III.

PE COASTA DE EST A NOII-ZEELANDE.

De vreo treizeci de ani balenierele exploatează aceste meleaguri ale Noii Zeelande unde pescuitul dă roade deosebit de bogate. în această perioadă a anului, era poate locul din Pacific unde balenele apăreau la suprafaţă în număr mare. Doar că sunt de obicei împrăştiate şi rar le întâlneşti în apropierea navei. Totuşi, preţul acestei specii de cetacee este atât de mare, încât căpitanii nu mai vor să ţină seama de oboseala şi de primejdiile la care te supune dificila lor captură.

Tocmai asta-i explica domnul Bourcart doctorului Filhiol, când Saint-Enoch ajunse în dreptul insulei Tawai-Pounamou, marea insulă meridională a arhipelagului neo-zeelandez.

— Desigur, adăugă el, o navă ca a noastră, dacă-i surâde norocul, ar putea să-şi facă aici plinul în câteva săptămâni. Dar ar trebui ca timpul să fie mereu frumos şi în aceste locuri eşti la cheremul unor furtuni zilnice, care sunt de o violenţă extraordinară.

— Nu există pe insulă porturi în care să fie uşor să te refugiezi? întrebă domnul Filhiol.

— Fără-ndoială că sunt şi numai pe litoralul estic se găsesc Dunedin, Oamari, Akaroa. Christchurch, Blenheim, pentru a nu le înşira decât pe cele principale. Este însă adevărat că balenele nu vin să se zbenguie pe lângă porturi şi trebuie să le cauţi la câteva mile în largul mării…

— Oricum, domnule căpitan, nu aveţi de gând să vă opriţi puţin în unul din porturi înainte de a pune echipajul la treabă?

— Intenţia mea este să rămân trei sau patru zile, pentru a putea să reînnoim proviziile, mai ales cu carne proaspătă, ceea ce ar constitui o variaţie la sărăturile pe care le consumăm de obicei…

— Şi unde are să arunce Saint-Enoch ancora?

— In portul Akaroa.

— Şi când va ajunge acolo?

— Mâine dimineaţă.

— Aţi mai oprit în acest port?

— De mai multe ori… Cunosc trecerile şi, în caz de furtună mare, sunt sigur că găsesc un adăpost excelent.

Totuşi, deşi cunoştea atât de bine locul, nu putu să ajungă în port decât cu mare greutate. Când începu să se zărească uscatul, Saint-Enoch trebui să manevreze cu vântul în faţă pe o briză puternică. Apoi, când nu mai avea de făcut decât două volte ca să intre în canal, mura focului mare se rupse şi fu nevoit să se întoarcă în larg.

De altfel, vântul se înteţea, marea devenea furioasă şi după-amiază le fu cu neputinţă să ajungă la Akaroa. Nevrând să rămână în timpul nopţii prea aproape de coastă, căpitanul Bourcart retrase vasul până la şase seara, apoi reveni mai aproape reducând pânzele la una singură, şi aşteptă să se facă ziuă.

A doua zi, la 17 februarie, Saint-Enoch putu în fine să intre pe acest canal întortocheat, strâns între două coline destul de înalte, care duce la Akaroa. Pe ţărm apărură câteva ferme şi pe coasta colinelor se vedeau boi şi vaci care păşteau pe păşuni grase.

După ce naviga pe o distanţă de opt mile şi jumătate, tot manevrând, Saint-Enoch aruncă ancora puţin înainte de amiază.

Akaroa aparţine peninsulei Banks, care se desprinde de coasta Tawai-Pounamou, mai jos de paralela 44. Ea formează o anexă a provinciei Canterbury, una din cele două mari părţi ale insulei. Oraşul nu era încă decât un mic târg zidit în dreapta strâmtorii, în faţa munţilor înşiraţi pe celălalt mal cât vedeai cu ochii. In această parte trăiau băştinaşii Maori în mijlocul unor păduri minunate de brazi care furnizau lemnul pentru construcţiile maritime. în orăşel locuiau trei mici colonii de englezi, germani şi francezi aduşi aici în 1840 de nava Robert de Paris. Guvernul concesionase acestor colonişti o anumită porţiune de terenuri, acordându-se câştigul pe care îl vor dobândi din exploatarea pământului. Astfel, lângă coastă s-au însămânţat ogoare cu grâu şi s-au cultivat, în jurul numeroaselor case de lemn, grădini în care cresc diverse specii de legume şi fructe – maj ales piersici, în mare cantiate şi foarte gustoase.

