Capitolul XXIV.

În care căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop află, în sfârşit, dezlegarea tainei cosmografice

— Formentera!” strigară aproape într-un glas contele Timaşev şi căpitanul Servadac.

Era numele unei mici insule din grupul Balearelor, situată în Mediterana, şi arăta precis locul în care se găsea autorul documentelor. Dar ce căuta acolo un francez şi, dacă se mai afla în acel loc, mai era el oare în viaţă?

Era limpede că savantul îşi trimisese chiar din Formentera notele în care indica poziţiile succesive ale fragmentului de glob pământesc pe care-l numea Gallia.

Oricum, documentul adus de porumbel dovedea că la data de 1 aprilie, adică cu 15 zile în urmă, el era încă la postul lui. Dar, între acest mesaj şi cele anterioare exista o deosebire importantă: lipsea orice semn care ar fi trădat mulţumirea autorului.

Nu mai era nici un „va bene”, „all right”, „nil desperandum”! Mai mult încă, mesajul redactat numai în franceză conţinea un apel deznădăjduit, de vreme ce hrana ameninţa să se termine pe Formentera.

Aceste observaţii fură formulate în câteva cuvinte de căpitanul Servadac, care adăugă:

— Prieteni, vom veni imediat în ajutorul acestui năpăstuit.

— Sau al acestor năpăstuiţi, întări contele Timaşev. Domnule căpitan, sunt gata să vă însoţesc.

— E limpede, spuse atunci locotenentul Prokop, că Dobrâna a trecut pe lângă Formentera, atunci când am explorat regiunea fostelor Baleare. Şi dacă n-am văzut nici un pământ, asta înseamnă că n-a mai rămas decât o insuliţă din tot arhipelagul, ca la Gibraltar sau la Ceuta.

— Oricât de mică ar fi insuliţa, o vom găsi! Răspunse căpitanul Servadac. Domnule locotenent, ce distanţă desparte Pământul Cald de Formentera?

— Cam o sută douăzeci de leghe, domnule căpitan. Pot să vă întreb cum aveţi de gând să străbateţi această distanţă?

— Pe jos, fireşte, răspunse Hector Servadac, de vreme ce marea e îngheţată, dar cu patinele! Nu-i aşa, domnule conte Timaşev?

— Să plecăm, domnule căpitan, spuse contele Timaşev, pe care soarta aproapelui nu-l lăsa niciodată indiferent şi şovăielnic.

— Am şi eu ceva de spus, zise repede locotenentul Prokop. Nu ca să vă împiedic să vă faceţi datoria, ci, dimpotrivă, ca să puteţi s-o îndepliniţi mai sigur.

— Vorbeşte, Prokop.

— Veţi pleca împreună, dumneavoastră şi căpitanul Servadac. Gerul însă e năprasnic, termometrul arată 22 de grade sub zero şi bate un vânt furios dinspre sud, aşa că temperatura este insuportabilă. Admiţând că aţi face douăzeci de leghe pe zi, v-ar trebui şase zile ca să ajungeţi la Formentera. Pe deasupra sunt necesare şi merinde nu numai pentru voi, ci şi pentru cei sau cel pe care vreţi să-l salvaţi.

— Vom merge cu raniţa în spate, ca doi soldaţi, răspunse repede căpitanul Servadac, care nu voia să ia în consideraţie decât greutăţile călătoriei şi nicidecum imposibilitatea de a o face.

— Fie, răspunse cu răceală locotenentul Prokop. Dar va fi nevoie să vă odihniţi pe drum în mai multe rânduri. Or, câmpul de gheaţă este neted şi nu veţi putea să tăiaţi o colibă într-un gheţar, după pilda eschimoşilor.

— Vom alerga zi şi noapte, domnule locotenent, răspunse Hector Servadac, şi în loc de şase zile vom face numai trei sau chiar numai două până la Formentera!

— Fie şi aşa, domnule căpitan. Admit că s-ar putea să sosiţi în două zile – ceea ce este imposibil din punct de vedere material. Şi ce veţi face cu cei pe care îi veţi găsi pe insuliţă aproape morţi de frig şi de foame?

Dacă îi luaţi ca muribunzi de-acolo, veţi sosi cu ei > ' „ morţi la Pământul Cald!

