XIII.

O STÂNCĂ MIŞCĂTOARE.

Când căpitanul King şi tovarăşii săi abordaseră lângă Saint-Enoch, ceaţa era atât de deasă, încât, dacă strigătele celor de pe baleniere nu s-ar fi auzit, aceştia ar fi trecut mai departe de stâncă. Coborând spre sud, englezii nu ar fi putut să ajungă nici la coasta asiatică şi nici la cea americană. Admiţând chiar că vântul ar li risipit ceaţa, cum ar fi navigat sute de mile spre est sau spre vest? Şi de altfel fără pesmeţi, care să le astâmpere foamea, fără apă dulce ca să le potolească setea, n-ar fi rămas, după 48 de ore, nici un om viu dintre naufragiaţii lui Repton.

Numărul celor de pe Repton – ofiţeri şi mateloţi – era de 36 de oameni. Numai 23 dintre ei au sărit în ambarcaţiuni şi, adăugându-se personalului de pe Saint-Enoch, redus după moartea matelotului Rollat, se obţinu cifra de 56 de oameni. în cazul când ar putea desprinde nava, care va fi soarta căpitanului Bourcart, a oamenilor săi vechi şi a noilor săi tovarăşi? Chiar în ipoteza că uscatul, continent sau insulă, n-ar fi prea departe, ambarcaţiunile de la bord n-ar putea să-i ducă pe toţi! La prima furtună, şi ele sunt frecvente în aceste regiuni ale Pacificului, Saint-Enoch, asaltat de valurile imense care se vor izbi de această stâncă, ar fi sfărâmat în câteva minute! Vor trebui deci să părăsească nava. Dar atunci proviziile, pe care domnul Bourcart spera să le completeze la Vancouver, nu se vor sfârşi, trebuind să hrănească un echipaj ajuns aproape dublu de la sosirea naufragiaţilor de pe Repton']

Ceasurile de la bord arătau ora opt. Nici un semn de vânt nu se simţise la apusul soarelui sub perdeaua groasă a cetii. Noaptea, care se lăsa încetişor, va fi calmă şi totodată neagră. N-aveai de ce să tragi vreo nădejde că nava s-ar putea degaja în plinul fluxului, viitoarea maree fiind mai puţin înaltă decât cea dinainte; în plus nu se mai putea arunca din balast decât sacrificând arborada.

Toate acestea le află căpitanul King, când se găsi în careu cu domnul Bourcart, domnul Heurtaux, doctorul Filhiol şi cu cei doi locotenenţi. Faptul că el şi tovarăşii săi găsiseră un adăpost la bord nu însemna că salvarea le era asigurată. în scurt timp, viitorul nu-i rezerva lui Saint-Enoch soarta care-l lovise pe Repton1.

Era important de ştiut în ce condiţii se produsese naufragiul navei engleze, lată ce le povesti căpitanul King:

Repton se oprise în mijlocul cetii, când în ajun o înseninare parţială le permise să-l vadă pe Saint-Enoch la distanţa de trei mile sub vânt. De ce se îndrepta Repton spre el? Cu o intenţie mai mult sau mai puţin ostilă de a tranşa chestiunea balenei harponată de ambele echipaje? Căpitanul King nu răspunse la această întrebare. De altfel nu era acum momentul învinuirilor. Se mărgini să spună că Repton, atunci când doar o singură milă despărţea cele două nave, simţi deodată o izbitură, din cele mai puternice. Coca se crăpă pe fund la babord şi marea năvăli înăuntru. Secundul Strok şi doisprezece oameni din echipaj fură unii aruncaţi peste bord, alţii striviţi sub arborada care se prăbuşi. Căpitanul King şi ceilalţi ar fi pierit şi ei dacă nu s-ar fi urcat în două baleniere care se aflau la-apă. Rămăseseră 23. Timp de mai mult de 24 de ore, supravieţuitorii lui Repton rătăciseră la întâmplare, fără nici un fel de provizii, încercând să-l descopere pe Saint-Enoch şi, în cele din urmă, hazardul îi duse spre locul unde eşuase nava franceză.

— Dar, adăugă căpitanul King, care vorbea curent limba franceză, ceea ce nu-mi pot explica, este că există stânci submarine în aceste regiuni. Eram sigur de poziţia mea în latitudine şi longitudine.

— Ca şi mine, de poziţia mea, răspunse domnul Bourcart, şi în afară de cazul că o ridicare de fund nu s-a produs recent…

— Este într-adevăr singura ipoteză admisibilă, declară domnul Heurtaux.

— în tot cazul, reluă domnul King, Saint-Enoch a fost mai puţin lovit de această nenorocire.

— Fără-ndoială, mărturisi domnul Bourcart, dar cum şi când va putea porni din nou?

— Nu are avarii grave?

— Nu, şi coca este intactă. Dar se pare că-i ţintuit pe această stâncă şi, chiar după ce am sacrificat toată încărcătura, nu l-am putut aduce la linia de plutire.

— Ce hotărâre ar trebui luată? întrebă căpitanul King, a cărui privire se aţinti întâi asupra domnului Bourcart, apoi asupra ofiţerilor săi.

Această întrebare rămase fără răspuns. Ceea ce echipajul încercase până acum pentru a-l repune pe Saint-Enoch pe linia de plutire nu dăduse nici un rezultat… Oare elementele naturii vor putea face ceea ce n-au putut face oamenii? Cât despre soluţia de a se îmbarca în baleniere, nu însemna pieire curată? Atât spre nord, cât şi spre est, sute de mile îi despărţeau de pământ, fie de Kurile, fie de Aleutine. Sfârşitul lui octombrie se apropia… Vremea rea va veni în curând. Micile ambarcaţiuni fără punte ar fi la cheremul ei. N-ar rezista nici la prima vijelie. De altfel, 56 de oameni nu vor încăpea cu toţii în ele. Şi cei rămaşi ce şansă de salvare ar avea? Doar să spere că i-ar lua vreo navă, dacă ar trece prin această parte a Pacificului?

Doctorul Filhiol adresă deodată căpitanului King următoarea întrebare:

— Când am părăsit împreună Petropavlovsk, aţi auzit fără îndoială că pescarii semnalaseră în larg prezenţa unui monstru marin, de care fugiseră în grabă mare?

— Da, răspunse căpitanul King şi mărturisesc că echipajul lui Repton a rămas înspăimântat.

— Credea în existenţa acestui monstru? reluă domnul Heurtaux.

— Credea că era o sepie, un kraken sau o caracatiţă gigantică şi nu văd de ce n-ar fi crezut…

— Din raţiune, răspunse doctorul, pentru că asemenea caracatiţe, krakeni sau şerpi nu există, căpitane…

— Să nu fim aşa de siguri, domnule Filhiol, zise Romain Allotte.

— Stai să ne înţelegem, dragă domnule locotenent. S-au găsit în adevăr specimene de astfel de monştri, au fost urmăriţi câţiva dintre ei, unii au fost ridicaţi la bord. Dar nu aveau dimensiunile colosale ce li se atribuiau şi care sunt doar rodul închipuirii… Giganţi din aceste specii, dacă vreţi – hai să zicem – ar fi putut să distrugă o ambarcaţiune, dar să tragă în adâncul mării o navă de câteva sute de tone mi se pare cu neputinţă.

