Capitolul X.

În care, cu luneta la ochi şi sonda în mână, sunt căutate urmele provinciei Alger

Dobrâna, măiestrit şi solid construită pe şantierele Insulei Wight, era o ambarcaţiune extrem de bună, de 200 de tone, destul de rezistentă pentru a face o călătorie în jurul lumii. Columb şi Magellan n-au avut vase nici pe departe atât de mari şi sigure, când s-au aventurat să străbată Atlanticul şi Pacificul. Afară de asta, Dobrâna avea în cambuză provizii pentru mai multe luni, ceea ce, la nevoie, îi îngăduia să facă înconjurul Mediteranei fără să se aprovizioneze în drum. E cazul să adăugăm că lestul ei n-a trebuit să fie mărit pe Insula Gurbi. Dacă după catastrofă, asemenea tuturor obiectelor, cântărea mai puţin, apa care o purta cântărea şi ea mai puţin. Raportul între cele două greutăţi era deci exact acelaşi şi Dobrâna se afla în aceleaşi condiţii de navigaţie.

Contele Timaşev nu era marinar. Aşa că dacă nu comanda, cel puţin conducerea goeletei îi revenea locotenentului Prokop.

Locotenentul era un om de 30 de ani. Născut pe moşia contelui, ca fiu al unui iobag eliberat cu mult înaintea faimosului edict al ţarului Alexandru, recunoştinţa şi prietenia pe care le purta fostului său stăpân îl făceau să-i fie devotat cu trup şi suflet. Admirabil marinar, învăţase meseria pe flota statului şi pe vasele de comerţ şi obţinuse brevetul de locotenent când trecu pe Dobrâna. Pe această goeletă contele călătorea cea mai mare parte a anului, colindând în timpul iernii Mediterana şi în timpul verii mările Nordului.

Locotenentul Prokop era un om foarte instruit şi în alte direcţii decât domeniul său de activitate. Îi făcea cinste contelui Timaşev, şi lui însuşi, printr-o educaţie demnă de cel care îl crescuse. Dobrâna nu putea fi pe mâini mai bune. Pe deasupra, echipajul era excelent. Din el făceau parte mecanicul Tiglev, patru marinari: Niegoş, Tolstoi, Etkef, Panovka, şi bucătarul Moşel, toţi fiii celor ce munciseră pământul contelui Timaşev. Aceşti marinari nu se prea sinchiseau de schimbările produse în ordinea firii, de vreme ce fostul lor stăpân le împărtăşea soarta. Cât despre locotenentul Prokop, el era foarte neliniştit şi ştia că, în sinea lui, contele Timaşev era la fel de neliniştit.

Dobrâna se îndrepta deci spre est, mânată de pânze şi aburi, pe un vânt prielnic, şi ar fi înaintat cu siguranţă cu 11 noduri pe oră dacă valurile înalte nu iar fi tăiat din viteză.

Într-adevăr, cu toate că vântul care bătea de la vest – acum noul est – nu era decât o briză uşoară, marea, deşi nu prea zbuciumată, era supusă la diferenţe de nivel destul de mari. Şi nu era de mirare. Moleculele lichide, mai puţin grele datorită atracţiei mai reduse a Pământului, se ridicau chiar din cauza unei simple oscilaţii la înălţimi uriaşe. La timpul său, Arago, care aprecia la şapte până la opt metri cifra maximă a înălţimii celor mai mari talazuri, ar fi fost foarte surprins văzându-le cum ating 50 până la 60 de picioare. Şi nu erau dintre acele valuri spumegânde care se ridică din nou după ce se izbesc unul de altul, ci lungi unduiri care făceau să salte în sus şi în jos goeleta la câte 20 de metri. Dobrâna, şi ea mai uşoară de când descrescuse puterea de atracţie a Pământului, se înălţa cu mai multă uşurinţă şi, la drept vorbind, dacă Servadac ar fi suferit de rău de mare ar fi fost tare bolnav în asemenea condiţii.

Totuşi aceste denivelări nu erau bruşte, pentru că nu se datorau decât unui soi de hulă foarte întinsă, aşa că goeleta nu-şi obosea mai mult pasagerii decât în cazul când ar fi clătinat-o valurile de obicei atât de puternice şi de scurte ale Mediteranei. Singurul neajuns al noii stări de lucruri era scăderea vitezei normale a navei.