Cuvintele locotenentului Prokop făcură o impresie adâncă. Imposibilitatea de a înfăptui o călătorie în astfel de condiţii apăru limpede în ochii tuturor. Era clar că Hector Servadac şi contele Timaşev, fără un adăpost pe imensul câmp de gheaţă, dacă se va dezlănţui un viscol ar cădea fără speranţa să se mai ridice vreodată.

Hector Servadac, înflăcărat de un profund sentiment de generozitate, de gândul datoriei pe care o avea de îndeplinit, se împotrivea evidenţei. Se îndărătnicea să nu cedeze în faţa judecăţii reci a locotenentului Prokop. Pe de altă parte, credinciosul Ben-Zuf se silea şi el să-i dea tot sprijinul, declarânduse gata să iscălească foaia de drum odată cu cea a căpitanului, în cazul când contele Timaşev ar fi şovăit să plece.

— Ei bine, domnule conte? Întrebă Hector Servadac.

— Vă voi urma în toate, domnule căpitan.

— Nu putem totuşi să ne părăsim semenii fără hrană, fără adăpost!

— Nu, hotărât, nu putem, întări contele Timaşev. Apoi întorcându-se spre Prokop: Dacă nu există un alt mijloc de a ajunge până la Formentera, în afara celui pe care tu îl respingi, îi spuse el, ne vom folosi totuşi de acesta, Prokop, şi soarta ne va veni în ajutor!

Locotenentul căzuse pe gânduri, aşa că nu răspunse contelui Timaşev.

— Ah! Dacă am avea măcar o sanie! Strigă Ben-Zuf.

— O sanie ar fi uşor de construit, răspunse contele Timaşev, dar de unde să luăm câini sau reni ca să o tragă?

— N-avem caii noştri pe care am putea să-i potcovim pentru gheaţă? Se repezi iar Ben-Zuf.

— N-ar suporta temperatura asta extrem de joasă şi ar cădea pe drum! Răspunse contele.

— N-are a face, spuse atunci căpitanul Servadac. Nu avem de ales. Să facem sania.

— Sania e făcută, spuse locotenentul Prokop.

— Ei bine, să înhămăm.

— Nu, domnule căpitan. Avem un motor mai sigur şi mai rapid decât caii care n-ar rezista oboselii drumului.

— Ce motor? Întrebă contele Timaşev.

— Vântul, răspunse locotenentul Prokop.

Vântul, da, vântul! Americanii au ştiut să-l folosească de minune pentru săniile lor cu pânze. Aceste sănii se iau la întrecere cu trenurile rapide din vastele preerii ale Statelor Unite, atingând viteze de 50 m pe secundă, adică 180 km pe oră.

Or, în clipa aceea, vântul bătea cu toată puterea dinspre sud şi putea să imprime acestui fel de vehicul o viteză de 12 până la 15 leghe pe oră. Era deci posibil ca între două răsărituri de soare la orizontul Galliei sania să ajungă până la Insulele Baleare, sau cel puţin până la singura insulă din arhipelag care scăpase din imensul dezastru.

Motorul era gata de a fi pus în funcţiune. Bine, dar Prokop mai adăugase că sania era gata şi ea. Întradevăr you-you-ul {8} de pe Dobrâna, lung de vreo douăsprezece picioare, în care încăpeau cinci-şase persoane, nu era oare o sanie gata făcută? Nu ajungea să-i pui două tălpici false de fier care, sprijinind părţile, ar fi ca două patine pe care ar aluneca? Şi cât timp îi trebuia mecanicului de pe goeletă ca să potrivească tălpicile? Cel mult câteva ceasuri. Atunci pe câmpul de gheaţă neted ca în palmă, fără o piedică, fără o ridicătură, fără o zgârietură chiar, uşoara ambarcaţiune dusă de pânza ei şi cu vântul în spate nu va alerga cu o viteză neasemuită? În plus, puteau să acopere you-you-ul cu un acoperiş de lemn, căptuşit cu pânză groasă. Ar adăposti, în felul acesta, pe cei ce vor conduce sania la dus şi pe cei ce s-ar putea să-i aducă la înapoiere. Plină cu blănuri, încărcată de provizii diverse şi de întăritoare, cu o sobiţă portativă încălzită cu spirt, sania prezenta condiţiile cele mai favorabile pentru a ajunge până la insuliţă şi a transporta pe supravieţuitorii din Formentera.

Nu se putea născoci ceva mai potrivit, mai practic. O singură obiecţie se putea însă aduce. Vântul era bun pentru ca să se îndrepte spre nord. Dar atunci când vor trebui să se întoarcă spre sud?