— Aşa cred şi eu, întări domnul Bourcart şi monştrii cu asemenea putere sunt de căutat numai printre animalele legendare.

— Totuşi, insistă locotenentul Coquebert, pescarii din Petropavlovsk vorbeau despre un şarpe de mare enorm, pe care-l zăriseră…

— Şi, adăugă căpitanul King, aşa de mare le-a fost spaima, încât au fugit în grabă spre port.

— Ei bine, de la plecarea dumneavoastră din Petropavlovsk, întrebă doctorul Filhiol, v-a apărut în faţa ochilor acest Briareu cu 50 de capete şi 100 de braţe, descendent al faimosului gigant din antichitate, care, fiindcă a ameninţat cerul, a fost închis de Neptun sub muntele. Etna?

— Nu. domnule, declară căpitanul King. Totuşi, atât Repton cât şi Saint-Enoch au întâlnit, desigur, la suprafaţa mării epave şi resturi de bărci, sau trupuri de balene care nu păreau a fi harponate; nu se poate ca vreun monstru marin să fi făcut acel prăpăd prin partea locului?

— Nu numai că este posibil, dar este şi foarte probabil, declară locotenentul Allotte, nu le fie cu supărare căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol…

— Ce vrei, domnule locotenent, replică doctorul; cât timp nu-l voi vedea cu ochii mei, nu voi crede.

— n orice caz, reluă domnul Bourcart adresându-se căpitanului King, nu cred că atribuiţi pierderea lui Repton vreunui atac al unei sepii, şarpe de mare sau caracatiţe?

— Nu, răspunse căpitanul King, nu, şi totuşi – după unii din oamenii mei – biata noastră corabie a fost apucată de nişte braţe gigantice cu cleşti formidabili, care au răsturnat-o şi apoi au tras-o în adâncuri… Despre asta vorbeau mereu în timp ce bărcile noastre îl căutau pe Saint-Enoch.

— Ei! zise domnul Bourcart, să ştii că spusele mateloţilor de pe Re ton vor găsi mare răsunet la bord… în marea lui majoritate, ech pajul nostru este convins că acest monstru există… Dogarul n-a încetat o clipă să-i împuie capul cu tot soiul de poveşti pe această teriă… După părerea sa, distrugerea lui Repton se datorează unui ui.imal extraordinar, care ar avea înfăţişare deopotrivă de şarpe şi caracatiţă. E drept că, până la proba contrarie, eu aş afirma că i< vele noastre au eşuat pe nişte stânci de formaţiune recentă, care ir;ă nu sunt indicate în hărţile actuale ale Pacificului.

— După părerea mea, este absolut sigur şi să-l lăsăm pe Jean-Marie Cabidoulin să ticluiască tot soiul de istorii de crezut sau de necrezut.

Se făcuse nouă seara. Trebuiau să-şi piardă nădejdea că Saint-Eoch se va desprinde la noapte. Creşterea fluxului, cum se ştie, avea ă fie mai mică decât la mareea precedentă. Cu toate acestea, ne- /rând să lase nimic neîncercat, căpitanul Bourcart ordonă să fie lansate toate ambarcaţiunile, după ce încarcă în ele cele mai lungi şi grele bucăţi de lemn din arboradă, care să servească eventual drept catarge. N-avea rost să se mai gândească să uşureze nava, în afară de cazul că ar fi demontat arborii gabieri şi arboretul împreună cu greementul, cu pânzele şi cu cergile lor. Acest lucru ar fi cerut o muncă foarte mare şi, admiţând că Saint-Enoch ar ajunge să se desprindă, ce s-ar întâmpla dacă vreo furtună l-ar surprinde când va ii lipsit de aceste piese atât de necesare? în fine, a doua zi, dacă ceaţa se va ridica, dacă soarele va permite calcule bune, care să determine cu precizie poziţia navei, se va vedea ce este de făcut mai departe.

Nici căpitanul Bourcart şi nici ofiţerii săi nu se gândeau să se ducă să se odihnească. Oamenii se întinseră pe punte, în loc să se culce în post. îngrijorarea nu-i lăsa să închidă ochii. Numai câţiva elevi după ce se luptaseră în zadar împotriva somnului adormiră buştean. Nici bubuitul tunului nu i-ar fi putut trezi pe aceşti tineri şi pe cea mai mare parte a mateloţilor de pe Repton, zdrobiţi de oboseală. Meşterul Ollive umbla cu paşi mari de colo-colo pe dunetă, în timp ce un grup de 5-6 oameni, strânşi în jurul dogarului, ascultau cum Jean-Marie Cabidoulin povestea ceea ce lesne vă puteţi închipui.

Convorbirea care continua în careu trebuia să ducă la obişnuitul rezultat şi anume că fiecare se încăpăţâna mai tare în ideile sale despre existenţa sau inexistenţa monstrului marin. Schimbul de cuvinte între doctorul Filhiol şi locotenentul Allotte începuse chiar să devină tăios.

Deodată, un incident curmă discuţia.

— Atenţiune, atenţiune! exclamă domnul Heurtaux, care sări de pe scaun.

— Nava este pusă pe linia de plutire, adăugă locotenentul Coquebert.

— Va pluti… pluteşte! rosti Romain Allotte, al cărui scaun, dat deoparte, alunecă pe podea gata să se răstoarne.

Câteva scuturături urniseră coca lui Saint-Enoch… Chila se degajase parcă, răzuind suprafaţa ascuţită a stâncii. O oarecare legănare se produse de la tribord la babord şi aplecarea pe care o avusese nava nu mai era atât de mare.

Într-o clipă domnul Bourcart şi tovarăşii săi ieşiră din careu.

În mijlocul acestei nopţi întunecoase, pe care ceaţa o făcea şi mai neagră, nu se zărea nici o licărire, nici o sclipire! Nu se simţea nici

0 boare de vânt! Marea se umflase şi forma o hulă domoală, iar valul^ nu clipocea deloc trecând peste povârnişul stâncii submarine.

Înainte ca domnul Bourcart să fi ajuns pe punte, mateloţii se treziseră în grabă. Şi ei, simţind zguduiturile, îşi spuneau că nava se despotmoleşte. Legănat încolo şi-ncoace de ruliu, Saint-Enoch se-ndreptase uşor… Cârma se clinti deodată în aşa fel, încât meşterul Ollive trebui să lege roata.

Şi atunci strigătele echipajului se uniră cu cele ale locotenentului Allotte:

— Pluteşte!… pluteşte!

Căpitanul Bourcart şi căpitanul King, aplecaţi deasupra bastingajului, căutau să cerceteze întinderea neagră a mării. Şi, ceea ce-i miră, ceea ce mira pe toţi cei care stăteau să se gândească, era că se aflau în acest moment în plin reflux. Deci ridicarea navei pe chilă nu putea fi atribuită mareei.

— Ce s-a petrecut? îl întrebă domnul Heurtaux pe meşterul Ollive.

— Nava s-a uşurat probabil, răspunse acesta, şi mi-e teamă să nu

1 se fi demontat cârma…

— Şi acum?

— Acum, domnule Heurtaux, suntem tot aşa de înţepeniţi ca înainte!

