Capitolul VIII.

Unde e vorba de Venus şi Mercur, care ameninţă să devină planete de şoc.

În curând Soarele se ivi din nou şi toată puzderia de stele păli în bătaia razelor sale puternice. Nici un fel de cercetare astronomică nu mai era cu putinţă. Trebuia amânată pentru nopţile următoare, dacă starea cerului o va îngădui.

Cât despre discul a cărui strălucire străbătuse prin stratul de nori, zadarnic căutase căpitanul să-i dea de urmă. Pierise fie datorită depărtării, fie pentru că un ocol în drumul său hoinar îl dusese în afara vederii lui Servadac.

Timpul era acum într-adevăr minunat. Vântul încetase aproape cu desăvârşire, după ce bătuse un timp din vechiul vest. Soarele răsărea tot la noul lui loc şi apunea la cel opus cu o punctualitate remarcabilă. Zilele şi nopţile erau matematic de şase ore, ceea ce avea drept urmare faptul că Soarele nu se abătea de la noul său ecuator, al cărui cerc trecea prin Insula Gurbi. Totodată temperatura creştea fără încetare. Căpitanul, care se uita de câteva ori pe zi la termometrul atârnat în cameră, constată că la 15 ianuarie instrumentul arăta 50 de grade centigrade la umbră. E de la sine înţeles că, dacă nu reclădiseră încă gurbiul, Servadac şi Ben-Zuf făcuseră, în schimb, din încăperea principală a postului o odaie de locuit. După ce-i adăpostise mai bine decât coliba de ploile torenţiale din primele zile, zidurile de piatră îi apărau acum şi de căldurile din timpul zilei. Zăpuşeala începuse să ajungă insuportabilă, cu atât mai mult cu cât nici un nor nu potolea puţin văpaia Soarelui. Nici Senegalul, nici părţile ecuatoriale ale Africii nu fuseseră vreodată potopite de asemenea averse de foc. Dacă temperatura n-avea să scadă, întreaga vegetaţie de pe insulă va fi în întregime arsă.

Credincios principiilor sale, Ben-Zuf nu voia să se arate mirat de această temperatură nefirească, dar năduşeala care şiroia pe el dezminţea acest lucru. Dealtfel, în ciuda sfaturilor date de căpitan, nu voise să-şi părăsească postul de veghe de pe faleză. Acolo, pe când privea la Mediterana liniştită ca un lac, se prăjea cu mult sârg. Pesemne că avea o piele bine căptuşită şi un craniu blindat ca să suporte fără să se îmbolnăvească razele perpendiculare ale Soarelui de amiază.

Într-o zi, uitându-se la el, Servadac îi atrase atenţia asupra acestui fapt, spunându-i:

— Şi-aşa! Te-ai născut în Gabon, nu?

— Ba în Montmartre, domnule căpitan, dar nu-i nici o deosebire.

De vreme ce bunul Ben-Zuf pretindea că pe colina lui preferată era la fel de cald ca în ţinuturile subtropicale, nu mai era nimic de făcut.

Temperatura ultracaniculară avu, cum era de aşteptat, urmări asupra produselor care creşteau pe Insula Gurbi. Natura suferea consecinţele schimbărilor de climă. Într-un timp foarte scurt, seva înviorătoare se răspândi până în crengile din vârful copacilor, mugurii erupseră, frunzele crescură, se deschiseră florile, se iviră fructele. Acelaşi lucru se petrecu şi cu cerealele. Spicele de grâu, de porumb creşteau văzând cu ochii, cum s-ar spune, şi câmpurile fură acoperite de o iarbă deasă. Cositul fânului, secerişul şi culesul fructelor se nimeriseră în acelaşi timp. Vara şi toamna se contopeau într-un singur anotimp.

De ce nu era căpitanul Servadac mai priceput în ale cosmografiei? Şi-ar fi zis fără îndoială: „Dacă înclinarea axei pământului s-a schimbat şi dacă, după cum totul pare s-o arate, ea formează un unghi drept cu ecliptica, lucrurile se vor petrece aşa cum se petrec pe Jupiter. Nu vor mai fi anotimpuri pe glob, ci zone invariabile, pentru care iarna, primăvara şi toamna sunt veşnice. Şi negreşit ar fi adăugat: „Pe tot vinul din Gasconia, cine dracu ne-a adus schimbările astea?”