Dobrâna urma, la o distanţă de vreo 2-3 km, linia pe care ar fi trebuit s-o ocupe litoralul algerian. Nu se vedea la sud nici urmă de pământ. Cu toate că locotenentul Prokop nu putea să-şi dea seama de poziţia goeletei cu ajutorul astrelor, care nu-şi păstraseră locul, şi cu toate că nu putea stabili punctul unde se afla, adică să obţină longitudinea şi latitudinea calculând înălţimea soarelui deasupra orizontului, fiindcă rezultatul calculelor sale nu s-ar fi putut întrebuinţa cu. Folos pe hărţile alcătuite înainte de noul sistem cosmografic, calea pe care mergea Dobrâna putu fi aproximativ stabilită. Pe de o parte estimarea drumului parcurs cu ajutorul lochului, pe de alta direcţia exactă arătată de busolă erau îndestulătoare pentru această călătorie.

Trebuie să spunem că, din fericire, busola nu se stricase şi nu mersese anapoda nici o singură clipă. Fenomenele cosmice nu înrâuriseră cu nimic acul magnetic care arăta mereu nordul, pe aceste meleaguri la circa 22 grade de nordul lumii.

Dacă estul şi vestul se înlocuiseră reciproc, în sensul că Soarele răsărea acum la occident şi apunea la orient, nordul şi sudul îşi păstraseră exact aceeaşi poziţie în ordinea punctelor cardinale. Te puteai deci bizui pe indicaţiile busolei şi lochului, în lipsa sextantului care, cel puţin deocamdată, nu putea fi folosit.

În timpul primei zile de explorare locotenentul Prokop, mai priceput în această privinţă decât ofiţerul de stat major, îi explică aceste fenomene în prezenţa contelui Timaşev. Vorbea franceza la perfecţie, ca majoritatea ruşilor. Conversaţia se învârti fireşte şi în jurul fenomenelor a căror cauză scăpa încă locotenentului Prokop ca şi căpitanului Servadac. De la început se vorbi tocmai de noua orbită pe care o urma globul terestru prin lumea solară de la 1 ianuarie încoace.

— E limpede, domnule căpitan, spuse locotenentul Prokop, că Pământul nu-şi continuă drumul obişnuit în jurul Soarelui, de care o cauză necunoscută l-a apropiat simţitor.

— Sunt cât se poate de convins de asta, răspunse căpitanul Servadac, şi problema care se pune este dacă, după ce am întretăiat orbita planetei Venus, nu vom întretăia-o şi pe cea a lui Mercur?

— Ca să cădem în cele din urmă pe Soare şi să pierim, adăugă contele Timaşev.

— Ar fi o prăbuşire, o prăbuşire îngrozitoare! Exclamă căpitanul Servadac.

— Nu, rosti locotenentul Prokop, îndrăznesc să afirm că nu de o prăbuşire e ameninţat Pământul în clipa de faţă. El nu aleargă spre Soare şi e de netăgăduit că descrie o nouă traiectorie în jurul acestuia.

— Ai vreun argument în sprijinul ipotezei pe care o emiţi? Întrebă contele Timaşev.

— Da, răspunse locotenentul Prokop, un argument care vă va convinge. Dacă Pământul ar fi, într-adevăr, în situaţia de a se prăbuşi, catastrofa s-ar petrece în scurt timp. De pe acum am fi foarte aproape de centrul nostru de atracţie. Dacă ar fi vorba de o prăbuşire, viteza tangenţială, care împreună cu acţiunea solară fac să circule planetele conform elipselor, ar fi nimicită deodată şi, în acest caz, în 64 de zile şi jumătate Pământul ar cădea pe Soare.

— Şi ce concluzie trageţi de aici? Întrebă Servadac.

— Că nu-i vorba de nici o prăbuşire, răspunse locotenentul Prokop. Iată, e mai mult de o lună de când orbita Pământului s-a schimbat şi, cu toate astea, globul terestru abia a depăşit orbita planetei Venus. Nu s-a apropiat nici de Soare în acest răstimp decât cu 11 milioane leghe, din 38 de milioane cât are raza orbitei terestre. Aşadar, avem dreptul să susţinem că Pământul nu se prăbuşeşte. Şi asta este o împrejurare fericită. Dealtfel, am motive să cred că începem să ne îndepărtăm de Soare, căci temperatura a scăzut treptat şi căldura nu-i mai mare acum pe suprafaţa Insulei Gurbi decât ar fi fost în Algeria, dacă Algeria s-ar fi aflat încă pe paralela 36.