Domnul Bourcart, doctorul Filhiol şi locotenenţii urcară pe dunetă şi un matelot aduse două felinare aprinse, care le îngăduiau să se vadă cel puţin unul pe altul.

Căpitanul se gândise poate să trimită oameni în ambarcaţiuni, pentru a încerca printr-un nou efort să-l degajeze pe Saint-Enoch. Dar nava, rămânând din nou nemişcată, el înţelese că manevra ar fi inutilă. Mai bine să aştepte următoarea maree şi, în plină zi, să încerce să desprindă corabia, dacă zguduirile ar urni-o iar din loc. Cât despre cauza acestor mişcări şi urmarea pe care au avut-o, cum să le lămureşti? Chila navei se desprinsese de pe fundul stâncos, sau i se înfundase şi mai mult călcâiul – ceea ce explica oarecum demontarea probabilă a cârmei?

— Asta trebuie să fíe, îi zise domnul Bourcart secundului, şi noi ştim că marea este adâncă în jurul stâncii…

— Atunci, căpitane, răspunse domnul Heurtaux, ar fi suficient poate să dăm nava înapoi cu câteva picioare pentru ca să plutească. Dar cum am putea face această manevră?

— Sigur e, reluă domnul Bourcart, că poziţia navei s-a modificat şi cine ştie dacă în noaptea asta sau mâine, când marea va fi staţionară, nava nu se va degaja singură?

— Nu îndrăznesc să sper, căci mareea, în loc să crească, va scădea! Şi dacă trebuie să aşteptăm până la lună plină?

— Ar fi să stăm încă o săptămână în aceste condiţii, Heurtaux. Pe o mare calmă Saint-Enoch este ferit de mari primejdii. Adevărat că timpul nu va întârzia să se schimbe şi de obicei se dezlănţuie vijelii puternice după o ceaţă atât de densă.

— Cel mai rău, spuse secundul, este că n-avem habar unde ne aflăm…

— Dacă soarele s-ar arăta mâine dimineaţă, chiar dacă numai pentru o oră, zise domnul Bourcart, voi calcula poziţia şi vom şti unde suntem! în orice caz, fii sigur, scumpe domnule Heurtaux, ne aflam pe drumul bun când am eşuat… Nu! curenţii nu ne-au împins mai la nord decât trebuia… Revin deci la explicaţia care mi se pare cea mai demnă de crezut… Deoarece nu-i cu putinţă ca hărţile să nu fi menţionat poziţia acestei stânci submarine, înseamnă că s-a format recent.

— Şi eu gândesc la fel, căpitane, şi ghinionul a vrut ca Saint-Enoch să treacă exact deasupra ei şi să eşueze.

— Ca şi Repton, care a dat peste o stâncă de aceeaşi natură, zise domnul Bourcart. Din fericire, nava noastră nu s-a scufundat şi trag nădejdea s-o pot scoate de aici.

Aceasta era explicaţia pe care o dădea domnul Bourcart şi la fel de convinşi de ea erau şi domnul Heurtaux, doctorul Filhiol, şeful echipajului şi poate şi căpitanul King. Cei doi locotenenţi nu se pronunţară în această chestiune. Cât despre echipaj, părerea lui se vădi în următoarele împrejurări.

Oamenii stăteau de vorbă lângă arborele mare. Nu ţineau seama decât de un singur lucru, şi anume că zdruncinăturile n-au putut fi provocate nici de apa mării, care era foarte calmă, nici de flux. Apoi, aceste zdruncinături încetaseră cu desăvârşire şi, dacă Saint-Enoch se ridicase puţin la babord, acum rămăsese absolut nemişcat. Harponerul Pierre Kardek, după ce aminti faptele, încheie astfel:

— Trebuie că stânca… da… stânca a fost cea care s-a mişcat…

— Stânca? exclamară doi sau trei oameni.

— Lasă, Kardek, replică fierarul Gille Thomas, ne iei drept nişte ageamii gata să înghită o astfel de gogoaşă?

Cuvintele batjocoritoare ale fierarului îşi atinseră ţinta. O stâncă ce se mişcă precum o geamandură, sau care se clatină ca o corabie pe hulă! Iată ceea ce nu se putea spune unor bravi marinari, cunoscători ai tainelor mării! Niciunul dintre ei n-ar fi putut crede că o mişcare submarină ar fi tulburat acest loc al Pacificului.

— Spune altora aceste baliverne! exclamă dulgherul Ferut. Am văzut de toate ca fost maşinist, dar nu suntem aici pe scena Operei sau a Teatrului Chatelet! Nu găseşti nici o echipă care să pună o stâncă în mişcare, dacă nu-i de carton sau de pânză vopsită…

— Bun răspuns… adăugă harponerul Louis Thiebaut şi nici măcar un elev de la bord n-ar înghiţi asemenea poveşti!

Nu, desigur, şi decât să accepţi această explicaţie, destul de naturală la urma urmei, toţi erau gata să-şi închipuie mai curând cele mai mari bazaconii.

În acest moment, harponerul Jean Durut vorbi destul de tare, încât domnul Bourcart să-l poată auzi de pe dunetă, pe care tocmai se afla.

— Nimic nu se alege din toată vorbăria asta. Fie că stâncă s-a mişcat sau nu, am vrea să ştim dacă vom ajunge din nou pe linia de plutire.

Aceste cuvinte oglindeau ce-i frământa pe toţi. Dar, cum este lesne de înţeles, nu se putea da nici un răspuns.

— Hei, prieteni… reluă Ferut rânjind, să nu vorbim toţi odată! Oare Saint-Enoch va rămâne veşnic agăţat de stâncă, precum o stridie?

— Nu! răspunse o voce pe care echipajul o cunoştea bine.

— Tu ai spus nu, meştere Cabidoulin? întrebă Jean Kardek.

— Eu…

— Vrei să ne asiguri că nava va sfârşi prin a pleca de aici?

— Da!

— Când?

— Când va voi monstrul.

— Care monstru? exclamară mai mulţi mateloţi şi novici.

— Monstrul care l-a apucat pe Saint-Enoch şi care-l înlănţuie cu braţele sau îl ţine cu cleştii, monstrul care-l va duce la capătul călătoriei poate chiar în adâncurile Pacificului!

Trecuse vremea când echipajul îşi bătea joc de Jean-Marie Cabidoulin cu privire la krakeni sau alţi şerpi de mare. Credea chiar că dogarul avea dreptate, în pofida căpitanului, secundului, doctorului Filhiol şi tuturor celor care până atunci refuzau să-i împărtăşească vederile.

Meşterul Ollive exclamă supărat:

— N-ai terminat odată, flecar bătrân?

Dar un murmur se ridică şi era limpede că echipajul ţinea partea dogarului.

Dai pentru toţi cei care-i ascultau, acesta era adevărul adevărat. Un monstru gigantic pusiia meleagurile Pacificului şi fără-ndoială că nu altul decât cel semnalat de pescarii din Petropavlovsk. El sfărâmase ambarcaţiunile şi coca navelor ale căror epave le întâlniseră pe drum! El sfârtecase balenele ce pluteau moarte pe suprafaţa mării! El se aruncase asupra lui Repton şi-1 trăsese în adâncul apelor! Şi tot el îl apucase pe Saint-Enoch şi -l ţinea într-o încleştare formidabilă!