Dar această vară timpurie îi puse în încurcătură pe căpitan şi pe ordonanţa sa. Braţele de muncă necesare pentru atâtea treburi deodată lipseau, bineînţeles. Chiar dacă ar fi fost mobilizată întreaga „populaţie” a insulei şi tot nu ar fi fost de ajuns. Căldurile mari erau şi ele o piedică în prestarea continuă a muncii. Dar, pe moment, primejdia nu era mare şi mai puteau aştepta. Aveau provizii din belşug în gurbi şi se putea spera acum, marea fiind calmă şi vremea minunată, că nu va trece mult până se va arăta un vas în raza insulei. De obicei această parte a Mediteranei era foarte des străbătută fie de bastimentele de stat care fac serviciu de coastă, fie de vasele de cabotaj de toate naţionalităţile, care aveau numeroase legături cu toate punctele de pe litoral.

Socoteala era bună, numai că, până la urmă, dintro pricină sau alta, nici un vas nu se ivi pe mare şi BenZuf s-ar fi prăjit zadarnic pe culmile stâncilor, dacă nu s-ar fi adăpostit sub un fel de umbrelă.

Între timp Servadac încerca în van să-şi amintească măcar frânturi din cele învăţate la colegiu şi la şcoală. Se cheltuia în calcule furioase ca să lămurească noua situaţie a sferoidului terestru, fără însă să izbutească. Cu toate astea, ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, dacă mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale s-a schimbat, mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui ar fi trebuit şi ea să se schimbe şi, deci, durata anului nu mai putea fi aceeaşi, fie că ar fi crescut, fie că ar fi scăzut.

Într-adevăr, Pământul se apropia vădit de astrul strălucitor. Orbita sa se deplasase, era limpede, şi această deplasare se potrivea nu numai cu ridicarea progresivă a temperaturii. Noi cercetări i-ar fi permis căpitanului să constate apropierea care aducea globul terestru spre centrul său de atracţie.

Discul Soarelui părea să aibă un diametru dublu, faţă de acela pe care-l puteai observa cu ochiul liber înainte de faptele neobişnuite ce se petrecuseră. Dacă nişte observatori s-ar fi aflat pe Venus, adică la o distanţă în medie de 25 milioane leghe, l-ar fi văzut la fel, cu dimensiunile mărite. Aşadar, concluzia care se impunea era că Pământul nu se găsea decât la 25 de milioane leghe depărtare de Soare, în loc de 38 de milioane. Rămânea de văzut dacă această distanţă nu va scădea şi mai mult, în care caz exista pericolul ca, din pricina unei rupturi de echilibru, globul să fie atras cu o putere de neînfrânt până la suprafaţa Soarelui, ceea ce ar fi adus nimicirea lui totală.

Dacă zilele, foarte frumoase, dădeau prilejul de a cerceta fără nici o greutate cerul, nopţile, nu mai puţin senine, puneau la dispoziţia căpitanului Servadac minunata alcătuire a lumii stelare. Stele şi planete se aflau acolo ca literele unui uriaş alfabet pe care, spre marea lui mânie, nu-l putea decât silabisi. Fără îndoială, stelele nu ar fi prezentat nici o schimbare pentru ochii săi, nici ca dimensiuni şi nici în ce priveşte distanţele relative. Se ştie doar că în poziţia Soarelui, care înaintează spre constelaţia Hercule cu o viteză de 60 de milioane leghe pe an, nu a intervenit aparent nici o schimbare apreciabilă, într-atât este de mare depărtarea între aceste astre. Acelaşi lucru se poate spune şi referitor la Arcturus, care se mişcă în spaţiul sideral cu o viteză de 22 leghe pe secundă, deci de trei ori mai repede decât Pământul.

Dar dacă stelele nu te pot învăţa nimic, lucrurile stau altfel cu planetele, cel puţin cu cele a căror orbită este trasată în interiorul orbitei Pământului.

Două planete îndeplinesc aceste condiţii: Venus şi Mercur. Prima gravitează la o distanţă medie de 27 milioane leghe de Soare, cealaltă la o depărtare de 15 milioane. Orbita planetei Venus o înconjoară, aşadar, pe cea a lui Mercur, iar orbita Pământului le înconjoară pe amândouă. După îndelungi cercetări şi cugetări adânci, căpitanul Servadac observă cum cantitatea de căldură şi de lumină, pe care o primea în momentul acela Pământul, o egala aproape pe cea primită de Venus, adică era cam de două ori mai mare decât înainte de catastrofă. Dacă ajunsese întrucâtva la concluzia că Pământul se apropiase foarte mult de astrul strălucitor, se convinse de acest lucru când observă din nou splendida planetă Venus, pe care chiar cei mai nepăsători nu se pot împiedica să n-o admire când se desprinde seara sau dimineaţa din razele Soarelui.