— Cred că ai dreptate în deducţiile dumitale, domnule locotenent, spuse căpitanul Servadac. Nu, Pământul nu-i azvârlit către Soare, el mai gravitează încă în jurul acestuia.

— Dar nu e mai puţin limpede, continuă locotenentul Prokop, că în urma cataclismului, a cărui cauză o căutăm în zadar, Mediterana şi teritoriul african s-au pomenit pe neaşteptate în zona ecuatorială.

— Dacă mai există vreun teritoriu african, zise căpitanul Servadac.

— Şi vreo Mediterană, adăugă contele Timaşev.

Toate aceste probleme se cereau rezolvate. În orice caz părea sigur că Pământul, în momentul acela, se îndepărta încetul cu încetul de Soare şi că o catastrofă provocată de centrul de atracţie nu mai era de temut.

Dar ce rămăsese oare din continentul african? Goeleta încerca să-i găsească măcar urmele.

Douăzeci şi patru de ore după ce părăsise insula, Dobrâna trecu fără îndoială pe dinaintea punctelor care ar fi trebuit să se afle pe coastă: Tenez, Şerşel, Koleah, Sidi-Feruh. Cu toate astea niciunul din aceste oraşe nu se ivi în raza lunetei. Marea se întindea nesfârşită acolo unde continentul ar fi trebuit să-i stăvilească valurile.

Locotenentul Prokop nu se putuse înşela, totuşi, cu privire la drumul pe care se îndreptase Dobrâna. Ţinând seama de indicaţiile busolei, de direcţia vânturilor, destul de constantă, de viteza goeletei, măsurată cu lochul, ca şi de durata de până acum a călătoriei, în ziua aceea de 2 februarie se putea socoti la 36°47' latitudine şi 0°44' longitudine, adică pe locul unde se găsea capitala Algeriei. Şi oraşul Alger, ca şi Tenez, Şerşel, Koleah, Sidi-Feruh, pierise în adâncul globului.

Căpitanul Servadac, încruntat, cu dinţii încleştaţi, privea cu ochi sălbatici imensitatea mării care se întindea până dincolo de nesfârşita zare. Îi veneau în minte toate amintirile din viaţă. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. În oraşul Alger, unde trăise mai mulţi am, îşi revedea camarazii de arme, prietenii care nu mai erau pe lumea asta. Gândul i se îndrepta spre ţara lui, spre Franţa. Se întreba dacă îngrozitorul cataclism nu-şi întinsese până acolo ravagiile. Apoi încerca să descopere sub învelişul apelor adânci urme ale capitalei scufundate.

— Nu! Strigă el. E cu neputinţă să se fi întâmplat o asemenea catastrofă! Un oraş nu dispare aşa, în întregime! S-ar găsi epave! Vârfurile înalte ar fi răsărit din mare! Din Casbah, din Fortul împăratului, clădit la o înălţime de 150 de metri, ar fi rămas măcar câte o porţiune deasupra valurilor. Doar nu toată Africa o fi coborât în măruntaiele globului, aşa că tot o să găsim vestigiile ei.

Desigur, era cât se poate de neobişnuit faptul că nu plutea la suprafaţă nici o epavă, niciunul din arborii smulşi ale căror crengi ar fi trebuit să fie duse în larg, nici o scândură din vapoarele ancorate în minunatul golf, larg de 20 km, care se deschidea înainte de cataclism între capul Matifu şi vârful Pescad.

Dar dacă privirea era silită să se oprească la suprafaţa apelor, adâncurile n-ar putea oare răspunde cu ajutorul sondei? S-ar putea încerca readucerea deasupra apei a vreunei epave din oraşul dispărut în împrejurări atât de ciudate. Contele Timaşev, voind să spulbere orice urmă de îndoială din mintea căpitanului Servadac, dădu ordin să se sondeze. Plumbul sondei, uns cu seu, fu trimis la fund.