Domnul Bourcart, auzindu-l pe meşterul Cabidoulin, se întreba dacă vorbele sale nu vor stârni panică. Coborî cu secundul şi ofiţerii săi de pe dunetă.

Era şi timpul, sau poate că venise chiar prea târziu! Da! groaza îi făcea pe oameni să-şi piardă sângele rece… Gândul că se găseau la cheremul acestui animal înspăimântător îi îmboldea să nu asculte de observaţiile şi ordinele căpitanului. Nu mai voiau să audă nimic şi căutau să se arunce în ambarcaţiuni! Câţiva dintre meşteri, care nu mai erau stăpâni pe ei, dădeau exemplu!

— Opri ţi-vă!… opriţi-vă, strigă căpitanul Bourcart. Primul care va încerca să părăsească bordul îi zbor creierii.

Şi, întinzând mâna prin fereastra deschisă a cabinei sale, apucă un revolver care se găsea pe masă.

Domnul Heurtaux, locotenentul Coquebert şi Allotte se alăturară şefului lor. Meşterul Ollive se repezi în mijlocul marinarilor pentru a menţine ordinea. Cât despre căpitanul King, nici el nu mai era ascultat de mateloţii de pe Repton.

Cum să opreşti oamenii înnebuniţi la gândul că monstrul putea să-i tragă în abisurile oceanului?

Dar deodată noi zdruncinături clintiră nava. Oscilaţiile se simţeau când la babord, când la tribord. Coca părea că se deplasează. Catargele gemură în călcâiele lor bine înfipte. Câteva pataraţine se desprinseră. Bara cârmei fu împinsă înapoi atât de brusc, încât una din troţe se rupse pe loc şi roata se-nvârti în direcţia inversă cu o asemenea forţă, încât doi timonieri n-ar fi putut s-o ţină pe loc.

— La ambarcaţiuni! la ambarcaţiuni!

Acesta fu strigătul care izbucni din toate piepturile; şi totuşi n-ar fi avut loc în ele toţi câţi erau.

Domnul Bourcart înţelese că nu va mai putea stăpâni bordul dacă nu-l va pedepsi pe autorul acestei dezordini. Prin urmare, îndreptându-se spre dogar, care era în picioare, sprijinit de arborele mare, zise:

— Cabidoulin, tu eşti vinovat de ceea ce se-ntâmplă!

— Eu… domnule căpitan?

— Da… tu!

Şi, adresându-se meşterului Ollive, zise:

— Pune-l.în lanţuri şi du-l în fundul calei!

Se ridicară câteva proteste. Atunci dogarul se adresă căpitanului cu o voce calmă:

— Eu… în lanţuri, căpitane! Asta pentru că am spus adevărul'.'

— Adevărul? exclamă domnul Bourcart.

— Da! adevărul! repetă Jean-Marie Cabidoulin.

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-i întărească spusele, nava se ridică de la prova spre pupa într-o puternică mişcare de tangaj. în acelaşi timp, mugete teribile se auziră dinspre sud, la câteva cabluri depărtare. Apoi un val imens se înălţă în faţa lui Saint-Enoch şi, prin beznă, nava fu smulsă şi dusă cu o viteză de necalculat pe suprafaţa Pacificului.

XIV SPRE NORD încotro se-ndrepta astfel Saint-Enoch sub acţiunea unui motor de o putere nemaipomenită, aflat în coastele sale, luând-o când spre nord-est, când spre nord-vest?

În întunericul de nepătruns nu se putea desluşi nimic.

Căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi căutau în zadar să recunoască direcţia. Echipajul era în culmea spaimei. Nu mai rămăsese nici o ambarcaţiune în care s-ar fi putut refugia, deoarece parâmele cu care erau legate se rupseseră în momentul când nava se pusese în mişcare.

Între timp, Saint-Enoch mergea cu o repeziciune atât de mare, încât oamenii,stând în picioare, ar fi fost trântiţi jos de rezistenţa aerului. Trebuiră să se-ntindă pe Ungă pereţi, să se culce la poalele catargelor, să se prindă de tacheţi şi să părăsească duneta pentru a nu fi aruncaţi peste bord. Cei mai mulţi dintre mateloţi se buluciră în post sau se refugiară sub teuga de la prova. Cât despre domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol, secundul şi locotenenţii, se adăpostiră cu toţii în careu. Era primejdios să ieşi pe punte, căci arborada ameninţa să se prăbuşească.

Şi apoi ce ar fi putut face? în mijlocul acestei nopţi întunecate nu se vedea om cu om, ba nici măcar nu se auzeau unul pe altul. Văzduhul răsuna de vuiete neîncetate, la care se adăugau şuierăturile aerului prin greement, cu toate că afară nu bătea nici un vânt. Dacă vântul s-ar fi dezlănţuit cu o asemenea furie, ar fi risipit ceaţa şi pe petecele de cer ivite printre norii destrămaţi s-ar fi zărit câteva stele

— Nu… zise domnul Heurtaux, timpul n-a încetat să fie liniştit şi rafalele puternice nu sc datorează decât vitezei!

— Trebuie că forţa acestui monstru e extraordinară, adăugă locotenentul AUotte.

— Monstru… monstru! repetă domnul Bourcart.

Şi, în pofida celor ce se petreceau şi păreau de netăgăduit, ca şi doctorul Filhiol, secundul şi meşterul OUive, căpitanul refuza încă să admită existenţa unui animal, şarpe gigantic sau şopârlă colosală, capabilă să poarte cu sine, cu o iuţeală năvalnică, o navă de 500 de tone. O ridicare bruscă de teren provocată de un cutremur submarin, un val seismic care ar avea o putere nesfârşită, în fine, orice îşi putea închipui, dar nu credea în absurdele poveşti ale lui Jean-Marie Cabidoulin. Noaptea trecu în aceste condiţii. Nici direcţia şi nici poziţia navei nu se schimbară. La primele licăriri ale zorilor, ^căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi voiră să constate starea mării, în cazul în care dogarul ar fi avut dreptate, cine ştie dacă animalul nu-şi arăta anumite părţi ale trupului? Şi atunci l-ar putea răni mortal scoţând astfel nava din înlănţuirea lui formidabilă. Aparţinea oare acelei specii de cefalopode cunoscute sub numele de caracatiţe, cu cap de ca! cioc de vultur şi tentacule, care s-au încolăcit strâns în jurul cocii lui Saint-Ettock? Ori făcea mai curând parte din clasa vertebratelor acoperite cu o carapace groasă, ca ihtiosaurii, plesiosaurii sau crocodilii gigantici? Ori poate era vreunul din şerpii, krakenii sau mantele cu dimensiuni de neînchipuit din anumite regiuni ale Atlanticului sau Pacificului?

Se lumină de ziuă; o lumină palidă răzbătea prin perdeaua de ceaţă. Nimic nu prevestea că negurile se vor risipi sau vor mai pierde din desime. Viteza lui Saint-Enoch era aşa de mare, încât aerul biciuia feţele tăios ca briciul. Nu se putea sta pe punte. Domnul Bourcart şi ofiţerii săi fură nevoiţi să intre din nou în careu. Meşterul Ollive încercă să se târască până la bastingaj, dar nu putu să ajungă şi fu aruncat înapoi cu atâta violenţă, încât era gata să se izbească de scara dunetei.