— N-are a face, strigă căpitanul Servadac. Să nu ne gândim acum decât cum să ajungem! Ne vom gândi după aceea şi la întoarcere!

Dealtfel, you-you-ul, dacă nu putea să înainteze ca un vas ce navighează cu ajutorul cârmei împotriva curentului, poate că cel puţin va reuşi să se folosească de vânt, într-o oarecare măsură, mergând pieziş. Tălpile de fier, muşcând din suprafaţa îngheţată, trebuiau să-i asigure cel puţin stabilitatea pe direcţie. Era prin urmare cu putinţă, dacă vântul nu se va schimba la întoarcere, să poată înainta şi spre sud. Dar vor vedea ei mai târziu ce va fi de făcut.

Mecanicul de pe Dobrâna, ajutat de câţiva mateloţi, se puse imediat pe treabă. Pe seară, you-you-ul, prevăzut cu o dublă armătură de fier în faţă, apărat de un acoperiş uşor, ca de şopron, având şi un fel de cârmă de metal care trebuia să-l ferească oarecum de smucituri, plin cu provizii, ustensile şi pături, era gata de drum.

Dar atunci, locotenentul Prokop ceru îngăduinţa să-l însoţească el pe căpitanul Servadac în locul contelui Timaşev. Pe de o parte, you-you-ul nu putea lua cu el mai mult de doi călători, pentru cazul că ar fi trebuit la întoarcere să aducă mai multe persoane, iar pe de alta, manevrarea pânzelor ca şi direcţia ce trebuia urmată cereau mâna şi priceperea unui marinar.

Contele Timaşev insistă, dar la rugăminţile stăruitoare ale căpitanului Servadac, care-i ceru să-l înlocuiască pe lângă tovarăşii ce rămâneau, trebui să cedeze. În fond, călătoria era plină de primejdii. Pasagerii de pe you-you erau expuşi la tot felul de pericole. Era de ajuns un viscol mai violent ca fragilul vehicul să se desfacă în bucăţi, iar în cazul că Hector Servadac nu se mai întorcea, numai contele Timaşev putea să fie şeful firesc al micii colonii. Aşa că acesta se învoi să rămână.

În ce-l privea, căpitanul Servadac nici nu voia să audă să-şi cedeze locul. Cel care cerea sprijin şi ajutor era fără îndoială un francez, aşa că lui, ca ofiţer francez, îi revenea sarcina de a-l ajuta şi salva.

În ziua de 16 aprilie, la răsăritul Soarelui, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop se îmbarcară în youyou. Îşi luară rămas bun de la tovarăşii lor, care erau foarte mişcaţi văzându-i gata să se avânte pe imensa câmpie albă, pe un ger de minus 25 grade centigrade. Ben-Zuf era trist. Marinarii ruşi şi spaniolii voiră cu toţii să strângă mâinile căpitanului şi locotenentului. Contele Timaşev îl îmbrăţişă pe viteazul ofiţer şi îl sărută pe credinciosul său Prokop. O sărutare apăsată a micuţei Nina, care-şi stăpânea cu greu lacrimile, încheie înduioşătoarea scenă de despărţire. Apoi, cu pânza desfăşurată, you-you-ul luat ca de o imensă aripă se făcu nevăzut la orizont în câteva clipe.

Velatura you-you-ului se compunea dintr-o brigantină şi un foc, dispus în aşa fel, încât să primească vântul din spate. Viteza acestui uşor vehicul era deci excesiv de mare, iar călătorii socotiră că ea atingea cel puţin douăsprezece leghe pe oră. O gaură practicată în partea din spate a acoperişului îngăduia locotenentului Prokop să-şi scoată prin ea capul bine înfofolit, fără să se expună prea mult frigului, aşa că se puteau îndrepta, cu ajutorul busolei, direct spre Formentera.

You-you-ul mergea foarte lin. Nu se simţea nici măcar acea slabă frecare, de care nu sunt scutite nici trenurile care circulă pe şinele cele mai bune. Mai puţin greu pe suprafaţa Galliei decât ar fi, fost pe Pământ, aluneca fără ruliu şi fără tangaj şi de zece ori mai repede decât în mediul său firesc.

Căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop aveau din când în când senzaţia că erau ridicaţi în aer, ca şi cum un aerostat i-ar fi plimbat deasupra câmpului de gheaţă. Dar nu se desprindeau niciodată de acest câmp îngheţat, a cărui pătură superioară se spulbera sub armătura de fier a you-you-ului, lăsând în urmă un nor de pulbere de zăpadă.

