II.

SAINT-ENOCH.

A doua zi, la 7 noiembrie 1863, Saint-Enoch părăsi portul Havre remorcat de Hercule, care-l scoase în larg în timpul fluxului. Vremea era destul de proastă. Nori joşi şi zdrenţuiţi goneau pe cer minaţi de un vânt tare din nord-vest.

Nava căpitanului Bourcart, cu o capacitate de circa 550 de tone, era înzestrată cu toate uneltele întrebuinţate în mod obişnuit pentru dificilul pescuit al balenelor din meleagurile îndepărtate ale Pacificului. Cu toate că fusese construită cu zece ani în urmă, se ţinea bine pe orice timp. Echipajul se ocupase întotdeauna să fie în perfectă stare atât velatura, cât şi coca şi tocmai terminase curăţirea şi vopsirea la dana portului.

Saint-Enoch, o corabie cu trei catarge, avea ca pânze trinca, vela mare, randa, gabierul mic şi gabierul mare, gabierul artimon, vela în cruce, artimon, rândunica mare şi rândunica mică, rândunica artimon, focul mare şi mic, focul săgeţii, zburătorii, velastraiurile şi bonetele.

În aşteptarea plecării, domnul Bourcart montase la locul lor uneltele pentru vânarea balenelor. Patru baleniere erau fixate la locurile lor; la babord a secundului, precum şi ale primului şi celui de al doilea locotenent, iar la tribord cea a căpitanului. Alte patru de schimb erau aşezate pe cavaleţii de lemn ai punţii. între arborele trinchet şi arborele mare, în faţa bocaportului au fost instalate, una lângă alta, cele două oale de fier împrejmuite cu un zid de cărămizi. Acestea servesc la topirea grăsimii. în spatele oalelor, două găuri proiectate în acest scop serveau la ieşirea fumului şi, în faţă, ceva mai jos de gura oalelor, două cuptoare slujeau la întreţinerea focului de dedesubtul lor.

Iată şi lista ofiţerilor şi oamenilor echipajului îmbarcaţi pe Saint Enoch:

Căpitanul Bourcart (Evariste-Simon), vârsta 50 de ani.

Secundul Ffeurtaux (Jean-Frarftrois), 40 de ani.

Primul locotenent Coquebert (Yves), 32 de ani.

Al doilea locotenent Allotte (Romain), 27 de ani.

Şeful echipajului Ollive (Mathurin), 45 de ani.

Pescar harponer Thiebaut (Louis), 37 de ani.

Pescar harponer Kardek (Pierre), 32 de ani.

Pescar harponer Durut (Jean), 32 de ani.

Pescar harponer Ducrest. (Alain), 31 de ani.

Doctorul Filhiol, 27 de ani.

Dogarul Cabidoulin (Jean-Marie), 52 de ani.

Fierarul Thomas (Gille), 45 de ani.

Dulgherul Ferut (Marcel), 36 de ani.

Opt mateloţi.

Unsprezece elevi marinari Un şef ospătar Un bucătar în total 34 de oameni, adică personalul obişnuit al unei baleniere de ^tonajul navei Saint-Enoch.

Aproape jumătate din echipaj era alcătuită din mateloţi normanzi şi bretoni. Doar dulgherul Ferut era originar din Paris, cartierul Belleville, unde exercitase meseria de maşinist la diverse teatre din Capitală.

Ofiţerii mai fuseseră în expediţii la bordul lui Saint-Enoch şi se arătau vrednici de toată lauda. Aveau calităţile cerute de această meserie. în expediţia precedentă parcurseseră meleagurile din nordul şi sudul Pacificului. Călătorie fericită s-ar putea spune, căci timp de 44 de luni cât durase, nu avusese loc nici un incident grav; expediţia fusese de asemenea rodnică, deoarece nava adusese două mii de butoaie de ulei care se vânduseră la un preţ bun.