— La naiba! exclamă el, când cei doi locotenenţi îl ridicară, am crezut că nu voi mai fi în stare să plătesc sticla de rachiu acestui dobitoc bătrân de Cabidoulin.

Totuşi, căpitanul Bourcart constată că Saint-Enoch părea gata să se răstoarne. Se-nţelege de la sine că echipajul nu părăsise postul sau teuga de la prova. Era de altfel foarte greu, mai ales pe o astfel de ceaţă, să comunici de la prova la pupa. Din fericire, cambuza conţinea destule provizii – pesmeţi şi conserve, pentru a se putea asigura hrana la bord.

— Ce este de făcut? zise secundul.

— Vom vedea, Heurtaux, răspunse domnul Bourcart. Această situaţie nu se poate prelungi prea mult.

— Numai să nu fim duşi până la Marea Arctică! replică locotenentul Allotte.

— Şi Saint-Enoch să poată rezista, adăugă locotenentul Coquebert.

În acest moment urletele, care păreau că ies din fundul oceanului, fură însoţite de o trosnitură îngrozitoare.

Îndată meşterul Ollive, care se târî spre uşa dunetei, strigă:

— Arborada s-a prăbuşit!

Noroc că nimeni nu se putuse aventura pe punte. Şarturile, pataraţinele şi straiurile se desprinseseră din cauza scuturăturilor, tangajului şi ruliului. Arboretul şi arborii gabieri se prăbuşiseră cu vergi cu tot. Unele dintre ele fuseseră menţinute în afară de greement şi riscau să năruie bordajul. Nu mai rămăseseră decât coloanele arborilor cu gabiile lor izbite de pânzele desfăcute care se făcură curând fâşii-fâşii. Nava dezechilibrată nu pierdu nimic din viteză şi toate aceste rămăşiţe o urmau în necurmata-i goană spre nordul Pacificului.

— Ah! sărmanul meu Saint-Enoch!

Aceste cuvinte disperate scăpară de pe buzele căpitanului Bourcart. Până atunci nu pierduse speranţa că nava îşi va putea relua navigaţia, când se va afla iar în condiţii normale.

Într-adevăr, dacă admiteai existenţa unui monstru marin, era evident că acest monstru, oricât de puternic ar fi fost, nu avea forţa să-l tragă pe Saint-Enoch în abis. Ar fi făcut-o până acum. Deci va sfârşi prin a obosi ducând asemenea povară şi nu se va zdrobi odată cu ea de litoralul coastei asiatice sau americane.

Da! Domnul Bourcart sperase până acum că nava va scăpa teafără şi nevătămată. Dar în prezent iat-o fără catarge şi pânze. Puşi în imposibilitatea de a-i drege avariile, la ce le-ar mai servi?

Situaţie, în adevăr, neobişnuită! Jean-Marie Cabidoulin avea dreptate să spună:

— Nu poţi niciodată zice că ştii totul despre mare, întotdeauna mai rămâne ceva de aflat.

Totuşi, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi nu erau oameni pe care deznădejdea să-i copleşească. Atâta timp cit vor avea coca sub picioare, nu credeau c-au pierdut orice şansă de salvare. Dar vor putea oare stăvili groaza care cuprinsese echipajul?

Cronométrele arătau ora opt dimineaţa.

Evident, forţa de tracţiune – oricare ar fi fost ea – trebuie că era uimitoare, nu mai puţin uimitoare ca viteza imprimată navei. Anumiţi savanţi au calculat – dar ce n-au mai calculat şi câte nu vor mai calcula în viitor! – puterea marilor cetacee. O balenă lungă de 23 de metri, cântărind circa 70 de tone are 140 de cai putere, adică forţa a 42 de cai de ham, pe care nu au dobândit-o încă locomotivele cele mai perfecţionate. Aşa cum zicea doctorul Filhiol, poate că într-o zi navele vor putea fi remorcate de un atelaj de balene şi balenele de un atelaj de vulturi, condori sau de acvile. Ţipând seama de aceste cifre, închipuiţi-vă care putea fi valoarea mecanică a unui monstru marin care trebuie că măsura 400-500 picioare lungime!

Când doctorul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart cu ce viteză socotea că merge Saint-Enoch, viteză care de altfel părea constantă, acesta răspunse:

— Nu poate fi mai mică de 40 de leghe pe oră.

— Atunci înseamnă că am parcurs aproape 500 de leghe în 12 ore?

— Da, aproape 500 de leghe!

Cu toate că pare surprinzător, există exemple de viteză şi mai mare. Chiar în Oceanul Pacific, iată fenomenul care a fost semnalat cu câţiva ani în urmă de un comandant de port:

După un cutremur puternic pe coasta Perului, o imensă ondulaţie a oceanului s-a întins până pe litoralul australian. Cu salturi repezi, valul lung de două leghe parcursese aproape un sfert de glob cu o viteză vertiginoasă, apreciată la 183 de metri pe secundă, adică cu 658 de kilometri pe oră. Izbindu-se de numeroase arhipelaguri ale Pacificului, precedată de o depărtată oscilaţie submarină, sosirea lui se anunţa printr-un mare freamăt în apropierea uscatului; şi, după ce trecea sau înconjura obstacolul, valul se deplasa cu o viteză şi mai mare. Faptul a fost relatat în Journal de Havre şi domnul Bourcart îl cunoştea; după ce aminti de el tovarăşilor săi, adăugă:

— Nu m-ar mira prea tare să fim şi noi martorii şi victimele unui asemenea fenomen. O erupţie vulcanică a avut loc probabil pe fundul oceanului şi acolo trebuie căutată originea acestei stânci necunoscute pe care a eşuat Saint-Enoch. Apoi, la fel ca după cutremurul din Peru, a luat naştere un val enorm, un extraordinar val seismic, care ne-a smuls de pe stâncă şi acum ne duce spre nord.

— Da, declară domnul Heurtaux, văzând că şi căpitanul King încuviinţează din cap, pare mult mai demn de crezut decât existenţa unui monstru marin.

— Şi ce monstru! adăugă domnul Filhiol. Unul care este în stare să transporte nava noastră cu o viteză de 400 de leghe pe oră!

— Bine, răspunse meşterul Ollive, duceţi-vă de-i explicaţi acest lucru lui Jean-Marie Cabidoulin şi veţi vedea dacă-şi va părăsi şopârla, krakenul sau şarpele de mare!

În fond, n-avea însemnătate că dogarul se încăpăţâna în poveştile sale fantastico-marine. Important, chiar esenţial, era să ştii la ce latitudine putea să fi ajuns Saint-Enoch până la această dată. Domnul Bourcart luă harta şi încercă să stabilească poziţia navei. Mai mult ca sigur că se-ndreptaseră spre nord. Se putea deci presupune că nava, după ce trecuse de lungul lanţ al insulelor Kurile, traversase Marea Bering. Altfel s-ar fi sfărâmat de mult, fie izbindu-se de unul din pământurile acestui arhipelag, fie de cel al Aleutinelor, situat mai la est. La suprafaţa apei nu se găsea însă acum nici un uscat care i-ar fi putut sta în cale. Probabil că, dat fiind viteza navei, Saint-Enoch depăşise strâmtoarea lată de numai 15 leghe. Trecând de ea, ar fi fost suficient ca imensul val să-şi schimbe direcţia cu câteva mile spre est sau spre vest, pentru a-i arunca pe Capul Orient din. Asia sau pe Capul Prince Wales din America. Dar, pentru că această deviere nu se produsese, nu mai încăpea îndoială că Saint-Enoch a şi ajuns în plin Ocean Arctic.

