Capitolul II.

În care sunt prezentaţi, din punct de vedere fizic şi moral, căpitanul Servadac şi ordonanţa sa, Ben-Zuf. În acel an şi la acea dată se putea citi în statele de serviciu ale Ministerului de război: „Servadac (Hector), născut la 19 iulie 18. la SaintTrelody, cantonul şi districtul Lespare, departamentul Gironde.

Avere: o mie două sute de franci rentă.

Durata serviciului: 14 ani 3 luni şi 5 zile.

Detalii din serviciu şi campanii: Şcoala militară Saint-Cyr: 2 ani. Şcoala de aplicaţie: 2 ani. La regimentul 87 de front: 2 ani. La 3 vânători: 2 ani. Algeria: 7 ani. Campania din Sudan, Campania din Japonia.

Poziţia: Căpitan de stat major la Mostaganem.

Decoraţii: Cavaler al legiunii de onoare din 13 martie 18.”

Hector Servadac avea 30 de ani. Orfan, fără familie, aproape fără avere, dornic de glorie dacă nu de bani, cam înflăcărat, înzestrat cu acel spirit înnăscut de a fi totdeauna gata de atac ca şi de ripostă, suflet generos, curajos în orice încercare, vădit ocrotit de Dumnezeul bătăliilor pe care nu-l scutea de emoţii puternice, deloc palavragiu pentru un copil dintre cele două mări, alăptat timp de 20 de luni de o voinică podgoreancă din Medoc, adevărat urmaş al eroilor care au înflorit în epocile de vitejie războinică, iată ce era, din punct de vedere moral, căpitanul Servadac. Se număra printre băieţii drăguţi, pe care natura pare să-i sortească unor întâmplări extraordinare şi care au ca naşă lângă leagănul lor pe zâna aventurilor şi pe zâna norocului.

Ca înfăţişare, Hector Servadac era un ofiţer fermecător, înalt de peste cinci picioare şi şase degete, zvelt, graţios, cu părul negru ondulat natural, mâini şi picioare frumoase, mustaţa galant răsucită, ochi albaştri cu privirea sinceră, într-un cuvânt, făcut să placă şi, putem spune, plăcând fără să arate prea mult că-şi dă seama de asta.

E cazul să recunoaştem că Servadac – o mărturisea chiar el de bună voie – nu era mai savant decât trebuia. „Noi nu sabotăm”, spun ofiţerii de artilerie, înţelegând prin asta că nu se dau niciodată înapoi de la treabă. Hector Servadac, în schimb, „sabota” cu plăcere, fiind la fel de hoinar pe cât era de detestabil poet. Dar cu uşurinţa lui de a învăţa totul, de a asimila totul, putuse termina şcoala în condiţii bune şi să intre la statul major. Altminteri, desena bine, călărea admirabil şi neîmblânzitul cal de manej de la SaintCyr, urmaşul faimosului „Moş Toma”, îşi găsise în el stăpânul.

Se povesteau despre el următoarele:

Într-o zi conducea în tranşee o companie de vânători. Într-un loc anume, creasta întăriturii, ciuruită de obuze, se prăbuşise şi, lipsindu-i înălţimea suficientă, nu-i mai apăra pe soldaţi împotriva tirului de artilerie care şuiera fără întrerupere. Aceştia şovăiră. Căpitanul Servadac se urcă atunci pe întărituri şi se culcă de-a lungul breşei, astupând-o în întregime cu trupul său.

— Treceţi acum, spuse el.

Şi compania trecu sub o grindină de gloanţe dintre care niciunul nu-l atinse pe ofiţerul de stat major.

De când terminase Şcoala de aplicaţii, cu excepţia a două campanii (Sudan şi Japonia), Hector Servadac fusese detaşat tot timpul în Algeria. La acea dată îndeplinea funcţia de ofiţer de stat major în subdivizia de la Mostaganem. Însărcinat, în special, cu lucrări topografice, pe porţiunea de litoral cuprinsă între Tenez şi gurile Şelifului, el locuia într-un gurbi care, de bine, de rău, îi slujea de adăpost. Dar nu se sinchisea el pentru atâta lucru. Îi plăcea să trăiască la aer curat, profitând de toată cantitatea de libertate pe care o poate avea un ofiţer. Mergând când pe jos, prin nisipuri de-a lungul ţărmului, când călare pe crestele falezei, nu se grăbea din cale-afară cu munca pe care trebuia s-o facă. Această viaţă semi-independentă îi convenea. Dealtfel, ocupaţiile nu-l absorbeau într-atât, încât să nu poată lua trenul de vreo două-trei ori pe săptămână şi să se ducă fie la recepţiile generalului din Oran, fie la serbările guvernatorului, la Alger, în una din aceste ocazii o văzuse pe d-na de L., destinatara faimosului rondel din care îmbobocise numai primul catren. Era văduva unui colonel, tânără, foarte frumoasă, foarte rezervată, puţin distantă, se poate spune, şi nu remarca, sau nu voia să remarce, omagiile a căror ţintă era. De aceea nici căpitanul Servadac nu îndrăznise încă să-i mărturisească dragostea sa. Ştia că are rivali, şi printre alţii, după cum s-a văzut, pe contele Timaşev. Tocmai această rivalitate îi făcea pe cei doi adversari să ia arma în mână, şi asta fără ca tânăra văduvă să bănuiască ceva. Dealtfel, aşa cum s-a arătat, numele ei, respectat de toată lumea, nu fusese pronunţat.

Împreună cu Servadac locuia în gurbi şi ordonanţa sa, Ben-Zuf.

