Capitolul II.

La sfârşitul căruia cititorul află ceea ce, fără îndoială, ghicise mai de mult.

Aşa se încheie ziua de 19 aprilie. În timp ce şefii discutau în chipul ştiut, coloniştii îşi vedeau de treburile zilnice. Intrarea neaşteptată a profesorului în scena galliană nu-i preocupa peste măsură. Spaniolii, nepăsători din fire, ruşii, încrezători în stăpânul lor, nu se prea sinchiseau de cauze şi efecte. Nu se străduiau deloc să afle dacă Gallia îi va întoarce într-o bună zi pe Pământ sau dacă vor trebui să trăiască, sau mai bine-zis să-moară, aici! Iată de ce, în noaptea următoare, nu pierdură nici un ceas de somn şi se odihniră ca nişte înţelepţi pe care nimic nu-i poate tulbura.

Ben-Zuf, preschimbat în infirmier, nu se dezlipea de la căpătâiul profesorului Rosette. Se dedicase trup şi suflet acestei misiuni. Se jurase că-l va pune iar pe picioare. Onoarea lui era în joc. Şi cum îl mai îngrijea! Câte picături de tonice nu-i mai băga pe gât la cel mai mic prilej! Cum îi mai număra suspinele! Şi cum îi pândea cuvintele ce-i ieşeau de pe buze! Adevărul ne obligă să mărturisim că numele Galliei revenea adesea în somnul zbuciumat al lui Palmyrin Rosette, iar tonul lui era când neliniştit, când furios. Visa oare profesorul că voiau să-i fure cometa, că i se contesta descoperirea Galliei, că se punea la îndoială întâietatea observaţiilor şi calculelor sale? Era foarte probabil să fie aşa. Palmyrin Rosette era dintre aceia care şi în somn îşi ies repede din sărite.

Dar oricât de atent ar fi fost Ben-Zuf, el nu prinse din vorbele fără şir ale profesorului nimic ce l-ar fi ajutat să lămurească marea problemă. Pe de altă parte, profesorul dormi toată noaptea, iar suspinele, la început uşoare, se preschimbară în curând în sforăieli sonore, ceea ce era un semn bun.

Când Soarele se înălţă la orizontul occidental al Galliei, Palmyrin Rosette se mai odihnea încă, iar BenZuf socoti de cuviinţă să-i respecte somnul. Dealtfel, în clipa aceea, atenţia ordonanţei fu atrasă în altă parte de un incident.

Mai multe lovituri răsunară la poarta cea mare care închidea intrarea în galeria principală a FagureluiNina. Poarta îi apăra nu atât de musafirii nepoftiţi, cât de frigul de afară.

Ben-Zuf era gata să plece de lângă bolnav, dar după ce se gândi o clipă, îşi spuse că, pesemne, i se păruse. La urma urmei nu era portar şi, apoi, erau alţii mai puţin ocupaţi ca el care puteau face acest serviciu. Aşa că nu se clinti din loc.

La Fagurele-Nina toţi dormeau adânc. Zgomotul se auzi iar. Era limpede că fusese provocat de o fiinţă vie cu ajutorul unui obiect contondent.

— Ei drăcia dracului, asta-i prea de tot! Îşi spuse Ben-Zuf. Cine poate să fie?

Şi se îndreptă spre galeria principală. Ajuns în faţa porţii întrebă cu o voce cât se poate de neprietenoasă:

— Cine-i acolo?

— Eu, îi răspunse un glas mieros.

— Cine, eu?

— Isac Hakhabut.

— Şi ce vrei?

— Să-mi deschideţi, domnule Ben-Zuf.

— Ce cauţi aici? Nu cumva vrei să-ţi vinzi marfa?

— Ştiţi prea bine că nu vor să mi-o plătească.

— Ei atunci, du-te la naiba!

— Domnule Ben-Zuf, spuse atunci Isac cu multă umilinţă în glas, aş vrea să vorbesc cu Excelenţa Sa guvernatorul general.

— Doarme.

— Aştept până când se va scula.

— Ei bine, aşteaptă acolo unde eşti.

Ben-Zuf se pregătea să plece fără să mai stea pe gânduri, când se ivi căpitanul Servadac, pe care-l trezise zgomotul.

