Capitolul XI.

Unde căpitanul Servadac regăseşte, cruţată de catastrofă, o insuliţă care nu este altceva decât un mormânt.

Nu putea fi pus deci la îndoială faptul că o însemnată porţiune a coloniei algeriene dispăruse deodată sub apă. Era chiar mai mult decât o simplă dispariţie a pământurilor în adâncul mării. Se părea că globul, întredeschis o clipa ca să le înghită, închisese în măruntaiele lui un teritoriu întreg. Într-adevăr, masivul stâncos al ţinutului se scufundase fără urmă şi un sol nou, alcătuit dintr-o substanţă necunoscută, înlocuise fundul de nisip pe care odihnea marea.

În ce priveşte cauza acestui îngrozitor cataclism, ea continua să le scape exploratorilor de pe Dobrâna. Se punea acum problema de a vedea până unde se întinde dezastrul.

După discuţii serioase, se hotărî ca goeleta să-şi urmeze drumul spre est, de-a lungul liniei ce contura altădată continentul african pe această mare ale cărei margini nu mai puteau fi regăsite. Navigaţia era uşoară şi trebuiau să profite de timpul favorabil şi vântul prielnic.

Dar nu descoperiră nici o urmă pe acest traseu, dea lungul coastei de la capul Matifu până la frontiera Tunisului; nici oraşul maritim Dellys, construit în amfiteatru, nici o umbră în zare acolo unde era lanţul munţilor Jurjura, cu vârful lor care se ridica până la 2300 m, nici oraşul Bougie, nici văile prăpăstioase ale Gourayei, nici muntele Adrar, nici Didjela, nici munţii din Kabylia mică, nici Tritonul antic, acest ansamblu de şapte capuri cu culmea lor care atingea 1100 m, nici Collo – vechiul port din Constantine, nici Stora – portul modern din Philippeville, nici Bone, aşezat pe malurile unui golf larg de 40 km. Nu se zărea nimic din capul Garde, nici din capul Rose, nici din crupele munţilor Edough, nici din dunele de nisip ale litoralului, din Mafrag sau din Caile, vestite datorită însemnatei industrii a coralierilor. Şi când o sondă scufundată pentru a suta oară atinse fundul, ea nu readuse la suprafaţă nici măcar unul din specimenele admirabilelor zoofite din apele mediteraneene.

Contele Timaşev hotărî atunci să urmeze latitudinea care tăia altădată coasta tunisiană până la capul Blanc, adică până la capătul cel mai nordic al Africii. În locul acesta marea, prinsă la mare strâmtoare între continentul african şi Sicilia, poate va prezenta unele particularităţi demne de relevat. La 7 februarie, Dobrâna, ţinând deci direcţia paralelei 37, depăşi 7 grade longitudine. Iată motivul care făcuse pe contele Timaşev, în înţelegere cu căpitanul Servadac şi cu locotenentul Prokop, să persevereze în explorarea spre est.

În perioada aceea, cu toate că multă vreme se renunţase la o asemenea acţiune, se făurise, graţie influenţei franceze, noua mare sahariană. Această vastă lucrare, simplă reconstituire a vastului bazin al Tritonului unde fusese aruncată corabia argonauţilor, schimbase în bine condiţiile climatice din ţinut şi monopolizase în favoarea Franţei traficul între Sudan şi Europa.

Ce înrâurire avusese refacerea mării antice asupra noii stări de lucruri? Rămânea de văzut. În dreptul golfului Gabes, la 34 grade latitudine, un canal larg dădea acces apelor Mediteranei în întinsa depresiune a pământurilor unde erau altădată şoturile {3} Kebir, Gharsa şi altele. Istmul, aflat la 26 km mai la nord, acolo unde odinioară golful Triton intra în mare, fusese tăiat şi apele îşi luaseră din nou albia pe locul unde, din lipsa unei alimentaţii permanente, mai înainte se evaporaseră sub acţiunea soarelui libian.

