Capitolul I.

Contele: „Poftim cartea mea de vizită!” Căpitanul: „Iat-o pe-a mea!”

— Nu, domnule căpitan, nu-mi convine să vă cedez locul.

— Regret, domnule conte, dar pretenţiile dumneavoastră nu le vor schimba pe ale mele.

— Sigur?

— Cât se poate de sigur.

— Vă atrag totuşi atenţia că trebuie să aveţi în vedere că am fost înaintea dumneavoastră, deci primul.

— Iar eu, vă răspund că, în privinţa asta, vechimea nu poate crea nici un drept.

— Voi şti să vă silesc să-mi cedaţi locul, domnule căpitan.

— Nu cred, domnule conte.

— Îmi închipui că o lovitură de sabie.

— Nu mai mult decât un foc de pistol.

— Poftim cartea mea de vizită!

— Iat-o pe a mea!

După aceste cuvinte, care răsunară ca nişte încrucişări de sabie, adversarii îşi schimbară cărţile de vizită între ei. Pe una scria:

HECTOR SERVADAC Căpitan la statul major Mostaganem.

Pe cealaltă:

Contele VASILI TIMAŞEV La bordul goeletei Dobrâna.

Când să se despartă, contele Timaşev întrebă:

— Unde-i vor întâlni martorii mei pe ai dumneavoastră?

— La statul major, azi, la două, dacă vă convine, răspunse Hector Servadac.

— La Mostaganem?

— La Mostaganem.

Acestea fiind zise, căpitanul Servadac şi contele Timaşev se salutară plini de curtoazie.

Dar, în clipa când erau gata să se despartă, contele Timaşev făcu o ultimă remarcă:

— Socot, domnule căpitan, că-i mai bine să păstrăm secretul asupra adevăratei cauze a întâlnirii noastre.

— Aşa socot şi eu, spuse Servadac.

— Nu va fi rostit nici un nume!

— Niciunul.

— Şi pretextul?

— Pretextul? O discuţie muzicală, domnule conte, dacă sunteţi de acord.

— Perfect, răspunse contele Timaşev. Eu am fost de partea lui Wagner – ceea ce corespunde cu ideile mele.

— Şi eu pentru Rossini – ceea ce corespunde cu ale mele, ripostă zâmbind căpitanul Servadac.

Apoi, contele Timaşev şi ofiţerul de stat major, după ce se salutară pentru ultima oară, se despărţiră definitiv.

Această scenă de provocare la duel se petrecuse către prânz, la capătul unui mic promontoriu al coastei algeriene aflată între Tenez şi Mostaganem, la aproximativ 3 km de gurile Şelifului. Promontoriul domina marea la vreo 20 de metri înălţime şi apele albastre ale Mediteranei veneau să i se aştearnă la poale, înspumând stâncile ţărmului înroşite de oxid de fier. Era 31 decembrie. Soarele, ale cărui raze oblice împrăştiau de obicei luminiţe sclipitoare pe toate ridicăturile de teren ale litoralului, era învăluit de o perdea deasă de nori. Pe deasupra, neguri groase acopereau marea şi uscatul. Ceţurile acestea, care, datorită unei împrejurări inexplicabile, cuprinseseră globul terestru de mai bine de două luni, nu conteneau să stânjenească comunicaţiile între diferitele continente. Dar în această privinţă nu era nimic de făcut.

Contele Vasili Timaşev, părăsindu-l pe ofiţerul de stat major, se îndreptă către o barcă cu patru vâsle, care îl aştepta într-unul din micile golfuri ale coastei. De cum luă loc în ea, uşoara ambarcaţiune porni spre o goeletă pentru călătorii de plăcere care, cu brigantina strânsă şi trincheta pusă vertical pe direcţia vântului, aştepta la câteva sute de metri.