Spre marea mirare a tuturor, şi mai ales a locotenentului Prokop, sonda indica o cotă de nivel aproape constantă de numai 6 sau 8 metri adâncime. Sonda fu scufundată timp de două ore în diferite locuri pe o întindere foarte largă şi nu întâlni nici o clipă diferenţele de nivel pe care ar fi trebuit să le prezinte un oraş ca Alger, clădit în formă de amfiteatru. Oare după catastrofă apele au nivelat toată întinderea unde fusese capitala Algeriei? Era puţin probabil.

Cât despre adâncul mării, în alcătuirea sa nu se găseau nici stânci, nici nămol, nici nisip, nici scoici. Sonda nu aduse la suprafaţă decât un fel de praf cu aspect metalic. Se caracteriza prin irizaţii aurii, dar nu i se putu stabili natura. Cu siguranţă, nu aşa ceva scoteau de obicei sondele din fundul Mediteranei!

— Vedeţi, domnule locotenent, spuse Hector Servadac. Suntem mai departe de coasta algeriană decât aţi presupus.

— Dacă am fi mai departe, răspunse locotenentul Prokop clătinând din cap, n-aş avea numai opt metri adâncime, ci cinci sau şase sute.

— Aşadar? Întrebă contele Timaşev.

— Nu ştiu ce să cred.

— Domnule conte, zise căpitanul Servadac, vă cer ca o favoare să mergem mai spre sud şi să vedem dacă nu găsim acolo ceea ce zadarnic căutăm aici.

Contele Timaşev se sfătui cu locotenentul Prokop şi, timpul fiind favorabil, se hotărî ca încă 36 de ore Dobrâna să înainteze spre sud.

Hector Servadac îi mulţumi gazdei sale. Noua direcţie fu indicată timonierului şi timp de 36 de ore, adică până la 4 februarie, explorarea mării se făcu cu cea mai mare grijă. Nu se mulţumiră să trimită în ciudatele adâncuri sonda, care întâlni pretutindeni un fund neted de 6 până la 8 metri, ci scormoniră şi cu dragele. Dar nu dădură de nici o piatră şlefuită, de nici o rămăşiţă de metal sau de o bucată de creangă ruptă şi nici măcar de una singură din hidrofitele sau zoofitele cu care e presărat de obicei solul mărilor. Ce adâncuri înlocuiseră fundul Mării Mediterane?

Dobrâna coborî până la 36 grade latitudine. Examinând pământurile însemnate pe hărţile de bord se convinseră că vasul naviga acum pe locul unde odinioară se întindea Sahelul, masivul muntos care despărţea marea de bogata câmpie a Mitidjei, şi unde se ridica altădată falnic vârful cel mai înalt, de 400 de metri, al lanţului Buzreah. Chiar după scufundarea pământurilor înconjurătoare, o asemenea culme ar fi trebuit să apară măcar ca o insuliţă deasupra apelor.

Dobrâna, coborând mereu, depăşi Duera, cea mai însemnată aşezare din Sahel, depăşi Bufarik, oraşul cu străzi largi, umbrite de platani, depăşi Blidah, din care nu se zări nici măcar fortul care întrecea cu 400 metri Qued-el-Kebir!

Locotenentul Prokop, temându-se să se aventureze mai departe pe această mare cu totul necunoscută, ceru îngăduinţa să se întoarcă spre nord sau est, dar la rugămintea căpitanului Servadac Dobrâna se îndreptă tot mai departe spre sud.

Explorarea se prelungi astfel până la munţii Muzaia, cu grotele lor legendare, unde odinioară veneau Kabilii, munţi mărginiţi de roşcovi, de micoculi {2}, de stejari de toate soiurile şi locuiţi de lei, hiene şi şacali! Cea mai înaltă creastă a lor, care se ridica cu şase săptămâni în urmă între Bou-Rumi şi Şiffa, ar fi trebuit să se ivească mult deasupra valurilor, de vreme ce altitudinea ei depăşea 1600 de metri. Nu se zărea însă nimic nici pe locul acesta, nici în zare, acolo unde cerul se contopea cu marea!

Fură nevoiţi să se întoarcă în cele din urmă spre nord şi Dobrâna, făcând un viraj de 180°, pluti din nou în apele fostei Mediterane, fără a fi găsit vreo urmă din ceea ce alcătuia altădată provincia Alger.