Capitolul VII.

În care Ben-Zuf crede că e de datoria lui să se plângă de nepăsarea guvernatorului general faţă de dânsul.

După zece minute, guvernatorul general şi „populaţia” dormeau duşi într-una din încăperile postului, căci gurbiul nu fusese încă reclădit. Totuşi somnul ofiţerului fu uşor tulburat de gândul că, deşi observase atâtea efecte noi, cauza lor îi rămânea mai departe necunoscută. Fără a se pricepe la cosmografie, cu un efort de memorie, îşi aminti totuşi anumite legi generale pe care le credea uitate. Se întrebă, în consecinţă, dacă o schimbare în înclinarea axei Pământului pe ecliptica ei nu generase acest fenomen. Dar, dacă o asemenea schimbare ar fi explicat deplasarea mărilor şi poate a punctelor cardinale, ea n-ar fi putut duce în nici un caz la scurtarea zilelor şi nici la scăderea atracţiei gravitaţionale pe suprafaţa globului. Hector Servadac se văzu nevoit să renunţe în curând la această ipoteză şi nu fără o mare îngrijorare căci, în privinţa cunoştinţelor sale, îşi golise, cum se spune, tot sacul. Fără îndoială însă, şirul de ciudăţenii nu se sfârşise şi era posibil ca o altă întâmplare neobişnuită să-l pună pe calea cea bună. Cel puţin aşa nădăjduia.

A doua zi, prima grijă a lui Ben-Zuf fu să pregătească o masă bună. Trebuiau să se întremeze, ce dracu! El era înfometat cât trei milioane de algerieni. Acum ori niciodată era momentul să spargă o duzină de ouă, cruţate de catastrofa care „ciocănise” ţinutul. Împreună cu o mâncare de cuşcuş, pe care ordonanţa ştia s-o pregătească atât de bine, vor alcătui o masă foarte gustoasă.

Cuptorul era la locul lui, în post, cratiţa de aramă lucea de parcă acum ieşise din mâinile spoitorului, apa proaspătă aştepta într-unui din acele mari ulcioare de lut poros, care din pricina evaporării erau acoperite pe dinafară de nenumăraţi stropi. După ce le fierbea trei minute în apă clocotită, Ben-Zuf se mândrea că poate să servească nişte ouă moi de toată bunătatea.

Aprinse focul cât ai clipi şi, după cum îi era. Obiceiul, începu un cântec ostăşesc:

Avem sare în fiertură.

Şi viţel pentru friptură?

Căpitanul Servadac, umblând de colo până colo, privea curios aceste pregătiri culinare. Stând la pândă să surprindă noi fenomene care l-ar putea scoate din încurcătură, se întreba dacă n-o să aibă loc vreo altă minunăţie. Cuptorul o să funcţioneze ca de obicei? Aerul schimbat o să-i aducă oxigenul trebuitor?

Da, cuptorul se aprinse şi, sub suflarea cam gâfâitoare a lui Ben-Zuf, o flacără puternică se înălţa din gătejele amestecate cu cărbuni. Deci, în această privinţă, nimic deosebit.

Oala fu pusă pe plită, Ben-Zuf turnă apă în ea şi aşteptă să fiarbă ca să poată băga ouăle ce păreau goale, atât de uşoare erau. Oala nu se afla pe foc decât de două minute, că apa şi începu să clocotească.

— Drace! Ce mai arde focul acum! Se miră Ben-Zuf.

— Nu focul arde mai tare, răspunse căpitanul Servadac, după o clipă de gândire, ci apa dă mai iute în clocot.

Apoi, luând un termometru atârnat de zidul postului, îl afundă în apa clocotită. Instrumentul nu arăta decât 66° în loc de 100°.

— Bravo! Exclamă ofiţerul. Uite că apa fierbe la 66 de grade în loc de o sută.

— Şi atunci, domnule căpitan?

— Atunci, Ben-Zuf, te sfătuiesc să mai laşi ouăle încă cel puţin un sfert de ceas în oală, dacă vrei să fie fierte!

— Dar n-o să fie tari?

— Nu, dragul meu, o să fie doar atât de moi cât să ne mânjim, cu puţin gălbenuş bucăţelele de pâine pe care o să le muiem în ele!