Doctorul Filhiol îl întrebă aşadar pe domnul Bourcart:

— La ce distanţă se află marea polară de stânca submarină'.'

— La aproximativ 17 grade, răspunse căpitanul, ceea ce, socotind 25 de leghe de fiecare grad, ne arată că se găsea la circa 425 leghe depărtare.

— Prin urmare, declară domnul Heurtaux, suntem, probabil. în preajma paralelei 70!

Paralela 70 mărgineşte Oceanul Arctic şi în această perioadă a anului banchiza polară trebuia să fie aproape.

Cei 56 de oameni îmbarcaţi pe Saint-Enoch erau expuşi la cea mai îngrozitoare catastrofă. Nava lor avea să se piardă în mijlocul pustietăţilor polare. La această latitudine vor întâlni de pe acum sloiurile imobilizate dincolo de strâmtoarea Bering, câmpurile de gheaţă, aisbergurile şi banchiza arctică, care este de netrecut.

Ce se va întâmpla cu echipajul, în cazul când nu va fi înghiţit de ape în urma unei puternice ciocniri? Ce soartă îl aştepta, dacă se va refugia pe un câmp de gheaţă, pe unul din arhipelagurile acestor regiuni ca Noua Siberie, Ţara lui Vranghel sau oricare alt grup insular, situat la mai multe sute de mile de coastele Asiei şi ale Americii, pe una din acele insule nelocuite şi de nelocuit, fără provizii şi fără adăpost, expus la gerurile teribile, care din luna octombrie se lasă peste regiunile Mării Arctice? Nu va putea ierna acolo şi nici să ajungă în provinciile Siberiei sau Alaskăi.

E drept că, la ieşirea din strâmtoarea Bering, enorma undă, având un spaţiu mai larg unde să se-ntindă, trebuia să piardă din forţă şi viteză. Şi apoi nu se cădea să ţină seama şi de scăderea pe care o arăta coloana barometrică? In mijlocul rafalelor, pe o mare dezlănţuită, când vântul se preschimbă în vijelie, gândeau că, poate, odată cu epuizarea puterii stihiilor i se va reda lui Saint-Enoch libertatea. Totuşi, dezechilibrată şi avariată, cum să reziste nava furtunilor în acest început de iarnă arctică şi ce se va alege din ea? Şi ce perspective îngrozitoare pentru căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi pe nava pe care nu o vor mai putea stăpâni, rătăcind în aceste îndepărtate meleaguri!

Iată care era situaţia şi nici energia, nici inteligenţa, nici curajul nu puteau s-o schimbe.

Toată dimineaţa Saint-Enoch fu purtat în aceeaşi goană nebună, când spre travers, când spre pupa sau spre prova, ca o epavă în voia toanelor mării. Ceea ce făcea şi mai înfricoşătoare această situaţie era că privirea nu putea răzbate prin perdeaua de ceaţă. Dată fiind imposibilitatea de a sta pe punte, domnul Bourcart şi ofiţerii săi n-aveau cum să cerceteze largul mării altfel decât prin ferestrele înguste ale careului. Nu ştiau dacă nava trecea pe lângă o coastă, pe lângă unul sau celălalt mal al strâmtorii Bering, sau dacă se ivea vreo insulă a arhipelagurilor arctice, de care avea să se izbească formidabilul val şi Saint-Enoch împreună cu el!

În orice caz, sfârşitul nu putea fi decât un naufragiu care va avea loc în scurt timp şi nimeni nu va scăpa cu viaţă.

— Risipeşte-te odată, ceaţă blestemată! exclamă locotenentul Allotte.

Ceaţa se destramă după-amiază datorită scăderii barometrului. Vaporii ei se ridicară în zonele înalte şi, dacă tot nu se putea zări soarele, cel puţin se vedea până la orizont.

Către orele patru, viteza lui Saint-Enoch începu să scadă. Se va desprinde în sfârşit? N-ar mai fi rămas din el decât o navă dezechilibrată, dar în cazul când căpitanul Bourcart ar fi reuşit să întindă vreo pânză, poate ar fi ajuns totuşi să se întoarcă spre sud.

— Orice… zise domnul Heurtaux, orice ar fi mai bine decât să ne izbim de banchiză.

În acest moment meşterul Ollive încercă să iasă din careu. Rezistenţa aerului, fiind mai puţin puternică, izbuti. Domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol şi locotenenţii îl urmară şi, ţinându-se de tacheţi, ajunseră la bastingajul de la tribord, de care se rezemară.

Jean-Marie Cabidoulin, dulgherul şi fierarul, harponerii şi doisprezece mateloţi englezi şi francezi ieşiră din post şi se aşezară, ca să poată cerceta marea, pe cursiva dintre parapet şi cuptor.

Saint-Enoch se-ndrepta atunci spre nord-nord-est, dus de îa pupa de val, a cărui înălţime scădea în timp ce-i descreştea şi viteza.

Împrejurul lor nu se vedea nici un uscat.

Cât despre monstrul marin, care înhăţase de vreo 20 de ore nava, după câte credeau, nu se zărea nicăie'ri, orice ar fi spus dogarul.

Cu toţii începură să spere şi să prindă curaj, ascultând cuvintele de îmbărbătare rostite de căpitanul Bourcart. Meşterul Ollive socoti chiar potrivit să-l ia peste picior pe Jean-Marie Cabidoulin pe seama crocodililor, caracatiţelor şi tuturor monştrilor marini.

— Ai pierdut sticla… bătrâne! îi zise el bătându-l pe umăr.

— Am câştigat-o, replică meşterul Cabidoulin, dar nici tu nici eu nu vom mai ajunge s-o bem!

— Ce? pretinzi că monstrul tău…

— E tot aici şi, dacă te uiţi cu atenţie, îi zăreşti când coada, când capul!

— Toate astea sunt închipuiri ieşite din căpăţâna ta afurisită!

— Şi ne ţine în cleşti… şi nu ne va da drumuî… şi ştiu bine unde ne duce…

— Ne duce acolo de unde ne vom întoarce, bătrâne, ripostă meşterul Ollive. Şi, după sticla de rachiu, să mai punem rămăşag şi pe o sticlă de rom că vom scăpa teferi şi nevătămaţi!

Jean-Marie Cabidoulin ridică din umeri şi aruncă meşterului Ollive o privire mai dispreţuitoare ca niciodată. Aplecat deasupra balustradei, avea credinţa de neclintit că vede capul monstrului, un fel de cap de cal cu un cioc enorm care ieşea dintr-o coamă deasă, apoi câteva sute de picioare mai încolo – coada sa monstruoasă bătând cu furie apele răscolite pe o mare întindere! Şi trebuie să mărturisim că elevii şi mateloţii vedeau şi ei toate acestea prin ochii încăpăţânatului dogar.