Ei bine, nu în locul acesta se făcuse oare secţiunea, nu aici se produsese tocmai spărtura, cauză a dispariţiei unei însemnate părţi a Africii? După ce va coborî până la paralela 34, Dobrâna n-o să regăsească oare coasta tripolitană care, în cazul de faţă, va fi fost o piedică de neînvins pentru întinderea dezastrului?

— Dacă, ajunşi în acest punct, spuse pe bună dreptate locotenentul Prokop, vedem mai departe marea întinzându-se la nesfârşit spre sud, nu ne rămâne decât să ajungem pe malurile europene şi să căutăm acolo soluţia problemei pe care n-am putut-o rezolva pe meleagurile acestea.

Aşadar, fără să-şi cruţe combustibilul, Dobrâna îşi continuă cu toată viteza drumul spre capul Blanc, dar nu dădu nici de capul Negro, nici de capul Serrat. Ajunşi în dreptul Bizertei, acest fermecător oraş în întregime oriental, echipajul nu revăzu nici lacul care sclipea dincolo de intrarea îngustă a portului, nici moscheele lui umbrite de palmieri minunaţi. Sonda aruncată pe locul acestor ape străvezii nu întâlni decât fundul neted şi pustiu care purta, neschimbat, valurile mediteraneene.

În ziua de 7 februarie trecură de capul Blanc sau, mai bine-zis, de punctul unde se contura el acum cinci săptămâni. Goeleta despica cu etrava ceea ce ar fi trebuit să fie apele golfului Tunis. Dar din acest admirabil golf nu rămăsese nici o urmă, nici din oraşul construit în amfiteatru, nici din fortul arsenalului, nici din Goulette, nici din cele două piscuri de la BouKournein. Capul Bon, acest promontoriu care forma punctul cel mai apropiat de Sicilia al Africii, fusese şi el atras, împreună cu întregul continent, în adâncimile globului.

Odinioară, înainte de numeroasele întâmplări atât de ciudate prin care treceau, fundul Mediteranei urca aici printr-o pantă abruptă şi se înfăţişa sub forma unui povârniş. Schelăria terestră se ridica, asemeni unei creste, de-a curmezişul strâmtorii libiene din care nu mai rămăseseră decât vreo 17 metri de apă. De fiecare parte a crestei, dimpotrivă, adâncimea apei era de 170 de metri. Era chiar de presupus că în epocile de formaţie geologică capul Bon se unea cu capul Furina la capătul Siciliei, cum se întâmplase fără îndoială cu Ceuta şi Gibraltarul.

Locotenentul Prokop, în calitate de marinar care cunoştea Mediterana până-n cele mai mici amănunte, nu putea să nu cunoască această particularitate. Era deci un prilej să-şi dea seama dacă fundul apei se modificase de curând între Africa şi Sicilia sau dacă acea creastă submarină a strâmtorii libiene mai exista încă.

Contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul asistau toţi trei la operaţia de sondaj. La un ordin, matelotul care stătea pe platforma catargului aruncă plumbul sondei.

— Câte picioare? Întrebă locotenentul Prokop.

— 25, răspunse marinarul.

— Şi fundul mării?

— Neted.

Trebuia cercetat cât era de mare depresiunea de fiecare parte a crestei submarine.

Dobrâna pluti deci pe rând câte o jumătate de milă la dreapta şi la stânga şi se făcură sondaje pe cele două funduri de mare. Pretutindeni tot 25 de picioare adâncime. Lanţul muntos scufundat între capul Bon şi capul Furina nu mai exista. Era limpede că dezastrul provocase o nivelare generală a solului din fundul Mediteranei. Cât despre natura acestui sol, el era alcătuit din aceeaşi pulbere metalică de o compoziţie necunoscută. Nu se mai întâlneau bureţii, actiniile, comatulele, cidipii hialini, hidrofitele sau scoicile cu care erau acoperite altădată stâncile submarine. Dobrâna făcu o întoarcere şi se îndreptă spre sud, continuându-şi călătoria de explorare.

