Capitolul XXIII.

În care se vorbeşte de un eveniment de mare importanţă, din pricina căruia toată colonia intră în fierbere.

La 23 martie, trei ore după apusul Soarelui, Luna se înălţa la orizontul opus, iar gallienii o putură vedea cum intră în ultimul ei pătrar.

În patru zile, satelitul Galliei trecuse din opoziţie în cuadratura, ceea ce îi dădea o perioadă de vizibilitate de aproape o săptămână; prin urmare, 15-16 zile despărţeau perioadele de lună nouă. Aşadar, pentru Gallia, lunile selenare scăzuseră la jumătate, ca şi zilele solare.

Trei zile mai târziu, în ziua de 26, Luna intra în conjuncţie cu Soarele şi dispărea în razele lui.

— O să se întoarcă? Se întreba Ben-Zuf care, fiind primul care semnalase prezenţa acestui satelit, se interesa de el din toată inima.

Într-adevăr, după atâtea fenomene cosmice a căror cauză rămânea pe mai departe necunoscută gallienilor, observaţia lui Ben-Zuf nu era o vorbă în vânt.

În ziua de 26, vremea era foarte senină, aerul uscat, iar termometrul scăzut până la minus 12 grade centigrade.

La ce distanţă de Soare se găsea oare Gallia? Ce drum străbătuse pe orbita ei de la data indicată pe ultimul document găsit în largul mării? Niciunul din locuitorii Pământului Cald n-ar fi putut s-o spună. Micşorarea aparentă a discului solar nu mai putea servi drept bază pentru un calcul, fie el şi aproximativ. Era păcat că savantul anonim nu le mai trimisese note cu rezultatele ultimelor lui observaţii. Căpitanul Servadac regreta mai mult decât ceilalţi faptul că ciudata corespondenţă cu unul din compatrioţii săi – se încăpăţâna să-l socotească ca atare – nu continuase.

— La urma urmei, spuse el tovarăşilor săi, se prea poate ca astronomul nostru să ne fi scris mai departe prin cutii de conserve sau tocuri de piele, dar nici unele, nici altele n-au ajuns până la Insula Gurbi sau până la Pământul Cald! Şi acum, când marea a îngheţat, putem să ne luăm nădejdea de a primi vreo scrisorică de la acest original!

După cum se ştie, marea era complet îngheţată. Trecerea din stare lichidă în stare solidă avusese loc pe un timp splendid şi într-un moment când nici o adiere nu tulbura apele galliene. De aceea, suprafaţa solidificată era netedă cu desăvârşire, ca aceea a unui lac, sau a unui teren de patinaj. Nici o umflătură, nici o adâncitură, nici o crăpătură. Era o gheaţă curată, fără eroziuni, fără nici un cusur şi se întindea până dincolo de zare.

Ce deosebire faţă de aspectul obişnuit al mărilor polare în apropierea banchizelor! Acolo, peste tot numai aisberguri, sfărâmături de banchize, sloiuri unele peste altele, într-un echilibru veşnic instabil. Dealtfel, câmpurile de gheaţă nu sunt altceva decât o îngrămădire de blocuri de gheaţă rău îmbucate, sfărâmături pe care frigul le ţine în poziţiile cele mai ciudate, munţi cu temelii şubrede care se înalţă până peste cele mai înalte catarge ale balenierelor. Nimic solid în aceste oceane arctice sau antarctice, nimic stabil; banchiza nu e turnată în bronz şi o pală de vânt, o modificare a temperaturii provoacă schimbări spectaculoase de peisaj. Aici, dimpotrivă, Marea Galliană era definitiv încremenită, mai mult chiar decât în perioada când suprafaţa ei tresărea la atingerea vântului din larg. Imensa câmpie albă era mai netedă decât podişurile Saharei sau stepele Rusiei, şi pentru o vreme îndelungată, fără îndoială. Pe apele ferecate ale mării, platoşa ce se îngroşa pe măsură ce frigul se înteţea va rămâne tot atât de rigidă până la dezgheţ. Dacă dezgheţul va mai veni vreodată.