Secundul Heurtaux se dovedea foarte priceput în ce privea reparaţiile de la bord. După ce servise în calitate de aspirant auxiliar în marina de stat, se îmbarcase apoi pe vase comerciale şi acum naviga aşteptând să ajungă comandant de navă. Trecea pe drept cuvânt ca un bun marinar şi era foarte sever în materie de disciplină.

Despre primul locotenent, Coquebert, şi cel de al doilea locotenent, Allotte, şi ei excelenţi ofiţeri, nu era nimic de spus, dacă nu că desfăşuraseră un zel extraordinar, aproape imprudent, în urmărirea balenelor; luptau cu vitejie şi îndrăzneală; căutau să se întreacă în muncă şi-şi riscau în mod aventuros balenierele, în pofida recomandărilor şi ordinelor ferme ale căpitanului de a fi prudenţi. Dar pasiunea pescarului la pescuit este la fel cu a vânătorului la vânat – o atracţie irezistibilă, o ardoare instinctivă. Cei doi locotenenţi le transmiteau, chiar prea mult, aceste sentimente şi oamenilor din subordine, mai ales locotenentul Romain Allotte.

Câteva cuvinte despre şeful echipajului Mathurin Ollive. Acest om mic de stat, slab şi nervos, foarte rezistent la oboseală, priceput la treabă, numai ochi şi urechi, poseda calităţile speciale care caracterizează pe căpitanii din marina de război. Cu siguranţă, între cei aliaţi la bord, el se interesa cel mai puţin de prinderea balenelor. Dacă o navă era înzestrată special pentru acest fel de pescuit sau pentru transportul altor mărfuri dintr-un port într-altul, o considera înainte de toate o navă şi şefului Ollive nu-i păsa decât de problemele de navigaţie. Căpitanul Bourcart îi acorda o mare încredere, pe care de altfel o merita.

Cât despre cei opt mateloţi, cei mai mulţi dintre ei luaseră parte la precedenta cursă a lui Saint-Enoch şi alcătuiau un echipaj sigur şi foarte experimentat.

Dintre cei 11 elevi marinari nu erau decât doi care debutau în această aspră expediţie a marelui pescuit. Aceşti băieţi, între 14 şi 18 ani, care îşi făcuseră practica în marina comercială, aveau să fie întrebuinţaţi alături de mateloţi la armarea balenierelor.

Mai rămâneau fierarul Thomas, ^dogarul Cabidoulin, dulgherul Ferut, bucătarul şi şeful ospătar. în afară de dogar, toţi făceau parte din personalul navei de trei ani încoace şi-şi cunoşteau bine îndatoririle. Trebuie adăugat că meşterii Ollive şi Cabidoulin se ştiau de multă vreme deoarece navigaseră deseori împreună. Astfel, primul, obişnuit cu maniile celui de-al doilea, îl întâmpină cu aceste cuvinte:

— Ei, bătrâne, ai venit deci!

— Da, zise celălalt.

— Mai faci o încercare?

— Precum vezi.

— Şi tot nu ţi-a ieşit din cap blestemata de idee că se va sfârşi rău?

— Foarte rău, răspunse serios dogarul.

— Bine, zise Mathurin Ollive, sper că ai să ne scuteşti de prezicerile tale…

— Poţi fi sigur de contrariul!

— Atunci te priveşte, dar dacă ni se-ntâmplă vreo nenorocire…

— Ar însemna că nu m-am înşelat, replică Jean-Marie Cabidoulin.

Cine ştie dacă dogarului nu începea să-i pară rău că a acceptat oferta căpitanului Bourcart?

Îndată ce Saint-Enoch trecu de dig, vântul având tendinţa de a se înteţi, s-a dat ordin să se întindă gabierele, din care şeful echipajului scoase două terţarole. Apoi, imediat ce Hercule desprinse remorca, gabierele fură întinse şi de asemenea focul mic şi vela artimon, iar în acelaşi timp căpitanul Bourcart dispuse să se lege mura trincăi.

În aceste condiţii, corabia putea să manevreze spre nord-est în aşa fel, încât să poată ocoli capul istmului Barfleur.