Cauza acestui fenomen era, fireşte, o scădere a înălţimii păturilor atmosferice, ceea ce concorda cu scăderea densităţii aerului care fusese constatată mai înainte. Căpitanul Servadac nu se înşela. Coloana de aer de deasupra suprafeţei globului descrescuse cu o treime cel puţin şi de aceea apa, supusă unei presiuni mai mici, fierbea la 66 de grade în loc de 100. Acelaşi fenomen s-ar fi produs pe culmea unui munte cu o altitudine de 11 000 metri şi dacă Servadac ar fi avut un barometru ar fi observat mai de mult o astfel de descreştere a presiunii atmosferice. Tot aceeaşi împrejurare provocase la el şi la Ben-Zuf slăbirea vocii, respiraţia mai iute şi decompresiunea vaselor sangvine cu care acum se obişnuiseră.

„Şi totuşi, îşi spuse căpitanul, îmi vine greu să cred că sălaşul a fost transportat la o atare înălţime, devreme ce marea e aici, în preajma noastră, scăldând ţărmurile.”

Dar dacă şi în această împrejurare Hector Servadac trăsese concluzii juste, tot nu putea să-şi explice cauza fenomenelor ce se petreceau, inde irae {1}.

Între timp, ţinute mai multă vreme în apă, ouăle fură aproape fierte. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu cuşcuşul. Ben-Zuf îşi dădu seama că pe viitor, ca să fie gata la, timp, trebuia să-şi înceapă operaţiile culinare cu o oră mai devreme. Servi masa căpitanului.

În timp ce acesta mânca cu poftă, în ciuda frământărilor sale, Ben-Zuf i se adresă:

— Şi atunci, domnule căpitan?

Ordonanţa nu începea niciodată vorba fără să folosească această formulă interogativă.

— Şi atunci, Ben-Zuf? Răspunse ofiţerul, urmând şi el neschimbatul tipic de a-i răspunde astfel slujitorului său.

— Ce-o să facem?

— O să aşteptăm.

— Să aşteptăm?

— Să vină cineva după noi.

— Pe mare?

— Pe mare, fireşte, devreme ce ne aflăm pe o insulă.

— Atunci, credeţi, domnule căpitan, că o parte din camarazii.

— Cred, sau cel puţin sper, că nenorocirea n-a lovit decât câteva puncte ale coastei algeriene şi, în consecinţă, camarazii noştri sunt sănătoşi şi teferi.

— Da, domnule căpitan, trebuie să sperăm.

— Nu încape îndoială că guvernatorul general va voi să aibă conştiinţa împăcată în aceste împrejurări deosebite. A şi trimis, pesemne, un vas din Alger ca să exploreze litoralul, şi îndrăznesc să cred că nu ne-a uitat. Supraveghează deci marea, Ben-Zuf, şi în clipa în care vezi un vapor o să-i facem semne.

— Şi dacă nu soseşte nici un vapor?

— Atunci o să construim o barcă şi o să mergem noi la cei ce n-au venit.

— Bine, domnule căpitan. Sunteţi marinar?

— Eşti întotdeauna marinar când e nevoie să fii, răspunse netulburat ofiţerul de stat major.

Iată de ce, în zilele următoare, privind printr-un ochean, Ben-Zuf cerceta fără întrerupere zarea. Dar nici o pânză nu se ivi în câmpul vederii sale.

— Fir-ar să fie! Strigă el, Excelenţa Sa guvernatorul general nu prea are grija noastră!

La 6 ianuarie, situaţia celor doi insulari nu se schimbase deloc. Acest 6 ianuarie era data reală, cea din calendar, înainte ca vechile zile terestre să fi pierdut 12 ore din 24. Căpitanul Servadac preferase, pe bună dreptate, să se ţină de metoda veche ca să se poată descurca mai uşor. Cu toate că Soarele răsărise şi apusese de 12 ori, el nu socotea decât şase zile de la miezul nopţii de 1 ianuarie, prima zi din anul curent. Ceasul său îi servea să noteze exact orele care treceau. Bineînţeles, o pendulă nu i-ar fi dat decât indicaţii false în aceste împrejurări, datorită scăderii gravitaţiei, dar un ceas cu arc nu se supune efectelor atracţiei şi, dacă ceasul căpitanului Servadac era bun, el trebuia să meargă bine chiar după toate tulburările ce avuseseră loc în. Ordinea firească a lucrurilor înconjurătoare. Aşa se şi întâmplă.

— Drace, domnule căpitan! Spuse Ben-Zuf, care mai citise câte ceva în viaţa lui. Mi se pare că sunteţi gata să vă prefaceţi în Robinson şi eu să încep să semăn cu Vineri! Sunt oare negru?