Phosphorus sau Lucifer, Hesperus sau Vesper, cum i se spunea în antichitate, steaua serii, steaua dimineţii, steaua păstorului – căci nici un alt astru na primit atâtea nume, în afară de astrul nopţii – Venus, în sfârşit, i se arăta căpitanului sub forma unui disc relativ uriaş. Era ca o mică lună şi puteai foarte uşor să-i desluşeşti fazele cu ochiul liber. Când plină, când în pătrar, toate părţile stelei se vedeau limpede. Colţurile cornului ei arătau că razele solare, refractate de atmosferă, pătrundeau în regiuni în care trebuia să fi apus la ora aceea. Dovadă că Venus avea un înveliş atmosferic, de vreme ce efectele refracţiei se produceau la suprafaţa discului ei. Anumite puncte luminoase, ce se desprindeau pe corn, erau tot atâţi munţi înalţi, pe care Schroeter avusese dreptate să-i considere ca altitudine de zece ori mai mari ca Mont Blanc, adică a suta patruzeci şi patra parte din raza planetei.

Aşa că Servadac socoti că are dreptul să afirme, la vremea aceea, că Venus nu era la mai mult de 2 milioane leghe depărtare de Pământ şi i-o spuse lui Ben-Zuf.

— Ei bine, domnule căpitan, răspunse ordonanţa, este destul şi atât, să fim despărţiţi de ea de 2 milioane de leghe!

— Asta ar însemna, într-adevăr, ceva pentru două armate care înaintează, îşi dădu cu părerea Servadac, dar pentru două planete e un fleac.

— Şi ce se poate întâmpla?

— La naiba! Să cădem pe Venus!

— De, domnule căpitan, e aer pe acolo?

— Este.

— Şi apă?

— Bineînţeles.

— Bun! Atunci să ne ducem să-i facem o vizită.

— Dar ciocnirea va fi îngrozitoare, fiindcă cele două planete par să meargă acum în sens invers, şi, cum masele lor sunt aproape egale, întâlnirea va fi teribilă şi pentru una şi pentru cealaltă!

— Două trenuri, ce mare scofală! Două trenuri care se tamponează! Continuă Ben-Zuf cu un glas liniştit care avu darul să-l scoată din sărite pe căpitan.

— Da, două trenuri, dobitocule! Strigă Hector Servadac. Dar două trenuri care au o viteză de o mie de ori mai mare decât un accelerat, ceea ce va duce neîndoielnic la dislocarea uneia din planete, poate a amândurora, şi-o să vedem atunci ce-o să mai rămână din muşuroiul tău de pământ numit Montmartre!

Era ca şi cum l-ai fi ars pe Ben-Zuf cu fierul roşu. Fălcile i se încleştaseră, strânse pumnii, dar se stăpâni şi, după câteva clipe în timpul cărora reuşi să înghită expresia jignitoare: „muşuroi de pământ”, rosti:

— Domnule căpitan, sunt aici, la datorie! Ordonaţi! Dacă e vreun mijloc să împiedicăm această întâlnire.

— Nu-i niciunul, deşteptule, şi du-te la dracu!

La acest răspuns Ben-Zuf, copleşit, îl părăsi fără să mai scoată o vorbă.

În zilele următoare, distanţa care despărţea cele două astre scăzu în continuare şi era limpede că Pământul mergea pe o nouă orbită, care se va întretăia cu cea a planetei Venus. În acelaşi timp se apropiase foarte mult şi de Mercur. Planeta Mercur, care se poate vedea arareori cu ochiul liber, şi numai atunci când se află în apropierea punctelor elongaţiilor maxime estice şi vestice, se arătă în toată splendoarea. Fazele sale, asemănătoare cu cele ale Lunii, reverberaţia razelor Soarelui, care revarsă asupră-i o căldură şi o lumină de şapte ori mai puternică decât asupra globului terestru, zonele sale glaciare şi toride, ce se contopeau aproape datorită marii înclinaţii a axei de rotaţie, fâşiile ecuatoriale, munţii înalţi de 19 km, toate acestea făceau astrul, care fusese numit în vechime „Sclipitorul”, demn de cercetarea cea mai amănunţită. Dar pericolul nu venea încă din partea lui Mercur. Venus ameninţa să se ciocnească de Pământ. Cu cât se apropia ziua de 18 ianuarie distanţa dintre cele două astre se micşora, ajungând până la aproximativ 1 milion de leghe. Lumina deosebit de puternică a planetei făcea ca obiectele de pe pământ să arunce umbre mari. Se rotea în jurul ei în 23 de ore şi 21 de minute, ceea ce demonstra că durata zilelor de pe Venus nu se schimbase. Se puteau desluşi norii ce pluteau în atmosfera veşnic încărcată de vapori, întunecând pe alocuri discul planetei. Se zăreau şi cele şapte pete care, aşa cum susţinuse Bianchini, sunt adevărate mări, comunicând între ele. În sfârşit, superba planetă se vedea în plină zi, dar vizibilitatea ei îl bucură pe căpitanul Servadac neasemuit mai puţin decât pe generalul Bonaparte care, în timpul Directoratului, o zărise la amiază şi de atunci auzea cu plăcere spunându-se că era steaua lui.