Vântul îl obliga pe Saint-Enoch să navigheze aproape de ţărm cu viteză mai mică. De altfel mersul navei era bun şi chiar la vânt de cinci carturi înainta cu zece mile pe oră.

A trebuit să navigheze aproape de ţărm trei zile înainte de a putea să-l debarce pe pilot la Hougue. Din acest moment mersul navei deveni normal în timp ce cobora pe Canalul Mânecii. Băteau vânt uri prielnice pentru navigaţie. Căpitanul Bourcart, după ce ordonă să se întindă rândunicile, velastraiurile şi zburătorii, putu să constate că Saint-Enoch nu pierduse nimic din calităţile sale nautice. Greementul fusese aproape în întregime refăcut în vederea acestei expediţii în regiunile îndepărtate, în care o navă suportă solicitări foarte obositoare.

— Timp frumos, mare liniştită şi vânt prielnic, spuse domnul Bourcart doctorului Filhiol, cu care se plimba pe dunetă. Iată o traversare care începe bine, lucru rar când trebuie să străbaţi Canalul Mânecii în acest anotimp!

— Felicitările mele, căpitane, răspunse doctorul, dar ne aflăm abia la începutul călătoriei.

— Oh! Ştiu, domnule Filhiol, nu ajunge să începi cu bine o călătorie, important este s-o termini cu bine! Nu vă fie teamă, avem o navă bună sub picioarele noastre şi, dacă n-a fost lansată chiar ieri. nu înseamnă că nu are o cocă solidă şi un greement bun… Pretind chiar că oferă mai multă garanţie decât o navă nouă şi credeţi-mă că-i cunosc destul de bine valoarea.

— Aş adăuga, căpitane, că nu e vorba numai să facem o călătorie excelentă. Trebuie ca aceasta să dea şi foloase serioase, ceea ce nu depinde nici de corabie, nici de ofiţeri şi nici de echipaj…

— Este aşa cum spuneţi, răspunse căpitanul. Balena se iveşte sau nu… Trebuie să avem noroc ca în orice împrejurare şi şansa nu se poate comanda. Te întorci cu butoaiele pline sau cu ele goale, bineînţeles!… Dar Saint-Enoch este la a cincea sa expediţie de când a ieşit din şantierele din Honfleur şi cele precedente s-au soldat toate în favoarea sa…

— Semn bun, căpitane. Şi socotiţi să începeţi pescuitul când ajungeţi în Pacific?

— Vreau, domnule Filhiol, să profit de toate ocaziile şi, dacă vom întâlni balene în Atlantic, înainte de a trece de Cap, bărcile noastre se vor grăbi să le vâneze. Totul este să le observi la mică distanţă şi să ajungi să le prinzi fără să pierzi prea mult timp în drum, respectând ruta.

Câteva zile după plecarea din Havre, domnul Bourcart organiză serviciul de veghe: doi oameni la catarge, unul la trinchet şi celălalt la arborele mare. Acest serviciu era îndeplinit de harponeri şi mateloţi, în timp ce elevii marinari făceau cu rândul la timonă.

De altfel, pentru a fi gata la nevoie, fiecare balenieră primi armamentul necesar pescuitului. Dacă deci o balenă ar fi semnalată în apropierea navei, n-aveau decât să coboare ambarcaţiunile, ceea ce s-ar efectua în câteva minute. Dar asemenea eventualitate nu se prevedea înainte ca Saint-Enoch să ajungă în plin Atlantic.

Îndată ce văzu că se află la capătul Canalului Mânecii, căpitanul Bourcart urmă drumul spre vest pentru a putea ocoli Ouessant. în momentul când pământul Franţei trebuia să dispară, el i-l arătă doctorului Filhiol.

— La revedere! exclamară amândoi.