Ruşii erau deprinşi cu mările îngheţate ale nordului, care oferă aspectul unui câmp cristalizat în mod neregulat. De aceea se uitau cu oarecare mirare la Marea Galliană, lucie ca un lac, cu mirare, dar şi cu plăcere, căci câmpul de gheaţă, perfect neted, era minunat pentru exerciţiile de patinaj. Pe Dobrâna se găsea un sortiment bogat de patine şi el fu pus la dispoziţia amatorilor care dădură năvală. Ruşii îi învăţară să patineze pe spanioli şi scurt timp după aceea, în timpul frumoaselor zile ce urmară, pe gerul înţepător, dar suportabil datorită lipsei rafalelor de vânt, toţi gallienii până la unul se străduiau să descrie curbele cele mai elegante. Micuţa Nina şi tânărul Pablo se întrecură pe ei înşişi şi avură mult succes. Căpitanul Servadac, îndemânatic la toate exerciţiile de gimnastică, îşi ajunse repede din urmă profesorul, pe contele Timaşev. Până şi Ben-Zuf înfăptui minuni; dealtfel, patinase de multe ori pe marele bazin din piaţa Montmartre, „o adevărată mare, zău aşa!”

Felul acesta de exerciţiu, foarte sănătos, deveni totodată o distracţie folositoare pentru locuitorii Pământului Cald. La nevoie putea fi şi un mijloc rapid de locomoţie. Într-adevăr, locotenentul Prokop, unul din cei mai buni patinatori de pe Gallia, făcu în mai multe rânduri drumul de la Pământul Cald până la Insula Gurbi, adică vreo zece leghe, în timp de două ore.

— Iată ce va înlocui pe suprafaţa Galliei drumurile de fier din lumea veche, spunea căpitanul Servadac. În fond patina nu-i altceva decât o şină mobilă, prinsă de piciorul călătorului.

Între timp temperatura scădea treptat, iar media arătată de termometre era de 15-16 grade sub zero. Odată cu frigul scădea şi lumina, ca şi cum discul solar ar fi fost acoperit de Lună la nesfârşit, într-o eclipsă parţială. Un fel de clarobscur se lăsase asupra tuturor obiectelor, oferind ochilor o privelişte plină de tristeţe, ceea ce ducea la un fel de depresiune sufletească împotriva căreia trebuiau să lupte.

Cum ar fi putut aceşti exilaţi de pe globul terestru, odinioară atât de prinşi în vârtejul lumii, să nu se gândească la singurătatea ce se aşternuse în jurul lor? Cum ar fi putut uita că Pământul, gravitând la milioane de leghe de Gallia, se depărta din ce în ce mai mult? Puteau crede oare că o să-l mai vadă vreodată, când blocul desprins de el se afunda tot mai adânc în spaţiile interplanetare? Nimic nu-i asigura că, într-o bună zi, Gallia, lăsând în urmă aceste spaţii supuse puterii astrului solar, nu va alerga prin lumea siderală şi se va mişca în câmpul de atracţie al altui Soare.

Contele Timaşev, căpitanul Servadac şi locotenentul Prokop erau, fireşte, singurii din colonia galliană care îşi puteau imagina o asemenea eventualitate. Totuşi, însoţitorii lor, fără a pătrunde prea adânc tainele şi ameninţările viitorului, îndurau, fără s-o ştie, urmările unei situaţii fără precedent în analele lumii. Trebuia să se găsească un mijloc pentru a-i abate de la gânduri negre, fie instruindu-i, fie dându-le o ocupaţie, fie distrându-i, aşa că patinajul fu o diversiune fericită de la monotonele treburi zilnice.