Putură să-şi dea seama uşor că peste tot marea îngheţată avea aceeaşi înfăţişare. Nici o vieţuitoare nu însufleţea întinderea pustie. Impresia produsă era deosebit de tristă. Totuşi, o oarecare poezie se desprindea din peisaj, impresionându-i diferit pe cei doi tovarăşi de drum, pe fiecare după firea sa. Locotenentul Prokop îl contempla ca un savant, căpitanul Servadac ca un artist sensibil la orice nouă emoţie.

Când Soarele apuse şi noaptea înlocui cu desăvârşire ziua, se apropiară unul de celălalt cu o mişcare involuntară, iar mâinile lor se strânseră în tăcere.

Noaptea era foarte întunecoasă pentru că din ajun era Lună nouă; în schimb stelele clipeau cu o strălucire neasemuită pe cerul întunecat. În lipsa busolei, locotenentul Prokop ar fi putut fără îndoială să se călăuzească după noua stea polară, care lucea la orizont. Se înţelege că, oricât de mare era distanţa care despărţea acum Gallia de Soare, ea era cu totul neînsemnată în comparaţie cu nesfârşita depărtare a stelelor.

Cât despre distanţa Galliei, ea era de pe acum considerabilă. Ultima notă stabilea cu precizie acest lucru. Iată la ce cugeta locotenentul Prokop, în timp ce căpitanul Servadac, dând alt curs frământărilor sale, nu se gândea decât la acel sau acei compatrioţi ai săi în ajutorul cărora alerga.

Viteza Galliei de-a lungul orbitei sale scăzuse cu 20 milioane leghe de la 1 martie la 1 aprilie, conform celei de-a doua legi a lui Kepler. În acelaşi timp, depărtarea de Soare crescuse cu 32 milioane leghe. Se găsea deci cam la jumătatea zonei străbătute de planetele mici, care circulă între orbitele lui Marte şi Jupiter. Lucrul era dovedit dealtfel de captarea satelitului care, după nota primită, era Nerina, unul din ultimii asteroizi descoperiţi de curând. Aşadar, Gallia se îndepărta tot mai mult de centrul ei de atracţie, după o lege foarte riguroasă. Aşa stând lucrurile, nu puteau oare spera că autorul documentelor va izbuti să calculeze orbita şi să stabilească cu precizie matematică epoca în care Gallia va fi la afeliu, dacă urmează o orbită eliptică? Punctul acesta ar marca atunci depărtarea ei maximă şi, începând din acea clipă, ea va începe să se apropie din nou de Soare. S-ar cunoaşte atunci precis durata anului şi numărul zilelor galliene ce-l compun.

Locotenentul Prokop cugeta la aceste probleme grave când ziua îl surprinse brusc. Atunci se sfătui cu căpitanul Servadac. După calcul, socotind că străbătuseră de la plecare un drum de cel puţin 100 de leghe în linie dreaptă, hotărâră să micşoreze viteza you-you-ului. O parte din vele fură strânse şi, în ciuda gerului năprasnic, cei doi exploratori cercetară câmpia albă cu cea mai mare atenţie.

Era cu desăvârşire pustie. Nici o îngrămădire de stânci nu-i strica minunata netezime.

— Nu suntem cumva prea la vest de Formentera? Spuse căpitanul Servadac după ce consultă harta.

— E posibil, răspunse locotenentul Prokop. După cum aş fi făcut şi pe mare, m-am ţinut în direcţia insulei. Acum putem însă să cercetăm şi spre est.

— Bine, răspunse căpitanul Servadac. Să nu pierdem o clipă!

You-you-ul fu manevrat în aşa fel, încât să se îndrepte spre nord-est. Hector Servadac, înfruntând vântul aspru, stătea în picioare în faţă. Toată forţa lui se concentra în priviri. Nu căuta să zărească în aer vreun fir de fum, care să trădeze locuinţa nefericitului savant, lipsit probabil de combustibil şi de hrană. Nu! Încercă să descopere la orizont vârful unei insuliţe răsărind pe câmpul de gheaţă.

Deodată ochii căpitanului Servadac se aprinseră. Întinse mâna spre un punct în depărtare.

— E acolo! Strigă el.

Şi arătă spre un fel de construcţie de lemn care se desprindea pe linia circulară trasată între cer şi câmpul de gheaţă. Locotenentul Prokop îşi luase ocheanul.