— Ce s-a întâmplat, Ben-Zuf?

— Mai nimic. Câinele ăsta de Hakhabut vrea să vorbească cu dumneavoastră, domnule căpitan.

— Deschide, răspunse Hector Servadac. Să vedem ce vânt îl aduce.

— Care altul, dacă nu interesul!

— Deschide când îţi spun!

Ben-Zuf se supuse. Îndată după aceea, Isac Hakhabut, învăluit în caftanul lui vechi, se repezi în galerie. Căpitanul Servadac se întoarse în sala principală, iar Isac se ţinu după el, adresându-i-se cu toate titlurile onorifice.

— Ce doreşti? Întrebă căpitanul Servadac, uitânduse drept în ochii lui Isac Hakhabut.

— Ah, domnule guvernator, strigă acesta, nu aţi aflat nimic nou în ultimele ceasuri?

— Deci după veşti ai venit aici?

— Bineînţeles, domnule guvernator, şi îndrăznesc să sper că-mi veţi spune.

— Nu-ţi voi spune nimic, jupâne Isac, pentru că nu ştiu nimic.

— Cu toate astea în cursul zilei de ieri a mai venit cineva pe Pământul Cald!

— Ai şi aflat?

— Da, domnule guvernator! De pe biata mea tartană am văzut cum pleacă you-you-ul pe un drum lung şi cum se întoarce! Mi s-a părut că văd cum coborâţi cu multă grijă.

— Ei, şi?

— Ei bine, domnule guvernator, nu-i aşa că aţi adus un străin?

— Îl cunoşti?

— O, nu spun asta, domnule guvernator, dar, în sfârşit, aş fi vrut. Aş fi dorit.

— Ce anume?

— Să vorbesc cu străinul, căci poate vine.

— De unde?

— De pe coasta nordică a Mediteranei şi îmi închipui că aduce.

— Că aduce, ce?

— Veşti din Europa! Spuse Isac, aruncând o privire lacomă către căpitanul Servadac.

Va să zică, tot nu-şi schimbase părerea, după trei luni şi jumătate de şedere pe Gallia, încăpăţânatul! Cu firea lui, îi era desigur mai greu decât oricui să se desprindă din punct de vedere moral de lucrurile pământeşti, cu toate că din punct de vedere material o făcuse de mult! Dacă se văzuse nevoit cu mare regret să recunoască apariţia unor fenomene nefireşti, ca scurtarea zilelor şi a nopţilor, schimbarea punctelor cardinale în raport cu răsăritul şi apusul Soarelui, toate acestea, în mintea lui, se petreceau pe Pământ! Marea aceasta era tot Mediterana! Dacă o parte din Africa pierise fără putinţă de tăgadă în vreun cataclism, Europa rămăsese întreagă la câteva sute de leghe depărtare spre nord! Locuitorii ei nu-şi schimbaseră felul de a trăi şi el va mai putea să facă trafic, să cumpere, să vândă, într-un cuvânt să facă negoţ! Hansa va naviga acum de-a lungul coastei europene, în lipsa celei africane, şi poate nu va avea nimic de pierdut din această schimbare! Iată de ce alergase de îndată Isac Hakhabut la Fagurele-Nina ca să afle veşti din Europa.

Să cauţi să-i deschizi ochii lui Isac, să-i învingi îndărătnicia, era timp pierdut. Căpitanul Servadac nici nu se gândi măcar să încerce. Când auzi ce vrea de la el se mulţumi să ridice din umeri.

Dar cel care ridica şi mai tare din umeri era BenZuf. Ordonanţa auzise cererea lui Isac şi răspunse el la rugăminţile stăruitoare ale lui Hakhabut, deoarece căpitanul îi întorsese spatele.

— Aşadar, nu m-am înşelat? Continuă traficantul a cărui privire se aprinse. A sosit un străin ieri?

— Da, răspunse Ben-Zuf.

— Trăieşte?

— Nădăjduim.

— Aş putea să ştiu, domnule Ben-Zuf, din ce parte a Europei soseşte călătorul acesta?

— Din Insulele Baleare, răspunse Ben-Zuf care voia să vadă unde vrea să ajungă Isac Hakhabut.