În locul unde ancoră Saint-Enoch se putea vedea un fel de ghiol în mijlocul căruia se afla o insuliţă pustie. Acolo se aflau câteva nave, între care şi una americană – Zireh Swif, care capturase un număr de balene. Domnul Bourcart se duse la bordul acestei nave să cumpere o lădiţă cu tutun, deoarece provizia sa începuse să scadă. In general, tot timpul escalei fu întrebuinţat pentru a reînnoi rezervele de apă sau lemne şi pentru a curaţi coca. Apa dulce era procurată de lângă colonia engleză, dintr-un mic izvor limpede. Lemnul fu tăiat pe malul drept al canaluhi' locuit de Maori. Aceştia începură chiar să se împotrivească, pretinzând o despăgubire. Atunci păru preferabil să se aprovizioneze de pe celălalt mal, unde lemnul nu costa decât oboseala de a-l doborî şi a-l tăia. Cât despre carnea proaspătă, bucătarul o găsea cu uşurinţă şi mai multe vite tăiate sau vii trebuiau să fie ambarcate în momentul plecării.

Două zile după sosirea lui Saint-Enoch, o balenieră franceză – Caulaincourt – intra în portul Akaroa, cu pavilionul în vârful catargului. La politeţe trebuie răspuns cu politeţe. Când căpitanul Bourcart voi să arboreze pavilionul său, văzu însă că se-negrise de la praful de mangal cu care erau acoperite toate lăzile pentru a distruge şobolanii care se-nmulţiserâ îngrozitor de la plecarea din Havre şi care împuţiseră nava.

Marcel Ferut susţinea că trebuie să te fereşti să omori aceste animale inteligente.

— Şi de ce? întrebă odată unul dintre elevii marinari.

— Pentru că, dacă Saint-Enoch ar fi în pericol de a naufragia, ne-ar preveni.

— Şobolanii?

— Da, şobolanii, care ar fugi.

— Cum?

— înot… replică glumeţul dulgher.

În aceeaşi după-amiază, domnul Bourcart, totdeauna cel mai politicos dintre oameni, îl trimise pe domnul Heurtaux la bordul lui Caulaincourt pentru a transmite scuzele sale de a nu fi putut răspunde la salut cu pavilionul său care, din tricolor, devenise unicolor şi încă ce unicolor! un pavilion negru[

Escala lui Saint-Enoch dură patru zile. în afara orelor de serviciu, căpitanul Bourcart găsi că e bine să lase echipajul să meargă în oraş. Cu toate că exista riscul ca unii să nu se mai întoarcă, deoarece în aceste locuri sunt foarte căutaţi oameni care despică buşteni în lung.

Aici pădurile sunt nesfârşite, ceea ce determină pe marinari să părăsească vasul.

De data aceasta însă echipajul fu complet la ora reglementară şi niciunul nu lipsea la apelul făcut în ziua plecării.

Dacă oamenii nu avuseseră bani pentru cumpărături, s-au desfătat cel puţin gratuit cu piersicile pe care coloniştii francezi le-au îngăduit să le culeagă, precum şi cu un vin gustos preparat din aceste fructe.

La 22 februarie domnul Bourcart dădu ordine pentru pregătirea plecării. Nu mai intenţiona să revină la Akaroa decât în cazul unei furtuni căreia nava sa n-ar fi putut să-i facă faţă. De altfel, în această dimineaţă, discutând cu secundul, cei doi locotenenţi, doctorul Filhiol şi şeful echipajului, zise:

— Expediţia noastră, dacă împrejurările nu se vor opune, se va compune din două etape. în primul rând vom pescui în regiunile din Noua Zeelandă timp de cinci sau şase săptămâni. în al doilea rând, Saint-Enoch va pleca spre ţărmurile Californiei de sud, unde în această perioadă a anului cred că va fi uşor să ne completăm încărcătura.

— Ei! spuse domnul Heurtaux. nu s-ar putea întâmpla să he tăcem plinul de ulei în mările Noii-Zeelande?

— Nu cred. răspunse domnul Bourean. Am discutat cu căpitanul navei americane… După părerea lui, balenele au şi pornit spre regiunile nordice…

— Acolo unde vor merge, vom şti să le prindem, zise locotenentul Coquebert. Bizui ţi-vă pe mine, am să le iau urma, oricât de departe se vor duce.