— Nu, Ben-Zuf! Îi răspunse căpitanul. Mai ai încă o frumoasă culoare albă. Cam întunecată.

— Un Vineri alb, urmă Ben-Zuf, nu-i tocmai după tipic, dar parcă nu-mi pare rău.

Deci, la 6 ianuarie, văzând că nu vine nici un vas, căpitanul consideră că e mai bine să facă ceea ce făcuseră toţi robinsonii dinaintea lui, adică să inventarieze resursele vegetale şi animale ale domeniului său.

Insula Gurbi – acesta fu numele pe care i-l dădu – avea o suprafaţă de vreo 3.000 km pătraţi, deci cam 300.000 de hectare. Boi, vaci, capre şi oi se găseau în număr mare, dar cifra nu putea fi precizată. Vânat se afla din belşug, şi nu era de temut că ar putea să părăsească teritoriul. Nici cerealele nu lipseau. Trei luni mai târziu, recoltele de grâu, de porumb, de orez şi altele vor fi tocmai bune de strâns în hambare. Aşadar, hrana guvernatorului, a populaţiei, şi a celor doi cai era asigurată, ba chiar depăşea cu mult nevoile lor. Şi în caz că noi locuitori ar fi aterizat în insulă n-ar fi dus lipsă de nimic.

De la 6 la 13 ianuarie, plouă cu găleata. Cerul era tot timpul acoperit de nori groşi, pe care condensarea nu reuşea să-i micşoreze. Se dezlănţuiră şi câteva furtuni mari, rare fenomene în această perioadă a anului. Dar pentru Hector Servadac faptul că temperatura avea o tendinţă de urcare anormală nu trecu neobservat. Vară surprinzător de timpurie, devreme ce începea în luna ianuarie! Şi mai ciudat era că această creştere a temperaturii avea loc într-un mod nu numai constant, ci şi progresiv, ca şi cum globul pământesc s-ar fi apropiat mereu şi cu regularitate de Soare.

În acelaşi timp cu căldura, lumina devenea şi ea mai intensă şi, fără paravanul de nori care se interpunea între cer şi suprafaţa insulei, radiaţiile solare ar fi luminat lucrurile de pe pământ cu o putere cu totul nouă.

Se înţelege de la sine că Hector Servadac turba de furie că nu putea cerceta Soarele, nici Luna, nici stelele, nici vreun alt punct al bolţii cereşti care ar fi lămurit nedumeririle lui dacă ceaţa s-ar fi risipit. BenZuf încercă de câteva ori să-l liniştească, propovăduind acea resemnare care ajungea la el până la nepăsare, dar căpitanul primi cu atâta supărare intervenţiile lui, încât ordonanţa nu mai îndrăzni să spună nimic. Se mulţumea să îndeplinească cât putea mai bine îndatoririle lui de santinelă. Pe ploaie, pe vânt, pe furtună, el sta de pază zi şi noapte pe culmea falezei, abia îngăduindu-şi câteva ore de somn. Dar în zadar cerceta zarea mereu pustie. Dealtfel, ce vas putea să iasă în larg pe timpul acela urât, pe vijelia aceea dezlănţuită?

Valurile se ridicau la o înălţime de neînchipuit şi furtuna bântuia cu o neasemuită furie. Cu siguranţă, nici măcar în era secundară, când primele ape transformate în vapori din pricina căldurii interioare se înălţau în aer ca să cadă din nou în chip de torente pe Pământ, fenomenele din epoca diluviană nu se vor fi putut dezlănţui cu o mai surprinzătoare violenţă!

Dar, în ziua de 13, potopul încetă ca prin farmec. Ultimele rafale de vânt risipiră cei din urmă nori în noaptea de 13 spre 14. Hector Servadac, care se închisese de şase zile în postul de piatră, îl părăsi în clipa când văzu că ploaia încetează şi vântul se potoleşte. Alergă şi el sus, pe faleză, şi aşteptă. Ce-o să poată citi în stele? Marele disc pe care-l întrezărise un moment în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie îi va mai apare înaintea ochilor? În sfârşit, i se va dezvălui oare secretul soartei sale?

Cerul era senin. Nici un abur nu mai umbrea constelaţiile. Bolta se întindea deasupra lor ca o uriaşă hartă cerească şi câteva nebuloase se schiţau pe ea, acolo unde înainte ochiul astronomului nu le-ar fi putut desluşi decât cu telescopul.