Între timp, dacă înspre nord nu zăreau uscatul, în schimb sloiurile se vedeau plutind pe o mare întindere. Nu încăpea îndoială că Saint-Enoch străbătea regiunile polare de dincolo de strâmtoare. Cu câte grade peste paralela 70 nu se putea stabili decât calculând poziţia, lucru cu neputinţă de făcut la această oră târzie.

În plus, peste mai puţin de zece minute, matelotul Gastinet, care se urcase în gabia arborelui trinchet, strigă cu o voce răsunătoare:

— Banchiză la babord prova!

Un câmp de gheaţă apărea la o distanţă de trei mile spre nord. Neted ca oglinda, el răsfrângea ultimele raze ale soarelui. în fund apăreau primele blocuri ale banchizei, a cărei creastă se profila la vreo sută de stânjeni deasupra nivelului mării. Pe întinderea de gheaţă se putea vedea o lume de păsări, pescăruşi, pinguini, gării, fregate, în timp ce perechi numeroase de foci se târau pe margini.

Banchiza se găsea la o depărtare de 3-4 mile şi vântul care se-nteţea bătea într-acolo. Marea era mai agitată decât ar fi trebuit după puterea brizei, din cauză că enormul val mai înainta în mijlocul sloiurilor, care se izbeau între ele. Fără îndoială, talazul avea să se spargă de neclintita barieră arctică.

Valurile mari măturau puntea lui Saint-Enoch, ai cărui parapeţi fură dărâmaţi pe la traversul arborelui trinchet. La un moment dat se aplecă atât de mult, încât apa năvăli până la dunetă. Dacă n-ar fi rezistat bocaporturile, corabia s-ar fi scufundat.

Odată cu sosirea serii, vijelia creştea şi se dezlănţuiră rafale groaznice, amestecate cu fulgi de zăpadă.

În fine, pe la orele şapte, Saint-Enoch, ridicat de val pentru ultima oară, fu aruncat pe câmpul de gheaţă, pe care-l străbătu alunecând pe suprafaţa netedă şi sfârşi prin a se lovi de blocurile banchizei.

XV ÎNCHEIERE în ce parte a Mării Arctice fusese dus Saint-Enoch din momentul când se desprinsese de stânci, adică de vreo 24 de ore încoace? După ce se ridicase ceaţa, domnul Bourcart putuse constata că nava se îndrepta spre nord-nord-vest. Dacă nu deviase de la această direcţie la ieşirea din strâmtoarea Bering, el şi tovarăşii săi ar fi putut ajunge pe coasta Siberiei sau a insulelor învecinate. Repatrierea s-ar efectua mai uşor decât dacă ar trebui să străbată nesfârşitele întinderi ale Alaskăi americane.

Se lăsase noaptea – o noapte neagră şi îngheţată, cu o temperatură de minus zece grade.

Ciocnirea fusese destul de puternică pentru ca să se rupă toate catargele şi să se sfarme coca. Era o minune că n-aveau nici un rănit grav şi oamenii se aleseseră numai cu câteva contuzii. Mateloţii, izbindu-se de bastingaj, putură să coboare pe câmpul de gheaţă, unde domnul Bourcart şi ofiţerii săi îi ajunseră imediat din urmă. Nu le mai rămânea decât să aştepte să se lumineze de ziuă. Totuşi, decât să stea în aerul rece timp de mai multe ore, era mai bine să urce înapoi la bord. Căpitanul le dădu ordin s-o facă. Dacă nu le va fi cu putinţă să aprindă focul nici în careu nici în post, ambele fiind distruse aproape în întregime, echipajul va găsi cel puţin unde să^se adăpostească împotriva viscolului, care se dezlănţuise cu furie.

În zorii zilei domnul Bourcart va lua măsurile ce se cuveneau.

Şaint-Enoch se-ndreptase după ce se izbise de baza banchizei. Dar cu ce avarii de nereparat! Coca era spartă în mai multe locuri sub linia de plutire, puntea desfundată sau desfăcută, iar pereţii interiori ai cabinelor se dizlocaseră. Totuşi, ofiţerii putură – de bine, de rău – să se instaleze în interiorul dunetei, iar mateloţii în cală şi în post.

Iată deznodământul acestor împrejurări în ceea ce priveşte cel puţin fenomenul provocat de o irezistibilă mişcare seismică a pragului oceanic între paralelele 50-70.

Acum ce se va-ntâmpla cu naufragiaţii de pe Saint-Enoch şi Repton?

Domnul Bourcart şi secundul îşi putuseră regăsi hârtiile printre dărâmăturile careului. La lumina unui felinar căutau să stabilească poziţia navei.

— începând din seara de 22 până-n seara de 23 octombrie, zise domnul Bourcart, valul seismic a dus nava spre nord-vestul mării polare…

— Şi cu o viteză care nu poate fi estimată la mai puţin de 40 de leghe pe oră… rosti domnul Heurtaux…

— încât, declară căpitanul, n-aş fi surprins dacă am fi ajuns până-n regiunile Ţării lui Vranghel.

Dacă domnul Bourcart nu greşise, dacă banchiza se sprijinea pe acest pământ învecinat cu coasta siberiana, nu ar trebui decât să traverseze strâmtoarea De Long pentru a ajunge în Ţara Tchouktchis, al cărei capăt pe oceanul polar este Capul Nord. Dar poate că era păcat că Saini Enoch nu fusese aruncat ceva mai la vest, pe arhipelagul Noii Siberii. La gurile fluviului Lena, repatrierea s-ar fi putut face în condiţii mai bune, căci orăşelele nu lipsesc în ţinutul iacuţilor, prin care trece cercul polar.

La drept vorbind, situaţia nu era disperată. Naufragiaţii aveau destule şanse de a fi salvaţi. Este adevărat că trebuiau să îndure multe oboseli, lipsuri şi mizerie. Să parcurgi sute de mile pe aceste câmpuri de gheaţă, fără adăpost, expus la toate rigorile climei în plină iarnă! In plus, trebuia ca strâmtoarea De Long să fie acoperită cu un strat gros de gheaţă pe toată lăţimea, pentru ca să se poată ajunge la coasta siberiana!

— Cea mai mare nenorocire, zise domnul Heurtaux, este că avariile lui Saint-Enoch nu se pot repara! Am fi săpat un canal prin câmpul de gheaţă şi nava noastră şi-ar fi reluat navigaţia.

— Şi, adăugă domnul Bourcart, nu mai avem nici măcar o singură ambarcaţiune! Ca să construim una cu rămăşiţele lui Saint-Enoch, în care să încapă vreo 50 de oameni, ar fi greu, căci proviziile ne vor lipsi înainte s-o fi terminat.

Se făcu ziuă şi soarele abia îşi arătă deasupra zării discul palid fără căldură şi aproape fără lumină. Câmpul de gheaţă se desfăşura cât vedeai cu ochii spre vest şi spre est.

La sud se afla strâmtoarea De Long. plină de sloiuri din care iarna va face o suprafaţă neîntreruptă până la litoralul asiatic.

Este adevărat că, atâta timp cât aceste regiuni vor fi îngheţate pe toată întinderea lor, domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu le vor putea străbate pentru a ajunge până la continent. Toţi părăsiră bordul şi căpitanul începu să cerceteze starea lui Saint-Enoch.