Adresând acest salut de ultimă oră ţării lor, se întrebau desigur câte luni, câţi ani vor trece poate înainte de a o revedea…

Vântul bătând destul de tare spre nord-est, Saint-Enoch nu avu decât să slăbească scotele pentru a o lua spre capul Ortegal de la capătul limbii de pământ din nord-vestul Spaniei. Nu va mai fi nevoie să treacă prin golful Gascogne, unde drumul unei corăbii mici se face cu mari riscuri, când vântul suflă din larg şi o împinge spre coastă. De câte ori navele care nu reuşesc să ţină direcţia sunt obligate să se adăpostească în porturile franceze sau spaniole!

Când căpitanul şi ofiţerii săi se strângeau la ora mesei, se discuta desigur despre ce se va întâmpla în această nouă expediţie. Ea debuta în condiţii prielnice. Nava se va găsi în plin sezon în regiunile de pescuit şi domnul Bourcart arăta atâta încredere, încât putea s-o sădească în sufletele celor mai rezervaţi.

— Dacă ţinem seama, declară el într-o zi, că plecarea noastră a fost întârziată cu 15 zile şi că acum ar fi trebuit să fim în dreptul insulelor Ascension şi Sfânta Elena, ar fi o mare nedreptate să ne plângem…

— Cu condiţia, replică locotenentul Coquebert, cu condiţia ca vântul să sufle din direcţia bună cel puţin o lună şi atunci vom câştiga uşor timpul pierdut.

— Totuşi, zise domnul Heurtaux, păcat că tânărul nostru doctor n-a avut mai devreme excelenta idee de a se îmbarca pe Saint-Enoch.

— Şi eu regret, replică vesel domnul Filhiol, căci nu puteam găsi nicăieri o primire mai călduroasă şi o societate mai plăcută.

— Părerile de rău n-au nici un rost, prieteni! zise domnul Bourcart. Ideile bune nu vin totdeauna când vrei…

— Nici balenele, exclamă Romain Allotte. Aşa că, atunci când sunt semnalate, trebuie să fii pregătit…

— De altfel, remarcă doctorul, nu numai medicul lipsea personalului de pe Saint-Enoch, lipsea şi dogarul…

— E adevărat, răspunse căpitanul Bourcart, şi să nu uităm că dumneavoastră sunteţi acela, dragă domnule Filhiol, care mi-a vorbit de Jean-Marie Cabidoulin. Desigur că fără intervenţia dumneavoastră nu m-aş fi gândit nici un moment să mă duc la el…

— In fine, se află la bord, încheie domnul Heurtaux şi asta-i esenţialul. Dar aşa cum îl cunosc, n-aş fi crezut niciodată că va consimţi să-şi părăsească prăvălia şi butoaiele… In mai multe rânduri, cu toate avantajele ce i se ofereau, a refuzat să plece pe mare şi trebuie că aţi avut darul convingerii…

— Ei bine, zise căpitanul Bourcart, n-am întâmpinat o prea mare împotrivire… Spunea că e sătul de navigaţie… A avut şansa să ti scăpat cu bine până acum… De ce să puie soarta la încercare? Totdeauna sfârşeşti prin a-ţi lăsa oasele… Trebuie să ştii să te opreşti la timp… Pe scurt, cunoaşteţi cu toţii văicărelile acestui om vrednic! Şi apoi pretenţia că a văzut tot ce se putea vedea în cursul unei expediţii de pescuit…

— Niciodată n-ai văzut totul, declară locotenentul Allotte, şi, în ceea ce mă priveşte, aştept totdeauna întâmplări noi… neobişnuite…

— Ceea ce ar fi neobişnuit, aş zice chiar de necrezut… afirmă domnul Bourcart, ar fi ca norocul să-l părăsească pe Saint-Enoch. Asta ar însemna ca expediţia de faţă să nu fie la fel de bună ca cele dinainte, din care am avut mari beneficii! Să primim, cum se zice, o lovitură pe la spate, iar nava noastră să nu aducă plinul său de balene şi de grăsime! Sunt însă foarte liniştit în această privinţă! Trecutul garantează viitorul şi, atunci când Saint-Enoch se va înapoia în bazinul comerţului, va avea cele 2 000 de butoaie pline ochi.