La 20 ianuarie distanţa „reglementară” între cele două astre indicată de mecanica cerească continua să descrească.

„În ce friguri trebuie să fie camarazii noştri de arme din Africa, prietenii noştri din Franţa şi toţi locuitorii din cele două continente! Îşi spunea câteodată căpitanul Servadac. Ce articole trebuie să publice ziarele din ambele continente! Ce mulţime se înghesuie în biserici! Se poate crede că vine sfârşitul lumii! Îmi închipui, Doamne iartă-mă, că niciodată n-a fost atât de aproape! Şi eu, în aceste împrejurări, mă miram că nici un vapor nu apare în raza vizuală a insulei, ca să ne repatrieze! Guvernatorul general, ministerul de război parcă au timp să se ocupe de noi? De azi în mai puţin de două zile, Pământul se va face bucăţi, şi aceste bucăţi vor gravita la voia întâmplării prin spaţiu!”

Nu se petrecu nimic din toate acestea. Dimpotrivă, din acea zi cele două astre ameninţătoare păreau că încep să se depărteze încetul cu încetul unul de celălalt. Din fericire planul orbitelor planetei Venus şi Pământului nu coincideau şi, în consecinţă, teribila ciocnire nu putea să aibă loc.

Ben-Zuf se hotărî să răsufle uşurat şi să-şi redobândească încrederea când căpitanul dădu vestea cea bună. La 25 ianuarie, distanţa se mărise destul ca să piară orice teamă de vreo ciocnire.

— Cel puţin, zise căpitanul Servadac, această apropiere ne-a arătat limpede că Venus nu are nici o Lună!

Căci Dominique Cassini, Short, Montaigne de Limoges, Montbarron şi alţi astronomi au crezut cu tărie în existenţa unui satelit al planetei.

— Şi socot că-i supărător, adăugă Hector Servadac, căci Luna asta am fi luat-o poate în trecere şi am fi avut astfel două la dispoziţia noastră. Dar, la naiba, nu voi mai ajunge să aflu cauza acestui deranjament al mecanicii cereşti?

— Domnule căpitan! Zise Ben-Zuf.

— Ce vrei?

— La Paris, la capătul bulevardului Luxemburg, nu se găseşte oare o casă cu o tichie mare pe cap?

— Observatorul?

— Întocmai. Ei bine, nu-i treaba domnilor care stau acolo să lămurească toate astea?

— Bineînţeles.

— Atunci să aşteptăm cu răbdare explicaţiile lor, domnule căpitan, şi să fim înţelepţi.

— De, Ben-Zuf! Ştii cel puţin ce-nseamnă să fii înţelept?

— Da, de vreme ce sunt soldat.

— Şi ce înseamnă?

— Să te supui, când nu poţi face altfel, şi aceasta-i situaţia în care ne aflăm noi, domnule căpitan.

Hector Servadac nu răspunse nimic, dar avem toate motivele să credem că renunţă, cel puţin pentru, un timp, să mai caute explicaţii pentru tot ce-l nedumerea.

Dealtfel, era pe cale să se petreacă un eveniment neaşteptat, care avea să aibă consecinţe foarte însemnate.

La 27 ianuarie, Ben-Zuf veni liniştit să-l caute pe ofiţer în încăperea postului, pe la 9 dimineaţa.

— Domnule căpitan! Spuse el deosebit de calm.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Servadac.

— Se vede o navă!

— Dobitocule, şi te-nfiinţezi să-mi spui asta, aşa, nepăsător, ca şi cum m-ai vesti că supa-i pe masă!

— Ei, Doamne, de vreme ce suntem înţelepţi! I-o întoarse Ben-Zuf.