? Calculele de distanţă şi viteză cuprinse în note se refereau la cometa Gallia, nu la noul sferoid care-i purta pe căpitanul Servadac şi pe cei treizeci şi cinci însoţitori ai lui în spaţiu? Aşadar, nu mai erau gallieni aceşti supravieţuitori ai lumii terestre?

Iată întrebările ce şi le puneau. Or, dacă aşa stăteau lucrurile, aceasta însemna răsturnarea tuturor presupunerilor la care ajunseseră cu atâta strădanie şi care toate duceau la concluzia că un sferoid smuls chiar din măruntaiele pământului fusese proiectat în spaţiu – concluzie care se potrivea cu noile fenomene cosmice.

— Ei bine, strigă Hector Servadac, profesorul Rosette e aici şi el ne va spune cum stau lucrurile!

Venind vorba despre Palmyrin Rosette, căpitanul Servadac îl prezentă însoţitorilor săi aşa cum era, un om nesuferit, cu care nu se putea trăi în pace. Le vorbi despre el ca de un original fără leac, foarte încăpăţânat, tare iute la mânie, dar în fond foarte cumsecade. Cel mai bun lucru era să-l laşi să-i treacă supărarea, aşa cum aştepţi să treacă o furtună, punându-te la adăpost.

După ce căpitanul Servadac îşi încheie mica digresiune biografică, contele Timaşev luă cuvântul şi spuse:

— Fiţi încredinţat, domnule căpitan, că ne vom strădui să trăim în bună înţelegere cu profesorul Palmyrin Rosette. Cred, dealtfel, că ne va face un mare serviciu comunicându-ne rezultatele cercetărilor sale. Dar nu poate s-o facă decât cu o singură condiţie.

— Şi anume? Întrebă Hector Servadac.

— Ca el să fie autorul documentelor pe care le-am găsit, răspunse contele Timaşev.

— Vă îndoiţi de acest lucru?

— Nu, domnule căpitan. Toate probabilităţile ar fi împotriva mea şi n-am vorbit astfel decât pentru a încheia şirul ipotezelor defavorabile.

— Ei, cine altul ar fi putut să scrie diversele note, dacă nu fostul meu profesor? Le atrase atenţia căpitanul Servadac.

— Poate că vreun alt astronom, părăsit într-un alt punct al fostului glob terestru.

— Nu se poate, obiectă locotenentul Prokop, deoarece numai din documentele acelea cunoaştem noi numele de Gallia, nume care a fost pronunţat chiar de la bun început de profesorul Rosette!

La această remarcă foarte justă nu se putea găsi răspuns şi nu mai încăpea îndoială că solitarul de pe Formentera era autorul notelor. Dar ce căuta el acolo, asta o vor afla chiar din gura lui Apoi, nu numai uşa, ci şi hârtiile lui fuseseră aduse, odată cu el şi nu comiteau nici o indiscreţie consultându-le în timp ce dormea. Asta şi făcură.

Scrisul şi cifrele erau de aceeaşi mână care întocmise şi documentele. Uşa era toată acoperită de semne algebrice făcute cu cretă şi avuseseră mare grijă să nu se şteargă. Cât despre hârtii, erau mai ales foi volante, acoperite de figuri geometrice. Se încrucişau hiperbole, acele curbe deschise ale căror capete sunt infinite şi se depărtează tot mai mult una de alta; parabole, curbe caracterizate prin întoarcerea către punctul de pornire, dar ale căror ramuri se îndepărtează şi ele la infinit, în sfârşit, elipse, curbe mereu închise, oricât de prelungi ar fi.

Locotenentul Prokop remarcă că toate aceste curbe se refereau tocmai la orbitele cometelor, care pot fi parabolice, hiperbolice, eliptice – ceea ce însemna, în primele două cazuri, că acele dintre comete ce fuseseră zărite de pe pământ puteau să nu se mai întoarcă niciodată la orizontul terestru; iar în al treilea, că apăreau periodic la intervale de timp mai mult sau mai puţin îndelungate.

Era, aşadar, sigur, examinând doar hârtiile şi uşa, că profesorul se consacrase calculelor de orbite ale cometelor. Dar nu puteau să înţeleagă nimic din diversele curbe pe care le studiase pe rând, căci, pentru a-şi începe calculele, astronomii presupun întotdeauna că orbita cometei este parabolică.