Când am spus că toţi locuitorii Pământului Cald luau parte, mai mult sau mai puţin, la acest exerciţiu sănătos, nu l-am socotit, bineînţeles, printre ei şi pe Isac Hakhabut.

În ciuda frigului năprasnic, Hakhabut nu se mai arătase de la sosirea lui din Insula Gurbi. Căpitanul Servadac interzisese cu străşnicie să se intre în legătură cu el, aşa că nimeni nu se dusese să-l vadă pe Hansa. Dar un firişor de fum se ridica din coşul cabinei, arătând că proprietarul tartanei era tot la bordul ei. Trebuie că suferea din pricină că-şi ardea combustibilul, oricât de puţin ar fi fost, când ar fi putut să profite gratuit de căldura vulcanică din Fagurele-Nina. Dar prefera această cheltuială suplimentară obligaţiei de a părăsi Hansa, pentru a împărtăşi traiul comun. Cine ar fi vegheat în lipsa lui asupra preţioasei încărcături?

Dealtfel, atât tartana, cât şi goeleta fuseseră astfel adăpostite, încât să poată suporta primejdiile unei iernări îndelungate. Locotenentul Prokop avusese grijă de toate. Solid înţepenite în micul golf şi prinse acum în carapacea de gheaţă, stăteau amândouă nemişcate. Dar coloniştii luaseră măsura, aşa cum fac cei ce iernează în mările arctice, să taie gheaţa pieziş sub coca vaselor. În felul acesta, blocurile de apă îngheţată se uneau sub chilă şi nu-şi mai exercitau puternica presiune asupra copastiei celor două vase, riscând să le sfărâme. Dacă nivelul câmpului de gheaţă s-ar fi ridicat, goeleta şi tartana s-ar fi înălţat şi ele tot cu atât; iar odată cu dezgheţul, nădăjduiau ca ele să revină pe linia de plutire potrivită cu elementul lor natural.

Marea Galliană era, aşadar, îngheţată pe toată întinderea ei şi, cu ocazia ultimei lui vizite pe Insula Gurbi, locotenentul Prokop văzuse cum câmpul de gheaţă se desfăşura cât vezi cu ochii la nord, la est, la vest.

Numai un singur loc din vastul bazin rezistase fenomenului de solidificare, şi anume, locul ce se găsea sub peştera principală şi unde se revărsau valurile de lavă incandescentă. Acolo, apele erau neacoperite de gheţuri, în cadrul lor de stânci, iar ţurţurii şi sloiurile care tindeau să se formeze sub acţiunea frigului erau îndată mistuiţi de căldură. Apa sfârâia şi se evapora în atingere cu lava şi un clocot continuu menţinea moleculele într-o stare de fierbere neîntreruptă. Această mică porţiune de mare, tot timpul lichidă, ar fi trebuit să îngăduie pescarilor să-şi arate meşteşugul. Dar, după cum spunea Ben-Zuf, „peştii erau prea fierţi ca să mai poată muşca din momeală”.

În primele zile de aprilie, timpul se schimbă, cerul se întunecă pe negândite. Totuşi, temperatura nu se schimbă, deoarece scăderea temperaturii nu depindea de o stare anumită a atmosferei, nici de cantitatea mai mare sau mai mică de vapori care o saturau. Întradevăr, pe Gallia lucrurile stăteau cu totul altfel, supuse cu necesitate influenţei atmosferice, şi unde iernile cunosc oarecari întreruperi sub influenţa vântului. Gerul de pe noul sferoid nu avea importante variaţii de temperatură, pentru că el nu se datora decât îndepărtării de sursa de lumină şi căldură şi avea să se înteţească până când va atinge limita fixată de Fourier pentru temperaturile cosmice.