Ben-Zuf era devotat cu trup şi suflet ofiţerului pe care avea cinstea să-l „perie”. Dacă ar fi fost să aleagă între funcţia de aghiotant al guvernatorului general din Algeria şi cea de ordonanţă a căpitanului Servadac, Ben-Zuf n-ar fi şovăit nici o clipă măcar. Dar dacă, în ce-l privea, nu era călăuzit de nici o ambiţie personală, altfel se punea problema când era vorba de ofiţerul lui, şi în fiecare dimineaţă se uita dacă nu cumva înfloriseră câteva trese noi pe umărul stâng al uniformei căpitanului de stat major.

Numele ordonanţei putea să te facă să crezi că bravul soldat era un localnic algerian. De loc. Ben-Zuf nu era decât o poreclă. Să vedem acum de ce i se dăduse această poreclă, când pe el îl chema Laurent? De ce Ben, de vreme ce era din Paris, chiar din Montmartre? Ei bine, asta era una din anomaliile pe care până şi cei mai savanţi etimologi n-ar fi reuşit s-o explice. Or, nu numai că Ben-Zuf era din Montmartre, dar era originar chiar de pe vestita înălţime cu acest nume, văzând lumina zilei între turnul Solferino şi moara Galette. Ei, când ai avut fericirea să te naşti în aceste condiţii excepţionale, este foarte firesc să simţi pentru dealul natal o admiraţie fără margini şi să nu vezi nimic mai desăvârşit pe lume! În consecinţă, în ochii ordonanţei, Montmartre era singurul munte serios din Univers, şi cartierul cu acelaşi nume un compus al tuturor minunilor globului. Ben-Zuf călătorise destul de mult. Dar, dacă-l ascultai, parcă nu văzuse, în oricare ţară ai fi dorit, decât nişte Montmartre, mai mari poate, dar fără îndoială mai puţin pitoreşti. Oare în Montmartre nu găseşti o biserică preţuind cât catedrala din Burgos, cariere care nu sunt mai prejos de cele din Pantelique, un bazin care ar putea stârni gelozia Mediteranei, o moară care nu se mulţumeşte să producă o făină oarecare, ci una pentru nişte renumite foi de plăcintă, apoi mai are turnul Solferino care se ţine mai drept decât turnul din Pisa, un colţ de pădure, urmaş al pădurilor cu totul virgine, dinaintea invaziei celţilor şi, în sfârşit, un munte, un adevărat munte pe care numai invidioşii îndrăzneau să-l numească „deal”. Îl puteai mai curând tăia în bucăţi pe Ben-Zuf decât să-l faci să recunoască că acest munte nu avea 5.000 de metri înălţime. Unde întâlneşti, în întreaga lume, atâtea minunăţii strânse la un loc?

„Nicăieri!” răspundea Ben-Zuf oricui începea să găsească părerea lui puţin exagerată.

Nevinovată manie, la urma urmei! De fapt, Ben-Zuf n-avea decât o singură dorinţă: să se reîntoarcă în Montmartre, pe deal, şi împreună cu căpitanul său, nu mai încape vorba, să-şi sfârşească zilele acolo unde le începuse. Aşa se face că Hector Servadac era pisat fără încetare cu frumuseţile neasemuite, strânse în al XVIII-lea arondisment al Parisului, încât începea să nu-l mai poată suferi. Cu toate astea Ben-Zuf nu se lăsa cu una cu două, hotărât să-l convertească pe căpitan, fiindcă nu voia să-l părăsească niciodată. Stagiul lui militar se terminase. Avusese chiar două concedii şi tocmai venise vremea să părăsească serviciul, la vârsta de 28 de ani, ca simplu vânător călare, clasa I, la regimentul 8, când fu ridicat la rangul de ordonanţă a lui Hector Servadac. Făcu campaniile cu ofiţerul său. Se bătu alături de el în mai multe împrejurări, şi încă cu atâta vitejie, încât fu propus pentru a fi decorat, dar el refuză, ca să poată rămâne mai departe ordonanţa căpitanului. Dacă Hector Servadac îi salvă viaţa lui Ben-Zuf în Japonia, Ben-Zuf îl scăpă de la moarte în timpul campaniei din Sudan. Acestea sunt lucruri de neuitat.

Pe scurt, iată de ce Ben-Zuf punea în slujba căpitanului de stat major două braţe de oţel, cum se spune în limbaj metalurgic, o sănătate de fier, care rezista la orice climă, o vigoare fizică care i-ar fi dat dreptul să se numească „meterezul din Montmartre” şi, în sfârşit, o inimă atotcutezătoare şi un devotament gata să treacă prin foc.

Trebuie să adăugăm că, dacă Ben-Zuf nu se arăta „poet”, cum era căpitanul său, putea trece, în schimb, cel puţin drept o enciclopedie vie, o culegere nesecată de vorbe de duh, de glume şi palavre cazone. În această privinţă nu-l întrecea nimeni şi memoria lui fără greş furniza istorii cu zecile.

Căpitanul Servadac ştia cât valorează. Îl preţuia, îi trecea cu vederea destule toane, pe care buna dispoziţie de nezdruncinat a ordonanţei le făcea dealtfel suportabile şi, în anumite împrejurări, ştia să rostească acele cuvinte care îl leagă pe-un slujitor de stăpânul său.

Odată, între altele, când Ben-Zuf umbla iar cu gândul prin al XVIII-lea arondisment, îi spuse:

— Ben-Zuf, ştii că, la urma urmei, dacă dealul Montmartre ar avea cu numai 4705 metri mai mult, ar fi fost tot atât de înalt ca Mont Blanc?

Auzind această cugetare, ochii lui Ben-Zuf scăpărară şi din ziua aceea dealul şi căpitanul se contopiră în inima lui.