Capitolul XX.

Care, împotriva tuturor legilor unui roman, nu se termină cu căsătoria eroilor

— Ah, domnule căpitan, Algeria!

— Şi Mostaganem, Ben-Zuf!

Aceste două strigăte izbucniră de pe buzele căpitanului Servadac şi ale ordonanţei sale, imediat ce îşi veniră în fire.

Printr-o minune, cu neputinţă de explicat ca toate minunile, erau teferi.

„Mostaganem! Algeria!” spuseseră căpitanul Servadac şi ordonanţa sa. Şi nu puteau să se înşele deoarece petrecuseră mai mulţi ani de garnizoană prin părţile acestea. Se întorceau aşadar, aproape chiar în locul de unde plecaseră, după o călătorie de doi ani prin lumea solară!

O întâmplare uimitoare – dar se poate spune că era o întâmplare, de vreme ce Gallia şi Pământul se întâlneau în aceeaşi secundă chiar în acelaşi loc de pe ecliptică?

— Îi aducea aproape în punctul de plecare. Se aflau la mai puţin de doi kilometri de Mostaganem! După o jumătate de oră, căpitanul Servadac şi toţi tovarăşii lui îşi făceau intrarea în oraş.

Ceea ce li se păru mai uimitor era că totul părea calm pe suprafaţa Pământului. Populaţia algeriană îşi vedea liniştit mai departe de treburile zilnice. Animalele, deloc neliniştite, păşteau iarba uşor umezită de roua de ianuarie. Trebuie să fi fost pe la opt dimineaţa. Soarele se ridica la orizontul lui obişnuit. Nu numai că nu părea să se fi petrecut ceva anormal pe globul pământesc, dar parcă locuitorii săi nici nu se aşteptau la ceva neobişnuit.

— Ei, asta-i! Spuse căpitanul Servadac. Nu erau preveniţi de sosirea cometei?

— Cam aşa se pare, domnule căpitan, răspunse Ben-Zuf. Şi eu care mă aşteptam la o primire triumfală!

Era vădit că nimeni nu ştia de o ciocnire cu o cometă. Altfel panica ar fi fost cumplită pe tot globul, iar locuitorii s-ar fi crezut mai aproape de sfârşitul Pământului decât în anul 1000!

La porţile Mascarei, căpitanul Servadac se întâlni chiar cu cei doi camarazi ai lui, maiorul, din regimentul 2 de puşcaşi şi căpitanul din regimentul 8 de artilerie. Pur şi simplu se aruncă în braţele lor.

— Dumneata, Servadac! Strigă maiorul.

— Chiar eu!

— Şi de unde vii, dragul meu, după o absenţă atât de inexplicabilă?

— V-aş spune bucuros, domnule maior, dar dacă o să vă spun, n-o să mă credeţi!

— Totuşi.

— Eh, prieteni! Strângeţi mâna unui vechi camarad care nu v-a uitat şi să zicem că n-a fost decât un vis!

Şi Hector Servadac, oricât stăruiră, nu vru să mai scoată o vorbă despre acest subiect. Însă le puse celor doi ofiţeri o întrebare:

— Dar doamna?

Maiorul înţelese şi nu-l lăsă să termine.

— Căsătorită, adică recăsătorită, dragul meu! Spuse el. Ce vrei? Ochii care nu se văd se uită.

— Da, le răspunse căpitanul Servadac, ochii care nu se văd fiindcă s-au dus să rătăcească timp de doi ani în ţara himerelor!

Apoi spuse, întorcându-se spre contele Timaşev:

— Ei drăcie! Aţi auzit, domnule conte? La drept vorbind, sunt încântat că nu trebuie să mă mai bat cu dumneavoastră!

— Şi eu, domnule căpitan, sunt fericit că pot să vă strâng mâna, fără vreun gând ascuns.

— Dacă mă mai bucur de ceva, e că nu trebuie să mai termin rondelul ăla îngrozitor!

Şi cei doi rivali, care nu mai aveau nici un motiv de rivalitate, pecetluiră printr-o strângere de mână o prietenie care n-avea să se strice niciodată.

Contele Timaşev, de acord cu tovarăşul lui, fu tot atât de rezervat în ce priveşte evenimentele extraordinare pe care le trăiseră şi dintre care cele mai ciudate erau plecarea şi sosirea lor. Ceea ce li se părea cu desăvârşire inexplicabil era că totul era la locul său pe litoralul mediteranean. Hotărât lucru, mai bine să tacă din gură.

A doua zi, micuţa colonie se destrămă. Ruşii se întoarseră în Rusia cu contele Timaşev şi locotenentul Prokop, spaniolii în Spania, unde mărinimia contelui avea să-i pună la adăpost de griji pe toată viaţa. Toţi aceşti oameni de ispravă nu se despărţiră înainte de a fi dat glas sincerei lor prietenii.