Şi, pe legea mea, dacă l-ar fi auzit vorbind cu încrederea lui de nezdruncinat, chiar şi Jean-Marie Cabidoulin şi-ar fi zis, poate, că cel puţin în această expediţie nu avea să se teamă de nici un risc, atât de norocoasă era nava căpitanului Bourcart!

După ce ajunse în sud-est în dreptul înălţimilor capului Ortegal, Saint-Enoch, favorizat de condiţiile atmosferice, se-ndrepta spre Madere pentru a trece apoi între Azore şi insulele Canare. La această latitudine, echipajul găsi un climat excelent, o temperatură medie, îndată ce trecură de tropice înainte de insulele Capului Verde.

Ceea ce-l făcea pe căpitanul Bourcart, pe ofiţerii şi mateloţii săi să se mire, era că până atunci nu putuseră urmări nici o balenă. Dacă zăriră câteva de două-trei ori, ele erau la o distanţă atât de mare, că n-avea rost să coboare bărcile. Ar fi fost vreme şi osteneală pierdute fără nici un rezultat; mai bine să ajungă în regiunile de pescuit într-un timp cât mai scurt, fie pe mările din NouaZeelandă – foarte solicitate în această epocă a anului – fie pe cele din Pacificul septentrional. Iată de ce nu trebuiau să întârzie.

Navele din porturile Europei, ca să ajungă în Oceanul Pacific, pot alege între două căi aproape egale ca parcurs: fie să treacă pe la Capul Bunei Speranţe din sudul Africii, fie să ocolească pe la capul Horn din sudul Ţării de Foc. Aşa se întâmpla atâta timp cât încă nu se deschisese Canalul Panama. Dar, în ce priveşte drumul pe la capul Horn, trebuia coborât până la paralela 55 a emisferei meridionale unde sunt furtuni puternice. Fără-ndoială, e mai bine ca o navă să se angajeze prin sinuozităţile strâmtorii Magellan şi să evite astfel marile furtuni ale capului. In ce priveşte corăbiile, ele nu s-ar putea aventura fără să aibă nesfârşite întârzieri, mai ales când este vorba să treacă prin această strâmtoare de la est spre vest.

În general este deci mult mai avantajos s-o iei pe la sudul Africii, apoi prin Oceanul Indian şi Marea de Sud, unde în numeroase porturi ale coastei australiene te poţi adăposti uşor până în Noua Zeelandă.

Căpitanul Bourcart alesese mereu acest drum în precedentele sale călătorii şi o făcu şi acum. Nici nu avu nevoie să se îndrepte mult spre vest, fiind slujit de un vânt neschimbător şi după ce depăşi insulele Capului Verde, întâlni curând Ascension şi, după câteva zile, Sfânta-Elena.

La această epocă a anului, dincolo de Ecuator, regiunile Atlanticului sunt foarte umblate. Nu se scurgeau nici 48 de ore fără ca Saint-Enoch să nu întâlnească câteva vapoare care treceau cu mare viteză sau câte unul din acele clipere iuţi şi subţiri, singurele care se pot lua la întrecere cu steamerul. Dar căpitanul Bourcart n-avea timp să le dea lecţii de cumpănire. De cele mai multe ori, se arătau numai pentru a ridica pavilionul care le indica naţionalitatea şi de obicei nu aveau de transmis sau de primit nici un fel de informaţii maritime.

Din insula Ascension, trecând între ea şi coastă, cei de pe Saint-Enoch n-au putut să zărească decât vârfurile vulcanilor care se-nalţă deasupră-i. Ajunsă în dreptul insulei Sfânta-Elena, nava o lăsă în urmă la tribord, la o distanţă de trei sau patru mile. Din tot echipajul, doctorul Filhiol era singurul care n-o văzuse şi timp de o oră privirea sa nu se putu desprinde de piscul Dianei, deasupra văgăunei unde se găsea închisoarea Longwood.