— Şi vă rog să credeţi, domnule căpitan, zise Romain Allotte, că şi eu voi ţine pasul cu camaradul meu…

— Stărui, prieteni, zise domnul Bourcart, ca ambiţia de a vă întrece unul pe celălalt să nu vă facă să comiteţi imprudenţe! Deci rămâne stabilit că, după regiunile Noii Zeelande, să urmeze meleagurile californiene de sud, unde de multe ori am pescuit cu bune rezultate. Apoi… vom vedea ce vom face, după împrejurări. Tu ce gândeşti, Ollive'.'

— Cred, domnule căpitan, răspunse acesta, că Saint-Enoch se va îndrepta unde veţi dori să-l conduceţi, chiar şi până la marea Bering. Cât despre balene, vă urez să pescuiţi cu duzinile. Dar acest lucru îi priveşte pe şefii de baleniere şi pe harponeri şi nu pe şeful echipajului.

— Bine, bătrânul meu camarad, replică surâzător domnul Bourcart, dacă asta-i părerea ta. rămâi la ea, aşa cum Jean-Marie Cabidoulin rămâne la a lui! Lucrurile îşi vor urma cursul ori şic um.

— Şi eu cred la fel, zise Ollive.

— Fiindcă veni vorba, tot vă mai luaţi peste picior tu şi cu dogarul?

— Da, domnule căpitan. Cu mania lui de a prezice nenorociri, Cabidoulin crede că va sfârşi prin a mă înspăimânta. Dar îl cunosc de multă vreme şi m-am obişnuit cu el!… Cu atât mai mare este prostia lui. cu cât a scăpat teafăr din toate călătoriile pe care le-a făcut! Mai bine rămânea ancorat la el, în dugheană, în mijlocul butoaielor…

— Lasă-i să trăncănească, Ollive, răspunse căpitanul Bourcart. Toate astea nu sunt decât vorbe! Jean-Marie Cabidoulin este totuşi un om de treabă!

După-amiază. Saint Enoch manevră sub un vânt prielnic la patru mile de Akaroa, când o primă balenă fu semnalată de harponerul Louis Thiebault. Era ora două şi acest cetaceu mare respira la mică distanţă. Domnul Bourcart opri imediat nava. Apoi se lansară două din cele patru baleniere, cea a locotenentului Coquebert şi cea a locotenentului Allotte. Ofiţerii coborâră şi se aşezară în fundul bărcilor. Harponerii Durut şi Ducrest luaseră loc înainte pe puntea te ligii. Unul din mateloţi apucă vâsla din pupa şi patru oameni începură să tragă la ramele laterale.

Cu râvna care-i însufleţea, cei doi locotenenţi ajunseră aproape în acelaşi timp la locul de unde puteau să lanseze harponul şi să împungă balena.

De harpon este prinsă o parâmă de circa trei sute de braţe*, bine înfăşurată şi pusă într-un hârdău din mijlocul ambarcaţiunii, în aşa fel ca nimic să nu stingherească desfăşurarea ei. Cei doi harponeri lansară harpoanele. Atinsă în partea stingă, balena fugi cu o neînchipuită iuţeală. în acest moment, cu toate precauţiunile luate, parâmă locotenentului Coquebert se-ncurcă şi fură siliţi s-o taie. Romain Allotte rămase singur pe urmele animalului, camaradul său fiind nevoit – nu fără părere de rău – să părăsească vânătoarea.

În acest timp baleniera era trasă fără a se putea împotrivi izbiturii la suprafaţa valurilor, în timp ce vâsla din spate o ferea de devieri bruşte. Când balena se scufundă în apă pentru prima oară, i se dădu parâmă, în aşteptarea reapariţiei ei la suprafaţă.

— Atenţiune! Atenţiune! strigă locotenentul Allotte. îndată ce se va ivi, eu arunc cu o lance şi tu ţinteşti în acelaşi timp cu cealaltă.

— Totu-i gata, răspunse harponerul aşezat în faţă, pe punte. La bordul balenierelor este obiceiul să ai totdeauna la tribord, odată cu două harpoane de schimb şi trei lăncii ascuţite ca un brici. La babord sunt aşezate şi cangea toporişca care servesc la tăierea arterelor balenei când aleargă cu o viteză atât de mare, încât ar fi cu neputinţă să te afli la remorca ei fără a primejdui siguranţa ambarcaţiunii. Atunci, zic oamenii de meserie, „trebuie lucrat cu lancea”.