— Insulele Baleare! Ce loc potrivit pentru comerţ pe Mediterana! Ce afaceri bune am făcut eu acolo altădată! Toată lumea cunoştea Hansa în arhipelag!

— O cunoştea şi încă prea bine!

— Dar insulele acestea sunt la mai puţin de douăzeci şi cinci de leghe de coasta Spaniei şi e cu neputinţă ca prea cinstitul călător să nu fi adus ceva veşti din Europa.

— Ba a adus şi-ţi va da unele veşti care o să-ţi facă plăcere!

— Adevărat, domnule Ben-Zuf?

— Adevărat.

— Nu m-aş uita la. Reluă Isac şovăind. Nu. Fără îndoială. Deşi nu sunt decât un om sărman. N-o să mă uit la câţiva reali, acolo. Ca să pot vorbi cu el.

— Ba, te-ai uita!

— Da, dar tot i-aş da. Numai să vorbesc neîntârziat cu el!

— Vezi că drumeţul nostru e foarte ostenit, răspunse Ben-Zuf, şi acum doarme!

— Dar dacă l-am trezi.

— Hakhabut! Spuse atunci căpitanul Servadac, dacă îndrăzneşti să trezeşti pe cineva aici, te dau afară!

— Domnule guvernator, răspunse Isac cu un glas şi mai umil, şi mai rugător, aş vrea totuşi să aflu.

— Şi vei afla, adăugă căpitanul Servadac. Vreau să fii de faţă, când noul nostru tovarăş ne va da veşti despre Europa!

— Şi eu, căci vreau să văd ce mutră vei face! Zise Ben-Zuf.

Nu-i fu dat lui Isac Hakhabut să aştepte prea mult. În clipa aceea, Palmyrin Rosette îi chema cu voce nerăbdătoare.

La chemarea lui, toţi se repeziră spre patul profesorului, căpitanul Servadac, contele Timaşev, locotenentul Prokop şi Ben-Zuf a cărui mână vânjoasă îl ţinea cu greu pe Hakhabut.

Profesorul nu era treaz decât pe jumătate şi, probabil încă sub puterea unui vis, striga:

— Ei, Joseph! Dracu să te ia, dobitocule! N-ai de gând să vii odată, Joseph?

Joseph era fără îndoială servitorul lui Palmyrin Rosette; dar el nu putea să vină pentru bunul motiv că mai locuia încă în lumea veche.

Ciocnirea Galliei avusese ca rezultat să despartă dintr-o dată şi, pesemne, pentru totdeauna pe stăpân de servitorul lui.

Între timp profesorul se trezea de-a binelea, ţipând întruna:

— Joseph! Joseph, fir-ai să fii de râs! Unde mi-e uşa?

— Iată-mă! Spuse atunci Ben-Zuf. Uşa dumneavoastră e la loc sigur!

Palmyrin Rosette deschise ochii şi-l privi ţintă, încruntând din sprâncene.

— Tu eşti, Joseph? Întrebă el.

— La ordinele dumneavoastră, domnule Palmyrin, răspunse netulburată ordonanţa.

— Ei bine, Joseph, cafeaua, şi mai repede!

— Cafeaua, imediat! Răspunse Ben-Zuf, alergând la bucătărie.

În acest timp, căpitanul Servadac îl ajuta pe Palmyrin Rosette să se ridice în capul oaselor.

— Dragă domnule profesor, aţi recunoscut, aşadar, pe fostul dumneavoastră elev de la Charlemagne? Îl întrebă el.

— Da, Servadac, da! Răspunse Palmyrin Rosette. Sper că te-ai mai cuminţit în ultimii doisprezece ani!

— M-am cuminţit de tot! Răspunse râzând căpitanul Servadac.

— Bine! Bine! Spuse, Palmyrin Rosette. Dar unde e cafeaua mea? Fără cafea, mintea nu-i limpede şi astăzi am nevoie să fiu cu mintea limpede!

Din fericire, Ben-Zuf sosi aducând băutura de care era vorba, o uriaşă ceaşcă cu cafea neagră, fierbinte.