Timpul, destul de schimbător, deşi direcţia vântului era constantă, favoriza mersul navei care, fără să-şi schimbe murele, n-avea nevoie decât să strěnga sau să întindă din pânze. Oamenii de veghe postaţi pe vergi erau numai ochi. Şi totuşi balenele nu se iveau; ele se găseau probabil mai la sud la câteva mile depărtare de Cap.

— La naiba, căpitane, spunea câteodată dogarul, nu era nevoie să mă îmbarcaţi dacă n-am de lucru la bord…

— Va veni timpul… repeta domnul Bourcart.

— Sau nu va veni, răspundea dogarul clătinând din cap, şi nu vom avea nici un butoi plin când vom ajunge în Noua Zeelandă…

— E posibil, meştere Cabidoulin, dar îl vom umple acolo… O să ai destulă treabă, fii sigur!

— Cândva, domnule căpitan, balenele mişunau în partea asta a Atlanticului…

— De… recunosc şi este sigur că vor fi din ce în ce mai puţine, ceea ce este destul de trist!

Într-adevăr, oamenii de veghe abia semnalară două-trei balene – una dintre ele destul de mare. Din nefericire, aflându-se prea aproape de navă, se scufundară numaidecât şi apoi nu se mai văzură. Cu viteza mare cu care înoată aceste cetacee, pot străbate o mare distanţă înainte de a reveni la suprafaţă. Coborând balenierele ca să le urmăreşti, ar fi însemnat să te expui la o mare oboseală fără şanse serioase de reuşită.

Ajunseră la Capul Bunei Speranţe pe la mijlocul lunii decembrie. La acea vreme, de-a lungul coastei Africii întâlneai multe nave care aveau ca destinaţie marea colonie engleză. Se întâmpla rar ca orizontul să nu fie brăzdat de fumul vreunui bastiment.

De mai multe ori, în timpul călătoriilor precedente, domnul Bourcart se oprise în portul Cape town, când Saint-Enoch se-ntorcea din expediţie, şi putuse vinde acolo o parte din încărcătură. N-avură deci de ce să coboare pe uscat. Corabia ocoli sudul Africii, ale cărei ultime înălţimi rămaseră în urmă cu vreo cinci mile la babord. Capul Bunei Speranţe se numea la început, pe bună dreptate, Capul Furtunilor. De data aceasta îşi justifică vechea denumire, cu toate că emisfera meridională se găsea în plină vară. Saint-Enoch trebui să înfrunte vânturi puternice care-l siliră să meargă cu viteză redusă. Totuşi suferi o mică întârziere şi câteva avarii fără mare importanţă, pe care meşterul Cabidoulin n-avu cum să le ia drept semne rele. Apoi, profitând de curentul antarctic care se-ndreaptă spre est înainte de a devia în apropierea insulelor Kerguelen, putu să-şi continue drumul în condiţii favorabile.

În ziua de 30 ianuarie, puţin după răsăritul soarelui, unul din oamenii de veghe strigă de pe vergile arborelui trinchet:

— Pământ pe direcţia vântului.

Calculele căpitanului Bourcart situau vasul la 76 grade longitudine la est de meridianul Parisului şi la 37 grade latitudine sudică, adică în apropierea insulelor Amsterdam şi Saint-Paul.

La două mii de mile de aceasta din urmă, Saint-Enoch se opri. Pirogele secundului Heurtaux şi locotenentului Allotte fură trimise aproape de coastă cu undiţe şi plase, căci peşte se găseşte cât vrei pe lângă malurile insulei. în adevăr, după-amiază ele se întoarseră cu o cantitate de peşte de bună calitate şi de languste, nu mai puţin gustoase, care alcătuiră masa pentru câteva zile.

După insuia Saint-Paul, după ce schimbă direcţia spre paralela 40, dus de un vânt care-i asigura viteza de 70-80 de leghe în 24 de ore, Saint-Enoch ajunse în dimineaţa zilei de 15 februarie la'Snares. în partea de sud a Noii-Zeelande.