Între timp, căpitanul Servadac făcu semn unui soldat care rămăsese la 20 de paşi de el să se apropie. Acesta, ţinând de frâu un minunat cal arab, veni lângă ofiţer fără să scoată un cuvânt. După ce sări cu uşurinţă în şa, căpitanul Servadac se îndreptă spre Mostaganem, urmat de ordonanţa sa care călărea un cal nu mai puţin iute decât al său.

Era douăsprezece şi jumătate când cei doi călăreţi trecură Şeliful pe podul pe care geniştii îl construiseră de curând. Suna ora două fără un sfert în clipa când caii lor, albi de spumă, se avântau pe poarta din Mascara, una dintre cele cinci intrări care duceau în incinta crenelată a oraşului.

În acel an Mostaganem număra circa 15.000 de locuitori, dintre care 3.000 de francezi. Era de multă vreme una dintre capitalele districtuale ale provinciei Oran şi totodată capitala unei subdiviziuni militare. Acolo se fabricau paste alimentare, ţesături preţioase, împletituri din rogoz cu modele, obiecte de marochinărie. De aci se exportau în Franţa grâne, pânzeturi de bumbac, lână, vite, smochine, struguri. Dar, la acea dată, ai fi căutat în zadar urma vechilor locuri de ancorare unde, odinioară, vapoarele abia se ţineau, scuturate de vânturile rele de vest şi nord-vest.

Mostaganem poseda acum un port bine adăpostit, care îi îngăduia să se folosească de toate produsele bogate din Mina şi din partea inferioară a Şelifului.

Şi tot graţie refugiului asigurat, goeleta Dobrâna se încumetase să-şi petreacă iarna pe această coastă ale cărei faleze nu oferă nici un adăpost. Într-adevăr, de două luni încoace, aici se vedea fluturând, la capătul vasului, pavilionul rusesc şi în faţa catargului cel mare înălţându-se pavilionul „Iaht clubului Franţei”, cu semnul distinctiv M. C. W. T.

Căpitanul Servadac, după ce trecu de intrarea oraşului, se duse în cartierul militar Matmore. Acolo nu întârzie să întâlnească un maior din regimentul 2 de puşcaşi şi un căpitan din regimentul 8 de artilerie, doi camarazi pe care putea să se bizuie.

Ofiţerii ascultară cu seriozitate cererea lui Hector Servadac de a-i sluji drept martori, în afacerea cu pricina, dar lăsară să le scape un zâmbet uşor când prietenul lor dădu drept adevăratul motiv al acestei întâlniri o simplă discuţie muzicală avută cu contele Timaşev.

— Poate că totul s-ar putea aranja? Spuse maiorul din regimentul de puşcaşi.

— Nici să nu încercaţi măcar, răspunse Servadac.

— Câteva mici concesii! Reluă atunci şi căpitanul din regimentul 8 de artilerie.

— Nici o concesie nu este posibilă când e vorba de Wagner şi Rossini, rosti cu seriozitate ofiţerul de stat major. Ori unul, ori altul. Dealtfel Rossini este cel ofensat în povestea asta. Nebunul ăsta de Wagner a scris despre el nişte lucruri absurde şi eu vreau să-l răzbun pe Rossini.

— Şi pe urmă, zise maiorul, o lovitură de sabie nu este întotdeauna mortală.

— Mai ales când eşti hotărât, cum sunt eu, să n-o primeşti, afirmă Servadac.

După acest răspuns, celor doi ofiţeri nu le rămase altceva de făcut decât să se ducă la statul major, unde trebuiau să întâlnească la două fix pe martorii contelui Timaşev.

Să-mi fie îngăduit să adaug că, nici pe maiorul de la 2 puşcaşi şi nici pe căpitanul de la 8 artilerie, Servadac nu reuşise să-i înşele. Ce motiv adevărat avea, de fapt, căpitanul să ia arma în mână? Îl bănuiau poate, dar nu aveau altceva mai bun de făcut decât să accepte pretextul invocat de prietenul lor.