În ce-l priveşte pe Isac Hakhabut, ruinat prin pierderea Hansei, a aurului şi arginţilor săi, dispăru. Adevărul ne sileşte să mărturisim că nimeni nu întrebă de el.

— Pungaşul bătrân, spuse într-o zi Ben-Zuf, trebuie că s-arată prin bâlciurile din America ca o stafie din lumea solară!

Ne mai rămâne să vorbim de Palmyrin Rosette.

Pe el, nici un argument, e uşor de crezut, nu-l putuse opri să vorbească! Deci vorbise! Dar existenţa cometei lui, pe care nici un astronom n-o văzuse niciodată la orizontul terestru, fu contestată şi nu fu înscrisă în catalogul Anuarului. Ce culmi atinse furia arţăgosului profesor e greu să ne închipuim. Doi ani după întoarcerea lui, publică un voluminos memoriu care cuprindea elementele Galliei şi povestirea propriilor întâmplări ale lui Palmyrin Rosette.

Atunci, părerile fură împărţite printre savanţii europeni. Unii, cei mai mulţi, se declarară împotrivă. Ceilalţi, puţini la număr, fură pentru.

Un răspuns la acest memoriu – şi era probabil cel mai bun care se putea da – reduse toată munca lui Palmyrin Rosette la adevăratele ei proporţii, intitulândo: Istoria unei ipoteze.

Această obrăznicie îl înfurie la culme pe profesor, care pretinse atunci că văzuse din nou gravitând prin spaţiu nu numai Gallia, ci şi fragmentul cometei care purta pe cei 13 englezi în nesfârşitele spaţii ale universului sideral! Niciodată n-avea să se consoleze că nu era tovarăşul lor de călătorie!

În sfârşit, fie că înfăptuiseră sau nu această explorare de neînchipuit a lumii solare, Hector Servadac şi Ben-Zuf rămaseră mai mult ca oricând unul căpitanul, celălalt ordonanţa, pe care nimic nu-i putea despărţi.

Într-o zi se plimbau pe colina Montmartre şi, siguri fiind că nimeni nu-i auzea, vorbeau despre aventurile lor.

— Poate că nici nu-i adevărat! Spunea Ben-Zuf.

— Ei, drăcie! Până la urmă am să cred şi eu că nu! Răspunse căpitanul Servadac.

Cât despre Pablo şi Nina, adoptaţi unul de contele Timaşev şi cealaltă de căpitanul Servadac, fură crescuţi şi educaţi sub îndrumarea lor. Într-o bună zi, colonelul Servadac, al cărui păr începea să încărunţească, îl căsători pe tânărul spaniol, ajuns un flăcău chipeş, cu micuţa italiancă, care se făcuse o prea frumoasă fată. Contele Timaşev ţinuse să aducă el personal zestrea Ninei.

Şi după aceea, tinerii căsătoriţi trăiră cât se poate de fericiţi, deşi nu le fusese dat să ajungă el Adam şi ea Eva unei noi lumi.

SFÂRŞIT

NOTE:

— Iată motivele mâniei. (Expresie din Satira de poetul latin Juvenal. (n.t.)

— Micocul: arbore din regiunile sudice, cu trunchiul din lemn tare din care se fac mânere pentru unelte agricole (n.t.).

— Lagune sărate în nordul Saharei (n.t.).

— Mică moschee (n.t.).

— Lumea distrusă, speranţa nezdruncinată (în limba latină) (n.t.).

— Pentru cei din Alcarraz, Chiclana/Pentru grâu, Trebujena/Şi pentru fetele frumoase/San Lucar de Barrameda (n.t.).

— Cuţit în limba spaniolă (n.t.).

— Barcă cu unul sau două rânduri de vâsle care asigură legătura navei cu cheiul (n.t.).

— Masa cometelor reprezintă cel mult 1/10 000 din masa Pământului. Luna, care are masa egală cu 1/81 din masa Pământului, este deci mult mai mare decât cometele, în consecinţă, lucrul acesta nu este posibil niciodată (n.r.).

— Din 252 comete, 123 au o mişcare directă, iar 129 o mişcare retrogradă (n.a.).

— Dacă se ia atracţia pe Pământ drept unitate, pe Jupiter atracţia este 2,54; pe Marte 0,38; pe Mercur 0,39; pe Venus 0,90; iar pe Soare 27,9 (n.r.).

— Neptun a fost descoperit prin calcul matematic de Le Verrier. Se află la 4.505 mii km depărtare faţă de Soare. Diametrul: 45.000 km. Are doi sateliţi: Triton şi Nereida (n.r.).

— Până la steaua Alfa din constelaţia Centaurului lumina călătoreşte 4,3 ani (n.r.).

— Referire la fabula lui La Fontaine Musca şi diligenţa (Fabule, cartea a VII-a, fabula 9) (n.t.).