Capitolul XIX.

În care se înregistrează, clipă de clipă, senzaţiile şi impresiile pasagerilor din nacelă.

Balonul atinse înălţimea de 2.500 metri. Locotenentul Prokop hotărî să-l menţină în această zonă. O vatră făcută din sârmă, plină cu fân şi atârnată de capătul de jos al balonului, putea fi uşor aprinsă în aşa fel încât să păstreze aerul dinăuntru la gradul de rarefiere necesar ca balonul să nu coboare.

Pasagerii din nacelă priviră în urma lor, în jurul lor, deasupra lor. Dedesubt se întindea o mare parte din Marea Galliană care părea că formează un bazin concav. La nord un punct izolat – Insula Gurbi. În zadar ar fi căutat spre vest insuliţele Gibraltar şi Ceuta. Dispăruseră.

La sud, deasupra litoralului se înălţa vulcanul şi întinsul teritoriu al Pământului Cald. Această peninsulă era legată de continentul ce încadra Marea Galliană. Pretutindeni acelaşi aspect ciudat, îngrămădirea aceea de lamele irizată în acea clipă de razele soarelui. Pretutindeni substanţa minerală, sarea ' de aur care părea că alcătuieşte temelia Galliei, sâmburele ei tare.

În jurul nacelei, deasupra orizontului care părea că se înalţă odată cu ascensiunea balonului, cerul se desfăşura neasemuit de senin. Dar spre nord-vest, în opoziţie cu soarele gravita un astru nou, mai mic decât un astru, mai mic decât un asteroid – doar un fel de bolid. Era bucata pe care o forţă interioară o smulsese din pântecele Galliei. Blocul acesta imens se depărta urmând o nouă traiectorie, iar distanţa până la el ajunsese de câteva mii de leghe şi mai bine. Nu se zărea, dealtfel, prea desluşit; dar odată cu venirea nopţii s-ar fi înfăţişat ca un punct luminos în spaţiu.

În sfârşit, deasupra nacelei, puţin într-o parte, apărea discul terestru în toată splendoarea lui. Părea că se năpusteşte asupra Galliei, acoperind o bună parte din cer.

Discul acesta, splendid luminat, îţi lua privirile. Distanţa era relativ prea mică pentru a putea deosebi amândoi polii deodată. Gallia era la jumătate din distanţa care desparte, în medie, Luna de Pământ, şi această distanţă scădea vertiginos clipă de clipă.

Diferite pete sclipeau pe suprafaţa lui, unele strălucitoare – continentele; altele mai întunecate, prin faptul că absorbeau razele solare – oceanele. Deasupra petelor se mişcau încet mari dungi albe, întunecate pe cealaltă faţă a lor: norii răspândiţi în atmosfera terestră.

Curând după aceea, datorită vitezei de 29 de leghe pe secundă, aspectul oarecum nedesluşit al discului terestru se contura mai clar. Se zăriră marile cordoane litorale, relieful se accentua. Munţii şi câmpiile nu se mai amestecau. Harta netedă se văluri şi celor din nacelă li se păru că se apleacă asupra unei hărţi în relief.

La orele 2 şi 27 de minute dimineaţa, cometa se găsea la mai puţin de 30 de mii de leghe de sferoidul terestru. Cei doi aştri zburau unul spre celălalt. La orele 2 şi 37 mai aveau de parcurs doar 15 mii de leghe.

Liniile mari ale discului se deosebeau clar atunci şi trei strigăte fură scoase de locotenentul Prokop, contele Timaşev şi căpitanul Servadac:

— Europa!

— Rusia!

— Franţa!

Şi nu se înşelau. Pământul întorcea spre Gallia acea parte pe care se întindea continentul european în plină zi. Configuraţia fiecărei ţări era uşor de recunoscut.

Pasagerii nacelei priveau adânc mişcaţi Pământul acesta gata să-i înghită. Nu se mai gândeau decât la aterizare şi nicidecum la pericolele ei. Aveau să se întoarcă, în sfârşit, în lumea aceasta pe care nu crezuseră că o vor mai vedea vreodată.

Da, Europa se întindea aievea sub ochii lor! Vedeau diferitele state cu conturul ciudat pe care natura sau convenţiile internaţionale i le dăduseră. Emoţia îi sugruma pe toţi. Şi totuşi, o notă comică izbucni în mijlocul tulburării generale.

— Montmartre! Strigă Ben-Zuf.

Şi n-ar fi fost chip s-o convingi pe ordonanţa căpitanului Servadac că era cu neputinţă să zărească de la o asemenea depărtare colina lui mult iubită!

Cât despre Palmyrin Rosette, cu capul scos afară din nacelă, nu avea ochi decât pentru părăsita Gallie care plutea la 2.500 de metri sub el. Nici nu voia să se uite la Pământul ce-l rechema şi nu vedea nimic altceva decât cometa lui, viu luminată în strălucirea întregului spaţiu.