În momentul în care balena ieşi la suprafaţă la mică distanţă, baleniera trase cu putere de parâmă şi se apropie de ea. Atât locotenentul cât şi harponerul aruncară lăncile. Cum acestea nu atinseseră însă organe esenţiale, balena în loc să sufle sânge, scoase ca de obicei apă curată pe nări, fugind în direcţia nord-est. Aveau deci certitudinea că nu era rănită mortal.

La bordul lui Saint-Enoch căpitanul şi echipajul urmăreau cu cel mai mare interes peripeţiile acestei vânători, care putea să se prelungească, într-adevăr, nu era imposibil ca animalul să încerce să scape timp de câteva ore. Domnul Bourcart îndreptă nava mai aproape de pirogă de care-l despărţeau cel puţin două mile.

Ambarcaţiunea alerga cu o viteză fantastică. După cât îl cunoşteau pe cel de-al doilea locotenent, el nu se va resemna să-şi părăsească prada, în pofida sfaturilor pe care le primise. Cât despre Yves Coquebert, după ce descurcă parâmă, se pregătea să-l ajungă pe camaradul său.

După o jumătate de oră le-a fost uşor să constate că balena începea să obosească. Scufundările ei nu durau decât câteva minute, dovadă că nu mai putea să respire.

Romain Allotte, profitând de faptul că viteza ei scăzuse, strânse parâmă şi, când fu ajuns din urmă de locotenentul Coquebert, harI braţ= I. S.' m.

ponerul Ducrest reuşi să taie una din înotătoarele balenei cu ajutorul toporiştii; alte lovituri îi fură date în coastă. După o ultimă scufundare, reapăru lovind apa cu o putere aşa de mare, încât una din bărci era să se răstoarne. In fine, scoase capul din apă şi suflă roşu. ceea ce arăta apropiatu-i sfârşit.

Totuşi, trebuia^să te fereşti de ultimele zvârcoliri ale unui animal atât de puternic. în astfel de momente, balenierele sunt în mare primejdie şi o lovitură de coadă ajunge să le sfarme. De data aceasta, cei doi locotenenţi fură destul de îndemânateci ca să le ferească de vreo ameninţare, iar balena, după ce se întoarse pe o coastă, începu să plutească remorcată la suprafaţa mării.

Cele două ambarcaţiuni se găseau atunci la mai mult de o milă şi jumătate de Saint-Enoch care manevră imediat ca să le economisească din drum. Hula creştea din cauza vântului care bătea din nord-vest. De altfel, balena capturată – o balenă enormă – avea o asemenea greutate, încât oamenii ar fi avut mari dificultăţi s-o deplaseze. Se-ntâmpla câteodată ca balenierele să fie trase la o distanţă de câteva leghe de navă. în acest caz, dacă merg împotriva curentului, sunt obligate să priponească balena cu ajutorul unei ancore mari şi animalul nu-i remorcat decât atunci când curentul ia direcţia inversă.

Acum n-avură nevoie să aştepte. Pe la patru Saint-Enoch putu să se apropie până la câteva cabluri. Cele două baleniere traseră lângă navă şi, înainte de ora cinci, balena fu legată de-a lungul bordului.

Locotenentul Allotte şi oamenii săi primiră felicitări din partea întregului echipaj. Animalul era într-adevăr impresionant de mare. Măsura aproape 22 de metri lungime şi avea o circumferinţă de 12 metri în spatele aripilor pectorale, ceea ce presupunea o greutate de cel puţin 70 de mii de kilograme.

— Felicitările mele, Allotte, felicitările mele! repeta domnul Bourcart. Iată un început fericit şi nu ne-ar trebui prea multe balene de această mărime, pentru a ne umple cala. Ce părere ai dumneata, meştere Cabidoulin?

— După părerea mea, răspunse dogarul, de la acest animal am umple cu ulei cel puţin o sută de butoaie şi, dacă cumva mă înşel cu zece, înseamnă că nu mai sunt în stare să cântăresc din ochi ca mai înainte.

Fără-ndoială că Jean-Marie Cabidoulin se pricepea destul de bine ca să nu facă nici o greşeală.

— Astăzi, zise atunci căpitanul Bourcart, e prea târziu. Vine refluxul, vântul se moaie şi vom rămâne aici cu o velatură redusă. Legaţi însă bine balena. Mâine ne vom ocupa cu tăierea ei.