În sfârşit, din toate rezulta că Palmyrin Rosette, în timpul şederii lui pe Formentera, calculase, integral sau în parte, elementele unei noi comete, al cărei nume nu era înscris în catalog. Calculul acesta îl făcuse oare înainte sau după cataclismul de la 1 ianuarie? Nu puteau s-o afle decât de la el.

— Să aşteptăm, spuse contele Timaşev.

— Aştept, dar fierb! Răspunse căpitanul Servadac, care nu-şi găsea locul. Aş da o lună din viaţă pentru fiecare oră din somnul profesorului Rosette!

— Cred că aţi încheia un târg rău, domnule căpitan, spuse atunci locotenentul Prokop.

— Cum! Ca să aflăm care este viitorul astrului nostru.

— N-aş vrea să vă răpesc iluziile, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop, dar faptul că profesorul ştie multe despre cometa Gallia nu dovedeşte deloc că el ar putea să ne informeze despre fragmentul care ne duce cu el! Oare există vreo legătură între apariţia ei la orizontul terestru şi proiectarea în spaţiu a unei bucăţi din glob?

— Da! Drace! Strigă căpitanul Servadac. E o legătură vădită! E limpede ca lumina zilei că.

— Că? Spuse contele Timaşev ca şi cum ar fi aşteptat răspunsul interlocutorului său.

— Că Pământul s-a ciocnit de o cometă şi că ciocnirea a provocat desprinderea blocului ce ne poartă!

La această ipoteză, emisă atât de categoric de căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop se priviră miraţi timp de câteva minute. Oricât de puţin probabilă ar fi fost întâlnirea unei comete cu Pământul, ea nu era imposibilă. O ciocnire de acest fel era o explicaţie dată, în sfârşit, inexplicabilului fenomen, era cauza de nedescoperit ale cărei efecte fuseseră atât de extraordinare.

— S-ar putea să aveţi dreptate, domnule căpitan, răspunse locotenentul Prokop, după ce examinase problema din acest nou unghi. Nu e cu neputinţă să se producă o astfel de ciocnire datorită căreia să se desprindă un fragment considerabil din globul pământesc. Dacă s-a întâmplat într-adevăr aşa, uriaşul disc pe care l-am văzut în noaptea de după catastrofă nu era altceva decât cometa care fusese, fără îndoială, deviată de pe orbita ei normală, dar a cărei viteză era atât de mare, încât Pământul n-a putut-o reţine în câmpul său de atracţie.

— Este singura explicaţie pe care am putea s-o dăm cu privire la apariţia acelui astru necunoscut, răspunse căpitanul Servadac.

— Iată o nouă ipoteză care pare foarte plauzibilă, spuse contele Timaşev. Ea pune de acord observaţiile noastre cu cele ale profesorului Rosette. Ar însemna atunci că acelui astru rătăcitor, de care ne-am ciocnit, i-a dat el numele de Gallia.

— Evident, domnule conte.

— Foarte bine, domnule căpitan, dar mai este un lucru pe care nu mi-l pot explica.

— Şi anume?

— Cum se face că acest savant e mult mai preocupat de cometa aceea decât de blocul care-l duce prin spaţiu!

— Ah, domnule conte, răspunse căpitanul Servadac, ştiţi bine cât de originali sunt uneori fanaticii ăştia ai ştiinţei, şi omul nostru, vă spun eu, e teribil de ciudat!

— E foarte probabil, adăugă locotenentul Prokop, ca el să fi calculat elementele Galliei înaintea ciocnirii. Profesorul putea foarte bine să vadă apropierea cometei şi s-o cerceteze în perioada anterioară catastrofei.

Observaţia locotenentului Prokop era justă. Oricum, ipoteza căpitanului fu în principiu adoptată. Totul se reducea la următorul fapt: o cometă, tăind ecliptica, s-a lovit de Pământ în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, iar ciocnirea desprinsese din globul pământesc o bucată uriaşă care, de atunci, gravita prin spaţiile interplanetare.

Dacă membrii Academiei de Ştiinţe de pe Gallia nu ajunseseră încă să cunoască tot adevărul, ei erau în orice caz foarte aproape de el. Numai Palmyrin Rosette putea să lămurească pe deplin problema!