Locotenentul Prokop, cu cronometrul în mână, număra minutele şi secundele. Focul, din când în când aţâţat din ordinul lui, menţinea balonul în zona potrivită.

În timpul acesta se vorbea puţin în nacelă. Căpitanul Servadac şi contele Timaşev sorbeau Pământul din ochi. Balonul se găsea faţă de el puţin într-o parte, dar în urma cometei, ceea ce însemna că Gallia o va lua în căderea ei înaintea aerostatului, împrejurare favorabilă, deoarece acesta, alunecând în atmosfera terestră, nu era nevoit să se dea chiar peste cap.

Dar unde urma să cadă? Va fi un continent? Acest continent le va oferi oare unele resurse? Comunicaţia cu o porţiune locuită a globului va fi uşoară? Va fi un ocean? Şi în cazul acesta puteau nădăjdui în minunea că va veni un vapor să-i salveze?

Ce de pericole îi pândeau din toate părţile! Navusese dreptate contele Timaşev să spună că erau în mâna soartei?

— Orele 2 şi 42 de minute, rosti locotenentul Prokop în mijlocul tăcerii generale.

Încă 5 minute, 35 de secunde şi 6 zecimi şi cei doi aştri se vor ciocni! Se găseau la mai puţin de 8.000 de leghe unul de celălalt.

Locotenentul băgă atunci de seamă că Gallia urma o direcţie puţin înclinată faţă de Pământ. Cele două corpuri nu alergau pe aceeaşi linie. Totuşi se puteau aştepta la o oprire bruscă şi totală a cometei şi nu la o simplă atingere aşa cum se întâmplase cu doi ani în urmă. Dacă Gallia nu se va ciocni direct de Pământ, „cel puţin se va lipi tare de el”, spuse Ben-Zuf.

În fine, dacă niciunul din pasagerii din nacelă nu va scăpa cu viaţă din întâlnirea aceasta, dacă balonul, prins în vârtejul aerului în clipa când se vor amesteca cele două atmosfere, ar fi sfâşiat şi azvârlit spre sol, dacă nici unuia dintre gallieni nu-i va fi dat să se întoarcă printre ai săi, orice amintire a lor, a trecerii lor pe cometă, a călătoriei prin lumea solară avea să piară pentru totdeauna? Nu! Căpitanul Servadac avu o idee. Rupse o foaie din carnet, iar pe această foaie scrise numele cometei, acela al parcelelor smulse din globul pământesc, numele tovarăşilor lui şi iscăli.

Apoi îi ceru Ninei porumbelul călător pe care fetiţa îl ţinea strâns la piept. După ce-l sărută cu dragoste, fetiţa i-l dădu fără şovăire. Căpitanul Servadac luă pasărea, îi legă de gât însemnarea lui şi îi dădu drumul în spaţiu. Porumbelul coborî rotindu-se în atmosfera galliană şi rămase într-o zonă mai joasă decât balonul. Încă două minute, încă 3.200 de leghe! Cei doi aştri se vor întâlni cu o viteză de trei ori mai mare decât aceea cu care se mişcă Pământul de-a lungul eclipticei sale.

De prisos să mai adăugăm că pasagerii din această nacelă nu simţeau nimic din înspăimântătoarea viteză şi că aparatul lor părea că stă absolut nemişcat în atmosfera ce-l purta.

— Orele 2 şi 46 de minute! Spuse locotenentul Prokop.

Distanţa se redusese la 1.700 de leghe. Pământul părea că se deschide ca o vastă pâlnie sub cometă. Sar fi spus că se deschide ca s-o primească!

— Orele 2 şi 47 de minute! Spuse încă o dată locotenentul Prokop.

Nu mai rămâneau decât 35 de secunde şi 6 zecimi la o viteză de 270 de leghe pe secundă!

În sfârşit, se auzi un fel de freamăt. Era aerul gallian pe care-l absorbea Pământul şi odată cu el şi balonul, atât de alungit că-ţi venea să crezi că se va rupe! Toţi se agăţaseră de marginea nacelei, înspăimântaţi, împietriţi.

Apoi cele două atmosfere se contopiră. O enormă îngrămădire de nori se formă. Se strânseră vapori. Cei din nacelă nu mai zăriră nimic, nici deasupra, nici dedesubtul lor. Li se păru că o flacără uriaşă îi învăluia, că le fugea totul de sub picioare şi, fără să ştie cum, fără să-şi poată lămuri întâmplarea, se treziră pe solul terestru, îl părăsiseră într-un fel de vârtej şi se întorceau pe el tot într-un fel de vârtej!

Cât despre balon, nici urmă!

În acelaşi timp, Gallia gonea oblic pe tangentă şi, împotriva oricărei previziuni, dispărea spre răsăritul lumii, după ce atinsese uşor globul pământesc.