Noaptea trecu calmă şi Saint-Enoch nu trebui să facă nici o manevră, îndată ce răsări soarele, echipajul îşi împărţi munca; în primul rând se trecu la verificarea uneltelor pentru a vira balena spre vinci. îi petrecură un lanţ pe sub aripa de sus, apoi înfăşurară cu el balena în aşa fel ca să nu poată aluneca. După ce harponerii înlătuBalena, în loc să răsufle sânge. scoase ca de obicei apă curată pe nări rară cealaltă aripă, mateloţii trecură la barele vinciului pentru a trage animalul. Aşa se întoarce singur pe spate şi operaţia se va face fără dificultate. Când balena se află în poziţia necesară, îi desfăcură capul în patru; buzele care fură tăiate şi agăţate pe un cârlig uriaş; gâtul şi limba care căzură împreună pe punte peste bastingaj; apoi capătul botului pe care sunt fixate fanoanele, în număr niciodată mai mic de cinci sute.

Această muncă ceru cel mai mult timp, căci pentru a avea ultima parte a gâtului, trebuie să tai cu ferăsjtrăul osul destul de mare şi foarte tare care leagă capul de trup. în plus, meşterul Cabidoulin supraveghea toată treaba, iar echipajul se pricepea şi el.

Îndată ce cele patru bucăţi ale capului fură depozitate pe punte, oamenii se ocupară să scoată grăsimea balenei, după ce o tăiaseră în felii mari, groase de un braţ şi lungi de 8-9 picioare.

Când cea mai mare parte fu la bord, mateloţii putură să taie coada şi să arunce spre larg ce rămăsese din schelet. Se strânseră apoi cioturile de pe care era mai uşor de desfăcut grăsimea odată aflate pe punte, decât când trupul balenei plutea legat de coasta navei.

Toată dimineaţa, fără a pierde nici o clipă, oamenii executară această muncă anevoioasă şi domnul Bourcart puse să fie reluată pe la ora unu, după masa de prânz.

Mateloţii se apucară atunci să despice capul monstruos. Când harponerii răsturnară pe punte cele patru bucăţi, marinarii desprinseră cu toporul fanoanele care sunt mai mult sau mai puţin lungi, după grosimea lor. Dintre aceste lame fibroase şi cornoase, primele sunt scurte şi înguste, apoi se fac mai late când se apropie de mijlocul^ maxilarului şi se-ngustează din nou în fundul gurii.

Înşirate cu o perfectă regularitate, îmbucate unele într-altele, ele formează un fel de grilaj sau plasă care reţine peştişorii şi planctonul cu care se hrănesc balenele. După scoaterea fanoanelor, Jean-Marie Cabidoulin le transportă lângă dunetă. Nu mai era nevoie decât să le cureţi, pentru a desprinde materia albă care provine din gingie şi este de calitate superioară.

Cât despre grăsimea conţinută de creier, ea fu luată şi pusă deoparte, în fine, după ce goliră capul de toate părţile utilizabile, aruncară rămăşiţele în mare. în restul timpului şi în ziua următoare, echipajul se ocupă cu topirea grăsimii. Cum oamenii de veghe nu mai semnalară altă balenă, n-avură de ce să pregătească balenierele şi toată lumea luă parte la muncă. Meşterul Cabidoulin puse oamenii să rânduiască o mulţime de hârdaie pe punte între arborele mare şi teuga de la prova. După ce aşezară grăsimea în hârdaie bucată cu bucată, ea fu supusă unei presiuni mecanice pentru a se fragmenta în aşa fel încât să poată intra în oalele cuptorului unde trebuia să fie topită la foc. Apoi resturile – „escrabul” cum se mai zice – va servi la întreţinerea focului de la cuptor cât timp va funcţiona pentru topirea întregii grăsimi, transformând-o în ulei. După ce vor termina, nu vor mai avea decât să umple butoaiele din cală.

Această manoperă nu prezintă nici o dificultate. Ea constă în a lăsa să curgă printr-o deschizătură mică lichidul într-un vas plasat în interior cu ajutorul unui furtun de pânză care are un robinet la capăt.

Cu asta treaba se isprăveşte şi reîncepe în aceleaşi condiţii când bărcile capturează alte balene.

Seara, după ce înmagazinaseră uleiul, domnul Bourcart îl întrebă pe meşterul Cabidoulin dacă nu s-a înşelat în ce priveşte cantitatea de ulei dată de animal.

— Nu, căpitane, zise dulgherul. Am scos 115 butoaie.

— Aproape exact! exclamă doctorul Filhiol. Ei bine, dacă nu vezi, nu crezi!