După ce goli ceaşca, Palmyrin Rosette se sculă din pat, intră în sala comună, aruncă o privire în jurul lui şi, în cele din urmă, se tolăni într-un fotoliu, în cel mai bun din câte fuseseră aduse de pe Dobrâna.

Atunci, deşi chipul lui era încă încruntat, profesorul, cu un ton plin de satisfacţie ce amintea biletele încheiate cu „all right”, „va bene”, „nil desperandum”, intră în materie cu aceste cuvinte:

— Ei bine, domnilor, ce părere aveţi despre Gallia?

Căpitanul tocmai voia să-l întrebe înainte de toate ce-i Gallia, când Isac Hakhabut se repezi s-o facă. La vederea lui, profesorul încruntă iar din sprâncene şi, cu tonul unui om care n-a fost tratat cu respectul cuvenit, exclamă, dându-l la o parte cu mâna pe Hakhabut:

— Dar ăsta cine mai e?

— Nu-i daţi atenţie, răspunse Ben-Zuf.

Dar nu era uşor să-l opreşti pe Isac şi nici să-l împiedici să vorbească. Trecu din nou la atac fără să-i pese de cei din jur.

— Domnule, spuse el, în numele lui Dumnezeu, daţi-mi veşti despre Europa!

Palmyrin Rosette sări de pe fotoliu ca împins de un arc.

— Veşti despre Europa, vrea să afle veşti despre Europa!

— Da. Da. Răspunse Isac, agăţându-se de fotoliul profesorului ca să-i reziste mai bine lui Ben-Zuf care îl trăgea de-acolo.

— Şi la ce ţi-ar folosi? Reluă Palmyrin Rosette.

— Ca să mă întorc acolo!

— Să te întorci! În ce zi suntem astăzi? Întrebă profesorul întorcându-se spre fostul său elev.

— 20 aprilie, răspunse căpitanul Servadac.

— Ei bine, astăzi 20 aprilie, urmă Palmyrin Rosette cu faţa luminată, astăzi Europa este la 123 milioane de leghe de noi!

Isac Hakhabut se prăbuşi ca un om căruia i se smulsese inima din piept.

— Ei, asta-i bună! Pe aici nu ştiţi nimic?

— Iată ce ştim! Răspunse căpitanul Servadac.

Şi în câteva cuvinte îl puse pe profesor la curent cu situaţia. Povesti tot ce se întâmplase, din noaptea de 31 decembrie, cum Dobrâna făcuse o călătorie de explorare, cum descoperise ce mai rămăsese din vechiul continent, adică cele câteva puncte din Tunis, Sardinia, Gibraltar, Formentera, cum în trei rânduri documente anonime căzuseră în mâinile exploratorilor, cum, în sfârşit, plecaseră din Insula Gurbi ca să vină pe Pământul Cald, cum părăsiseră postul ca să vină să locuiască la Fagurele-Nina.

Palmyrin Rosette ascultase povestirea dând oarecari semne de nerăbdare. Când căpitanul Servadac încheie, spuse:

— Domnilor, unde credeţi că sunteţi în clipa de faţă?

— Pe un nou asteroid care gravitează în lumea solară, răspunse căpitanul Servadac.

— Şi, după părerea dumneavoastră, acest asteroid este.?

— Un uriaş fragment smuls din globul pământesc.

— Smuls! Nu, zău, smuls! Un fragment din globul pământesc! Dar oare de către cine, de către ce?

— Prin ciocnirea cu o cometă, căreia i-aţi dat numele de Gallia, scumpe domnule profesor.

— Ei bine, nu, domnilor, spuse Palmyrin Rosette ridicându-se. E mai mult decât atât!

— Mai mult decât atât? Întrebă surprins locotenentul Prokop.

— Da, urmă profesorul, da! Este adevărat că o cometă necunoscută s-a ciocnit de Pământ, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, la orele două şi 47 de minute, 35 secunde şi 6 zecimi, dimineaţa, dar de abia l-a atins, ca să zic aşa, luând cu ea cele câteva parcele pe care le-aţi găsit în cursul călătoriei de explorare!

— Şi atunci, strigă căpitanul Servadac, suntem?

— Pe astrul pe care l-am botezat Gallia, răspunse Palmyrin Rosette cu glas triumfător. Vă aflaţi pe cometa mea!