Printre ciudăţeniile drumului trebuie amintit şi faptul că marea era mereu pustie. Nu se vedea pe suprafaţa ei nici măcar un singur vas către care echipajul goeletei să poată alerga pentru a cere ştiri despre Europa. Dobrâna părea să străbată singură apele părăsite şi fiecare, simţind pustiul dimprejur, se întreba dacă goeleta nu este acum unicul punct locuit al globului terestru, o nouă arcă a lui Noe care închidea pe singurii supravieţuitori ai catastrofei, singurele fiinţe vii de pe pământ.

La 9 februarie Dobrâna plutea tocmai dincolo de oraşul Didon, antica Byrsa, mai nimicită acum decât fusese Cartagina punică de către Scipio Emilianul sau Cartagina romană de Hassan Gassanidul.

În seara aceea, în clipa când Soarele dispărea la est, căpitanul Servadac, sprijinit de balustrada goeletei, era cufundat în gânduri. Privirea lui rătăcea fără ţintă pe cerul unde sclipeau câteva stele printre aburii mişcători, pe marea unde valurile lungi începeau să se liniştească odată cu briza.

Deodată, în timpul cât stătea întors către zarea meridională din partea din faţă a goeletei, ochii lui avură un fel de senzaţie de lumină. Mai întâi crezu că e o iluzie optică şi privi cu mai multă atenţie. O lumină îndepărtată se ivi în acea clipă şi unul din marinari, chemat de el, o văzu şi el desluşit. Contele Timaşev şi locotenentul Prokop fură imediat încunoştinţaţi.

— O fi pământ? Întrebă căpitanul Servadac.

— Poate mai degrabă un vapor cu focurile de poziţie aprinse, răspunse contele Timaşev.

— Peste o oră vom şti despre ce e vorba, strigă căpitanul Servadac.

— Nu, căpitane, n-o să ştim până mâine, susţinu locotenentul Prokop.

— Nu ne-ndreptăm de îndată spre focul acela? Îl întrebă Timaşev, destul de uimit.

— Nu! Prefer să mă opresc cu pânzele strânse şi să aştept să se facă ziuă. Dacă într-adevăr acolo se află vreo coastă, n-aş vrea să mă aventurez noaptea pe meleaguri necunoscute.

Contele făcu un semn de încuviinţare şi Dobrâna coborî pânzele în aşa fel încât să înainteze foarte încet, în timp ce noaptea cuprinse întreaga mare.

Deşi o noapte de şase ore nu este lungă, de astă dată ea păru că durează un veac. Căpitanul Servadac, care nu părăsi puntea, se temea în fiece clipă ca slaba licărire să nu se stingă. Dar ea lucea mai departe în întuneric, cum luceşte un foc slab la mare depărtare.

— Mereu în acelaşi loc! Remarcă locotenentul Prokop. Se poate trage concluzia, fără teamă de a greşi, că avem în faţa noastră pământul şi nu un vas.

La răsăritul Soarelui, toate ocheanele de la bord erau aţintite către punctul de unde păruse să vină lumina. Licărirea pieri în curând sub primele raze de soare. Dar în locul ei se ivi, la şase mile de Dobrâna, un fel de stâncă ciudată ca formă. S-ar fi spus că e o insuliţă singuratică în mijlocul mării pustii!

— Nu-i decât o stâncă, spuse contele Timaşev, sau mai curând vârful unui munte scufundat.

Cu toate acestea, stânca trebuia cercetată, căci oricum alcătuia un pericol de care vasele trebuiau să ţină seama pe viitor. Dobrâna se îndreptă deci spre insuliţa semnalată şi trei sferturi de oră mai târziu se afla doar la 400 metri de ţintă.