— De acord, răspunse Heurtaux, şi dacă nu mă-nşel această balenă a fost una din cele mai mari pe care am capturat-o vreodată.

— O ispravă grozavă a locotenentului Allotte! adăugă căpitanul Bourcart. Dacă o repetă de zece ori, aproape că ne-am făcut plinul!

După cum se vede, pronosticurile optimiste ale domnului Bourcart păreau a se adeveri în pofida prezicerilor funeste ale lui Jean-Marie Cabidoulin.

Aceste regiuni ale Noii Zeelande sunt pe bună dreptate foarte căutate, înaintea sosirii lui Sainî-Enoch, mai multe nave englezeşti şi americane se întorseseră după expediţii excelente. Balenele de aici se lăsau mai uşor capturate ca altele. Deoarece au capul mai puţin fin, poţi să te apropii de ele, fără să le atragi atenţia. Din nefericire, vijeliile sunt atât de dese şi teribile pe aceste mări, că aproape în fiecare noapte trebuie să stai în larg cu majoritatea pânzelor strânse, ferind u-ţie să nu eşuezi.

În timpul celor patru săptămâni pe care domnul Bourcart le petrecuse în apropierea Noii-Zeelande, echipajul captură unsprezece balene. Două fură prinse de secundul Heurtaux, trei de locotenentul Coquebert, patru de locotenentul Allotte şi două de căpitan. Dar nu fuseseră atât de mari şi profitabile ca prima. De altfel, suflătorii începeau să plece spre regiunile mai nordice. Astfel Sainî-Enoch, neavând decât 900 de butoaie cu ulei, trebuia să caute ale regiuni de pescuit. Căpitanul Bourcart se gândi să plece în golful Iles, colonie engleză aşezată pe litoralul de est al lui Ika-Na-Maoui, insulă septentrională a arhipelagului. Poate că acolo îşi va putea dubla încărcătura înainte de a ajunge la coastele occidentale ale Americii.

În acest golf, Saint-Ennch s-ar şi aproviziona cu cartofi, mult mai uşor decât în împrejurimile din Akarao, unde această legumă nu este cultivată decât în cantitate mică.

Nava plecă în seara de 29 martie şi după două zile intră în golful Ues. Ancora fu aruncată la adâncimea de zece braţe, la mică distanţă de coastă.

În acest port făceau escală mai multe baleniere, care se pregăteau să părăsească Noua-Zeelandă.

Îndată ce strânseră pânzele, căpitanul Bourcart se informă unde ar putea găsi cartofi. I se zise de o fermă din interior, aflată la o depărtare de vreo douăsprezece mile. Cei doi locotenenţi plecară imediat cu un englez drept ghid.

Bărcile urcară un râu întortochiat, care curgea între două coline înalte.

De-a lungul râului se puteau observa case de lemn locuite de maorii. Erau înconjurate de grădini bogate în legume, pe care indigenii le schimbă bucuros pe haine de fabricaţie europeană.

La capătul râului se afla o fermă unde se găseau puzderie de cartofi. Cumpărară cât aveau nevoie şi-i băgară în mai mulţi saci de împletitură. întorcându-se la bord în aceeaşi seară, ambarcaţiunile aduseră în plus o cantitate de stridii de calitate excelentă, culese de pe stâncile de la mal. Adevărat ospăţ pentru careu şi pentru popota echipajului! A doua zi, ospătarul navei putu să-şi procure ceapă din grădinile populaţiei maori.

Ofiţerii şi mateloţii lui Saint-Enoch n-avură de ce să se plângă în timpul acestei escale. Primiţi pretutindeni cu ospitalitate, intrau în casele locuitorilor, unde li se ofereau răcoritoare; nu limonada sau bere – indigenilor nu le plac asemenea băuturi – ci nişte pepeni verzi gustoşi, care le umpleau grădinile, şi smochine nu mai puţin bune, care atârnau cu grămada pe crengile copacilor.

Domnul Bourcart nu rămase decât trei zile în golful Iles. Ştiind că balenele părăseau aceste regiuni, luă măsurile necesare pentru următoarea lungă traversare de aproape patru mii de mile.

În adevăr, Saint-Enoch trebuia să-şi încheie în golful Sainte-Marguerite, pe coasta de sud a Californiei, expediţia care începuse aşa de promiţător.

Când i se repeta dogarului acest lucru, murmura printre dinţi:

— începutul este începutul, să aşteptăm sfârşitul…

— Să aşteptăm sfârşitul, răspunse meşterul Ollive, ridicând din umeri.