În acea vreme bântui o adevărată furtună, fără ploaie sau zăpadă, în timpul căreia însă vântul se dezlănţui cu o neasemuită violenţă. Năpustindu-se prin perdeaua de foc, care închidea pe dinafară intrarea în sala comună, el producea efectele cele mai ciudate. Fură nevoiţi să se păzească straşnic de lava pe care o împingea înăuntru. Dar nu avură motive să se teamă că o va răci. Dimpotrivă, saturând-o cu oxigen, uraganul activa arderile întocmai ca un uriaş ventilator. Câteodată rafala era atât de puternică, încât timp de o clipă perdeaua lichidă era spintecată şi un curent rece pătrundea în sala comună, dar crăpătura se închidea aproape imediat după aceea, aşa că această împrospătare a aerului din interior era mai degrabă binevenită decât dăunătoare.

La 4 aprilie, Luna de curând dobândită începuse să se desprindă din iradiaţia solară sub forma unui corn subţiratic. Ea apărea, deci, din nou după o absenţă de aproape opt zile, aşa cum era de prevăzut conform cu mişcarea ei de revoluţie pe care o observaseră.

Temerile mai mult sau mai puţin întemeiate că nau s-o mai vadă nu se împliniseră – spre marea satisfacţie a lui Ben-Zuf – iar noul satelit părea hotărât să-şi facă cu conştiinciozitate serviciul în jurul Galliei.

Vă aduceţi aminte că, drept urmare a dispariţiei oricărui alt pământ cultivat, păsările luate de atmosfera galliană se refugiaseră pe Insula Gurbi. Aici, pământurile cultivate fuseseră suficiente pentru a le hrăni în timpul zilelor frumoase, aşa că se năpustiseră cu miile asupra insulei, sosind din toate colţurile asteroidului.

Dar odată cu venirea gerurilor, câmpurile se acoperiră de zăpadă, iar zăpada, curând preschimbată în gheaţă compactă, nu mai dădea posibilitate nici măcar pliscurilor celor mai puternice să pătrundă până la sol. Urmarea fu emigrarea generală a păsărilor care, din instinct, dădură năvală asupra Pământului Cald.

Continentul acesta, e adevărat, nu le oferea nici o hrană, în schimb era locuit. În loc să fugă de prezenţa omului, păsările se grăbeau să o caute. Toate rămăşiţele aruncate zilnic în afara galeriilor dispăreau într-o clipită, dar nu erau nici pe departe îndestulătoare pentru miile de exemplare din toate speciile. Curând, împinse atât de frig cât şi de foame, câteva sute de zburătoare pătrunseră în tunelul îngust şi se instalară în interiorul Fagurelui-Nina.

Fură prin urmare siliţi din nou să le alunge, căci altfel situaţia ar fi devenit de neîndurat. Era un nou divertisment de la ocupaţiile zilnice, iar vânătorii din mica colonie nu stătură cu braţele încrucişate. Numărul păsărilor era atât de mare, încât părea o adevărată cotropire. Se arătau atât de înfometate şi, în consecinţă, atât de hrăpăreţe, încât ajunseseră să smulgă bucăţi de carne sau de pâine până şi din mâinile mesenilor din sala comună. Erau alungate cu pietre, cu bâte, cu focuri de armă, chiar. Dar numai după un şir de lupte înverşunate izbutiră să scape, în parte, de nesuferiţii musafiri, după ce mai întâi păstraseră câteva perechi pentru perpetuarea speciei.

Ben-Zuf era cel mai bun organizator al acestor vânători! Cum se mai zbătea, cum mai striga! Cu câte înjurături cazone nu le mai copleşea pe bietele zburătoare! Iar dintre cele care se distingeau prin calităţile lor comestibile, cum ar fi raţe sălbatice, potârnichi, becaţe, becaţine etc., câte nu fură mâncate, zile de-a rândul, de coloniştii Galliei! E chiar de presupus că vânătorii le ucideau cu vădită plăcere tocmai pe acestea.