— Da! Răspunse el. Acolo e un pilon care serveşte vreunei măsurători geodezice!

Nu mai încăpea nici o îndoială! Pânza fu manevrată pe direcţie şi you-you-ul, care se găsea nu mai departe de şase kilometri de punctul semnalat, se avântă cu o viteză uimitoare într-acolo.

Căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop, pradă celei mai vii emoţii, n-ar mai fi fost în stare să rostească un cuvânt. Pilonul se mărea repede în faţa ochilor, şi curând văzură o îngrămădire de stânci joase, ca o pată pe covorul alb al câmpului de gheaţă, deasupra cărora se înălţa pilonul.

Aşa cum presimţise căpitanul Servadac, nici un fir de fum nu se ridica de pe insulă. Pe acest frig cumplit, nu trebuia să-şi mai facă nici un fel de iluzie. Fără îndoială, you-you-ul alerga cu toate pânzele sus spre un mormânt.

După zece minute, cu vreun kilometru înainte de a sosi, locotenentul Prokop strânse brigantina, căci avântul you-you-ului era de ajuns să-l ducă până la stânci.

Atunci o emoţie şi mai mare strânse inima căpitanului Servadac. În vârful pilonului vântul răsucea o fâşie de pânză albastră. Era tot ce mai rămăsese din steagul Franţei!

You-you-ul se izbi de primele stânci. Insuliţa nu avea o circumferinţă mai mare de o jumătate de kilometru. Din Formentera, din Arhipelagul Balearelor, nici o altă rămăşiţă.

La baza pilonului se înălţa o biată baracă de lemn cu obloanele ermetic închise.

Să se repeadă pe stânci, să se caţere pe pietrele lunecoase, să ajungă la cabană fu pentru căpitanul Servadac şi pentru locotenentul Prokop treabă de o clipă.

Hector Servadac dădu cu pumnul în uşa cabanei, închisă pe dinăuntru.

Strigă. Nici un răspuns.

— Ajută-mă, domnule locotenent! Zise căpitanul Servadac.

Şi amândoi, punând voiniceşte umărul, scoaseră din ţâţâni uşa pe jumătate putredă.

În singura încăpere a cabanei era întuneric deplin, linişte desăvârşită. Ultimul locuitor al acestei cabane ori plecase ori era acolo, dar mort.

Deschiseră obloanele şi lumina năvăli înăuntru. Pe vatra rece a sobei nu mai era nimic altceva decât cenuşa unui foc stins.

Într-un colţ, un pat. Pe pat, un trup întins.

Căpitanul Servadac se apropie şi un strigăt îi ieşi din piept:

— Mort de frig! Mort de foame!

Locotenentul Prokop se aplecă asupra nefericitului.

— Trăieşte! Strigă el.

Şi deschizând o sticluţă cu un întăritor puternic, strecură câteva picături între dinţii muribundului.

Un oftat uşor se auzi, urmat imediat de câteva cuvinte, rostite cu un glas slab:

— Gallia?

— Da! Da! Gallia! Răspunse căpitanul Servadac. Şi e.

— E cometa mea, a mea!

După aceste cuvinte, muribundul căzu într-o toropeală adâncă, în timp ce căpitanul Servadac îşi spunea: „Dar îl cunosc pe acest savant! Oare unde l-am mai întâlnit?”

Nici nu se puteau gândi că s-ar putea să-i dea îngrijirile necesare şi să-l salveze de la moarte în cabană aceea unde lipseau cele trebuitoare. Hotărârea lui Hector Servadac şi a locotenentului Prokop fu repede luată. În câteva clipe, muribundul şi cele câteva instrumente de fizică şi de astronomie, hainele sale, hârtiile, cărţile şi o uşă veche, ce-i servea de tablă pentru calcule, fură transportate pe you-you.

Vântul care, din fericire, îşi schimbase pe trei sferturi direcţia le era aproape favorabil. Se folosiră de el, ridicară pânza şi singura stâncă ce mai rămăsese din Insulele Baleare fu lăsată în urmă.

La 19 aprilie, după treizeci şi şase de ore, fără ca savantul să fi deschis ochii sau să fi rostit vreun cuvânt, fu adus în marea sală din Fagurele-Nina, în timp ce coloniştii îi primeau cu urale pe îndrăzneţii lor tovarăşi, a căror sosire o aşteptaseră cu atâta nerăbdare.