Prima grijă a ofiţerului fu să cerceteze unde se află Steaua polară, căci la asta se pricepea cel mai bine.

Era pe cer, dar mult mai jos, spre linia orizontului, şi probabil că nu mai servea drept pivot central al sistemului stelar. Cum s-ar spune, axa Pământului prelungită la infinit nu mai trecea prin punctul fix pe care această stea îl ocupa în spaţiu. Într-adevăr, o oră mai târziu ea se mişcase simţitor din poziţia unde o zărise prima dată şi cobora spre zare, ca şi cum ar fi aparţinut unei alte constelaţii a zodiacului.

Rămânea de văzut care era steaua ce-i ţinea locul, adică prin ce punct al cerului trecea acum axa prelungită a Pământului. Timp de câteva ore Hector Servadac se concentră numai asupra acestui lucru. Noua stea polară trebuia să fie neclintită ca şi cea veche, în mijlocul celorlalte stele care, în mişcarea lor aparentă, efectuau în jurul ei revoluţia lor zilnică.

Căpitanul Servadac observă după un timp că unul din aceste astre, foarte apropiat de orizontul septentrional, îndeplinea aceste condiţii de imobilitate şi părea să stea pe loc faţă de toate celelalte. Era steaua Vega, din constelaţia Lirei, cea care din pricina precesiei echinocţiilor trebuie să înlocuiască Steaua polară în 12.000 de ani. Or, de vreme ce nu trecuseră 12.000 de ani în 14 zile, trebuia trasă concluzia c ă axa pământului se schimbase brusc.

„Şi atunci, remarcă Servadac, nu numai axa s-a schimbat; de vreme ce acum trece printr-un punct atât de apropiat de orizont trebuie să admitem că Mediterana a fost împinsă spre ecuator.”

Căzu pe gânduri, în timp ce privirile îi rătăceau de la Ursa Mare, care ajunsese o constelaţie a zodiacului, doar coada ieşindu-i din ape, până la noile stele ale emisferei australe ce se dezvăluiau prima dată privirii sale.

Un strigăt al lui Ben-Zuf îl readuse pe pământ.

— Luna! Ţipă ordonanţa.

— Luna?

— Da, Luna, rosti încă o dată Ben-Zuf, încântat s-o revadă pe „tovarăşa nopţilor pământene”, cum se spune în grai poetic, şi arătă spre un disc care se înălţa în partea opusă locului pe care trebuia să-l ocupe în acel moment Soarele.

Era Luna, sau o altă planetă mai neînsemnată ce apărea mărită datorită apropierii? Căpitanul Servadac nu ştia ce să creadă. Luă o lunetă destul de puternică, de care se slujea de obicei pentru operaţiunile sale geodezice, şi o îndreptă spre astrul asupra căruia îi atrăsese Ben-Zuf atenţia.

— Dacă e Luna, spuse el, trebuie să recunoaştem că s-a îndepărtat considerabil de mult de noi. Vom fi nevoiţi să-i măsurăm acum distanţa nu în mii, ci în milioane de leghe.

După o cercetare amănunţită, socoti că poate afirma că astrul acela nu era Luna. Nu recunoştea pe discul decolorat jocurile de lumini şi umbre care dau într-o oarecare măsură Lunii înfăţişarea unui chip omenesc. Nu regăsea nici o umbră a şesurilor şi mărilor, nici a acelui nimb de cercuri ale unui copac tăiat, care înconjoară ca nişte raze minunatul crater Tycho Brahe.

— Ei bine, nu! Nu e Luna! Susţinu el.

— De ce să nu fie Luna? Întrebă Ben-Zuf, care ţinea morţiş la descoperirea lui.

— Pentru că acest astru are el însuşi o mică lună care-i serveşte drept satelit!

Într-adevăr, un punct luminos, aşa cum apar sateliţii lui Jupiter în focarul unor instrumente de putere medie, se arăta destul de desluşit în câmpul vizual al lunetei.

— Dar dacă nu e Luna, ce poate să fie? Strigă bătând din picior căpitanul Servadac. Nu e nici Venus, nici Mercur, fiindcă aceste două planete n-au sateliţi. Şi totuşi e vorba de o planetă a cărei orbită e cuprinsă în sistemul nostru planetar, de vreme ce însoţeşte Soarele în mişcarea lui aparentă. Dar, la naiba, dacă nu e nici Venus, nici Mercur, nu poate fi decât Luna şi, dacă e Luna, de unde dracu a furat satelitul ăsta?