Apoi, totul reintră în normal la Fagurele-Nina. Nu mai rămăseseră decât vreo sută de intruşi, care îşi făcuseră cuiburile în scobiturile din stânci, de unde nu puteau fi uşor alungaţi. Dar până la urmă aceşti intruşi se socotiră ei stăpânii locului şi nu mai lăsară înăuntru pe nimeni altul. Aşa că urmă o perioadă de încetare a ostilităţilor din partea ambelor tabere care luptau pentru independenţa domiciliului lor, şi, printro înţelegere tacită, le lăsară pe aceste încăpăţânate să facă de pază. Şi cum o mai făceau! Nefericita pasăre, rătăcită în galerii fără nici un drept, era repede gonită sau ucisă, de semenele ei nemiloase.

Într-o zi, la 15 aprilie, se auziră ţipete la intrarea galeriei principale. Era Nina care striga după ajutor. Pablo îi recunoscu vocea şi, luând-o înaintea lui BenZuf, se grăbi să sară s-o scape pe micuţa lui prietenă.

— Vino! Vino! Striga Nina. Vor să mă omoare. Repezindu-se, Pablo zări o jumătate de duzină de goelanzi mari care se războiau cu fetiţa. Înarmat cu o bâtă, se aruncă în vălmăşag şi reuşi să alunge hrăpăreţele păsări de mare, dar nu înainte de a primi câteva lovituri puternice de cioc.

— Ce ai acolo, Nina? Întrebă el.

— Ia te uită, Pablo! Răspunse fetiţa, arătându-i o pasăre pe care o strângea la pieptul ei.

Ben-Zuf, care sosise şi el în clipa aceea, luă pasărea din mâinile fetiţei şi strigă:

— E un porumbel!

Era într-adevăr un porumbel şi chiar un exemplar din specia porumbeilor călători, căci avea aripile uşor despicate şi trunchiate la capete.

— Ah! Zise deodată Ben-Zuf. Pe toţi sfinţii din Montmartre, are un săculeţ de gât!

Câteva clipe mai târziu, porumbelul se găsea în mâinile căpitanului Servadac, iar însoţitorii lui, întruniţi în sala cea mare, îl priveau nerăbdători.

— Avem veşti de la savantul nostru! Strigă căpitanul Servadac. Marea fiind prinsă de gheţuri, el se foloseşte de păsări ca să-şi trimită mesajele. Ah! Numai de şi-ar fi dat de data aceasta numele şi mai ales adresa.

Săculeţul fusese în parte sfâşiat în timpul luptei porumbelului cu goelanzii. Îl deschiseră şi găsiră înăuntru o scurtă notă, redactată concis în termenii următori: „Gallia.

Drum parcurs de la 1 martie până la 1 aprilie: 39.700.000 l. Depărtare de Soare: 110.000.000 l Captat pe Nerina în trecere. Hrana va lipsi şi.”

Restul mesajului, rupt de pliscurile goelanzilor, nu se mai putea citi.

— Ah! Blestemat ghinion! Strigă căpitanul Servadac. Semnătura era aici, fireşte, şi data şi locul de plecare al notei! E scrisă toată în franceză, de data asta, şi a scris-o un francez! Şi să nu poţi veni în ajutorul acestui nenorocit!

Contele Timaşev şi locotenentul Prokop se întoarseră la locul luptei în speranţa că vor găsi, pe vreo fâşie ruptă, un nume, o semnătură, un semn oarecare să-i poată pune pe urmele necunoscutului. Căutările lor se dovediră zadarnice.

— Nu vom şti niciodată unde se găseşte acest ultim supravieţuitor al pământului! Exclamă căpitanul Servadac.

— Ah! Zise deodată micuţa Nina. Prietene Zuf, ia te uită aici!

Şi spunând acestea, îi arătă lui Ben-Zuf porumbelul pe care cu atâta grijă îl ţine-a încă în mâini.

Pe aripa stângă a păsării se desluşea foarte bine urma unei ştampile umede, care purta în partea de jos, unde se notează locul şi data, un singur cuvânt care spunea tot ceea ce era mai important de aflat: „Formentera”.