Insuliţa era un soi de colină golaşă, aridă, prăpăstioasă, care nu se ridica decât cu 40 de picioare deasupra nivelului mării. Nici un lanţ de stânci nu-i apăra malurile, ceea ce lăsa să se presupună că se cufundase încetul cu încetul, sub influenţa inexplicabilului fenomen, până când un nou punct de sprijin o menţinuse definitiv deasupra valurilor.

— Dar există o aşezare pe insuliţa asta! Strigă căpitanul Servadac care, cu ocheanul la ochi, nu încetase să-i cerceteze până şi cele mai mici scobituri. Şi poate şi vreun supravieţuitor.

La această ipoteză locotenentul Prokop răspunse printr-o clătinare a capului cât se poate de clară. Insuliţa părea cu desăvârşire pustie şi, într-adevăr, o lovitură de tun trasă de pe goeletă nu aduse pe mal nici un locuitor.

Adevărat, însă, că un fel de clădire de piatră se ridica în partea superioară a insuliţei. Acest monument avea în ansamblu o oarecare asemănare cu un marabut {4} arab. Barca de pe Dobrâna fu lăsată pe mare. Căpitanul Servadac, contele Timaşev şi locotenentul Prokop luară Ioc în ea împreună cu patru marinari care începură să vâslească repede.

Câteva clipe mai târziu, exploratorii acostară şi, fără să piardă o clipă, urcară povârnişurile abrupte ale insuliţei pentru a ajunge la marabut.

Acolo fură opriţi mai întâi de un zid exterior încrustat cu vestigii ale antichităţii: vase, coloane, statuete, stele presărate fără nici o simetrie şi în afara oricăror preocupări artistice.

Contele Timaşev şi cei doi însoţitori ai săi, după ce înconjurară acest zid, ajunseră la o poartă îngustă, deschisă larg, pe care intrară îndată. O a doua uşă, deschisă şi ea, le îngădui să pătrundă înăuntrul marabutului. Pereţii erau sculptaţi după moda arabă, dar ornamentele n-aveau nici o valoare.

În mijlocul unicei săli a moscheii se înălţa un mormânt de o mare simplitate. Deasupra îşi prefira lumina o uriaşă lampă de argint ce mai conţinea câţiva litri de ulei în care era scufundat un fitil lung, aprins. Lumina lămpii fusese cea care, în timpul nopţii, atrăsese atenţia căpitanului Servadac.

Marabutul nu era locuit. Paznicul ei – dacă avusese cândva vreunul – fugise, fără îndoială, în clipa catastrofei. Câţiva cormorani se adăpostiseră apoi aici, dar până şi aceste păsări sălbatice zburară cât ai clipi spre sud când intrară exploratorii.

O veche carte de rugăciuni fusese pusă într-un colţ al mormântului. Cartea, scrisă în limba franceză, sta deschisă la ritualul special pentru aniversarea zilei de 25 august.

În mintea căpitanului Servadac se făcu deodată lumină. Punctul din Mediterana unde se afla această insuliţă, mormântul acum izolat în mijlocul mării, pagina la care se oprise cititorul cărţii, toate îi arătau în ce loc se găsea împreună cu însoţitorii săi.

— E mormântul lui Ludovic cel Sfânt, domnilor, le spuse.

Într-adevăr, aici murise acest rege al Franţei. Aici, de mai bine de zece secole, mâini franceze îi înconjurau cu o grijă pioasă mormântul.

Căpitanul Servadac se plecă înaintea veneratului lăcaş de veci şi însoţitorii lui îi urmară, plini de respect, pilda.

Lampa care ardea la capătul sfântului era poate singurul far care lumina valurile Mediteranei, dar şi el se va stinge în curând!

Cei trei exploratori părăsiră marabutul, apoi stânca pustie. Barca îi aduse din nou la bord şi Dobrâna, îndreptându-se spre sud, se îndepărtă în scurtă vreme de mormântul regelui Ludovic al IX-lea, singurul punct din provincia tunisiană pe care catastrofa îl cruţase.