Două ore mai târziu, se înapoiară, după ce îi văzuseră pe martorii contelui şi stabiliseră condiţiile duelului. Contele Timaşev, aghiotant al ţarului Rusiei, cum sunt mulţi nobili ruşi în străinătate, acceptase arma soldatului, sabia.

Cei doi adversari trebuiau să se întâlnească a doua zi, 1 ianuarie, la nouă dimineaţa, pe o porţiune a falezei situată la trei kilometri de gurile Şelifului.

— Pe mâine, aşadar, cu precizie militară, zise maiorul.

— Cu cea mai militară, răspunse Servadac.

După aceste cuvinte, cei doi ofiţeri strânseră cu putere mâna prietenului lor şi se întoarseră la cafeneaua Zulma ca să facă o partidă de pichet până la o sută cincizeci de puncte.

În ce-l priveşte pe căpitanul Servadac, el făcu drumul întors şi părăsi oraşul neîntârziat.

De vreo cincisprezece zile Hector Servadac nu mai stătea în locuinţa sa din Piaţa Armelor. Însărcinat cu efectuarea unor măsurători topografice, locuia într-un gurbi pe coasta de la Mostaganem, la opt km de Şelif, şi nu avea alt tovarăş decât pe ordonanţa sa. Asta nu era prea vesel şi oricare altul, în afară de căpitanul de stat major, putea să considere drept o pedeapsă exilul într-un asemenea post neplăcut.

Hector Servadac o luă deci din nou spre gurbi, urmărind să prindă câteva rime pe care încerca să le închege sub forma puţin învechită a ceea ce numea el un rondel. Acest pretins rondel – este inutil s-o ascundem – era adresat unei tinere văduve pe care spera s-o ia de soţie, şi, în versurile sale, tindea să-i arate că, atunci când ai norocul să îndrăgeşti o persoană atât de demnă de toată stima, trebuie să iubeşti „la modul cel mai simplu”. Dacă un asemenea aforism era sau nu adevărat prea puţin îi păsa căpitanului Servadac, care scria poezii într-o oarecare măsură de dragul de-a scrie.

„Da, da! Murmură el, în timp ce ordonanţa călărea tăcută, la trap, alături de dânsul. Un rondel plin de simţire face totdeauna impresie! Sunt rare rondelurile pe coasta algeriană, şi al meu va fi, să nădăjduim, cu atât mai bine primit”. Şi căpitanul poet începu astfel:

Dacă iubeşti cu adevărat E simplu, fără de cuvinte.

„Da! Simplu, adică cinstit în vederea căsătoriei, şi eu care vorbesc. Drace! Nu mai merge! Incomode rimele astea în „at„. Ce idee am avut să-mi croiesc rondelul după ele”.

— Hei, Ben-Zuf!

Ben-Zuf era ordonanţa căpitanului Servadac.

— Da, domnule căpitan! Răspunse Ben-Zuf.

— Ai scris vreodată versuri?

— Nu, domnule căpitan, dar am văzut pe cineva cum le face.

— Pe cine?

— Pe un clovn într-o baracă de somnambul, într-o seară la o serbare în Montmartre.

— Şi ţii minte versurile clovnului?

— Iată-le, domnule căpitan:

Intraţi! E fericirea cea mai mare Şi veţi ieşi cu toţi vrăjiţi!

Aici vedeţi pe cea care-o iubiţi Şi iubiţi sunteţi de care!

— Drace! Sunt groaznice versurile tale.

— Pentru că nu sunt un cânticel cu floricele al unui filfizon, domnule căpitan. Dacă ar fi, ar valora cât multe altele.

— Taci, Ben-Zuf! Strigă Hector Servadac. Taci! Mi-a venit, în sfârşit, în minte a treia şi a patra rimă:

Dacă iubeşti cu adevărat E simplu fără de cuvinte.

De dragoste să fii încredinţat Mai mult decât de jurăminte!

Dar cu toate strădaniile sale poetice, căpitanul Servadac nu putu să mai înainteze cu rondelul şi, la ora şase, când se înapoie la gurbi, rămăsese tot la primul său catren.