Nimeni nu-şi putea face vreo iluzie. Coca se sfărâmase la ciocnirea cu banchiza, nava avea coastele rupte, bordajul crăpat, chila desprinsă la călcâi, cârma demontată, etamboul retezat – avarii imposibil de reparat, aşa cum declarară, după examinarea lor, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas.

Nu le mai rămânea deci de ales decât între două soluţii: ori să pornească la drum în aceeaşi zi, luându-şi tot ce mai aveau din provizii şi să se îndrepte spre vest, către acea parte din mare care era, poate, îngheţată până la litoral, sub influenţa curentului polar, ori să ridice o tabără la poalele banchizei şi să rămână acolo aşteptând ca strâmtoarea De Long să devină practicabilă pentru a pietoni.

La ambele soluţii existau argumente pentru şi contra. In tot cazul, nu puteau ierna în acest loc până la venirea anotimpului cald. Chiar dacă ar fi săpat un adăpost dedesubtul banchizei, aşa cum au mai făcut oamenii de pe baleniere, cum să trăieşti aici încă şapte sau opt luni? Să nu uităm că trebuiau hrăniţi 56 de oameni, a căror alimentaţie nu era asigurată decât pentru vreo două săptămâni, cel mult trei, dacă raţia se reducea la strictul necesar. A te bizui pe vânătoare sau pescuit ar fi fost foarte nesigur. Apoi, cum să organizezi încălzirea dacă nu arzând toate rămăşiţele corăbiei? Şi după aceea ce se va alege de naufragiaţi?

Cât despre sosirea vreunei nave, care să ajungă până la banchiză, se vor scurge încă două treimi din an înainte ca aceste meleaguri să devină navigabile!

Căpitanul Bourcart hotărî deci să se plece imediat ce se va termina construirea câtorva sănii care, în lipsă de câini, vor fi trase de oameni.

Trebuie să spunem că acest proiect, făcut de echipajul lui Saint-Enoch, fu adoptat fără discuţii de oamenii de pe Repton.

Naufragiaţii nu ştiau exact poziţia câmpului de gheaţă. Aveau oare măcar certitudinea că se află în vecinătatea Ţării lui Vranghel?

Nimeni nu-şi putea face vreo iluzie.

Atunci când doctorul Filhiol îl rugă pe căpitan să-i dea câteva lămuriri, acesta răspunse:

— Nu pot să vă spun nimic sigur. Cu instrumentele mele aş ti stabilit poziţia, dar s-au stricat. Cred că acest câmp de gheaţă trebuie să fie în apropierea Ţării lui Vranghel, în caz că n-a suferit influenţa vreunui curent care să-l fi deplasat la vest sau la est de strâmtoarea Bering. Dar, fără puncte de reper, cum să afli, dacă întinderea de gheaţă este nemişcată sau în derivă, împreună cu banchiza?

Într-adevăr, două curente puternice străbat aceste regiuni, unul vine din nord-vest, ocolind Capul Orient al peninsulei Tchouktchis. celălalt vine din nord pentru a se uni cu primul care urcă pe lângă coasta Alaskăi până la Point Barrow.

În orice caz, plecarea era hotărâtă. La ordinul căpitanului, meşterul Cabidoulin, dulgherul şi fierarul se puseră pe treabă. Voiau să construiască trei sănii din scândurile şi stinghiile scoase de pe Saint-Enoch, a cărui cocă le va sluji mai departe drept adăpost. Pentru combustibil, care trebuia luat în cantităţi cât de mari cu putinţă, vor folosi catargele şi vergile.

Îşi propuseră ca această operaţie să dureze trei zile, ceea ce era posibil dacă nu pierdeau timp. Englezii îşi oferiră şi ei serviciile şi domnul Bourcart se gândi să recurgă la ele mai ales în timpul mersului. Nici aşa nu vor fi destule braţe pentru a trage aceste sănii grele în cursul unui drum atât de lung.

În mai multe rânduri, cei doi căpitani, locotenenţii şi doctorul Filhiol urcară pe creasta banchizei, ale cărei pante puteau fi suite destul de lesne. De la această înălţime de 300 de picioare, raza de vizibilitate era de aproape cincizeci de kilometri. Nici un fel de pământ nu^ apărea în câmpul ocheanelor.

În direcţia sud se zărea aceeaşi mare presărată cu sloiuri şi nu un câmp de gheaţă neîntrerupt! Era de presupus că vor mai trece câteva săptămâni înainte ca strâmtoarea De Long să îngheţe pe toată întinderea ei… dacă într-adevăr cea care se vedea era strâmtoarea De Long.

Timp de trei zile cât lucrară la sănii tabăra nu fu tulburată de urşii albi.

Două sau trei din aceste animale, care sunt foarte primejdioase, după ce se arătară între sloiuri, se retraseră când se văzură urmărite.

În fine, la data de 26 octombrie, pe seară, terminară construcţia săniilor. Le încărcară cu lăzi de conserve, carne, legume şi pesmeţi, precum şi cu o mare cantitate de lemne şi un balot de pânze pentru ridicarea corturilor în cazul când viscolul ar împiedica mersul convoiului.

A doua zi, după o ultimă noapte petrecută în post şi în careu şi după o ultimă masă luată la bord, domnul Bourcart cu tovarăşii săi şi căpitanul King cu mateloţii lui porniră la drum. Nu plecară fără o profundă emoţie şi strângere de inimă! Nu-şi desprinseră privirile de la epava care fusese odată Saint-Enoch, până când nu pieri în spatele banchizei înalte.

Meşterul Ollive, plin de încredere ca întotdeauna, îi spuse dogarului:

— Ei bine, bătrâne! Ne vom descurca până la urmă şi vom revedea cheul din Havre!

— Noi… cine ştie? Dar nu şi Saint-Enoch, se mulţumi să răspundă Jean-Marie Cabidoulin.

Nu este cazul să descriem în amănunt incidentele petrecute în timpul drumului pe suprafaţa câmpului de gheaţă. Cea mai mare primejdie era să le lipsească hrana şi combustibilul, dacă vor trebui să meargă prea mult.

Micuţa caravană păşea într-o ordine perfectă. Cei doi locotenenţi se găseau în frunte. Ei se depărtau câteodată în recunoaştere, pe o distanţă de una sau două mile, când blocurile de gheaţă barau drumul. Trebuiau atunci să înconjure aisberguri înalte, ceea ce lungea etapele.

Cât despre temperatură, ea oscila între 20 şi 30 de grade sub zero, media obişnuită la această latitudine în perioada începutului de iarnă.

Zilele treceau una câte una şi la sudul câmpului de gheaţă se arăta aceeaşi privelişte a mării acoperită de sloiuri plutitoare. Domnul Bourcart observă, de altfel, că un curent destul de rapid ducea aceste sloiuri spre vest, adică spre strâmtoarea De Long a cărei intrare de la apus fusese depăşită de sănii. Spre sud se desfăşura probabil braţul larg de mare care mărgineşte insulele Ljahov şi arhipelagul Noua Siberie.

Căpitanul Bourcart, când stătea de vorbă cu ofiţerii săi în privinţa eventualităţilor ce se puteau prevedea, îşi exprima teama de a fi obligat să meargă până la aceste insule, pe care le despart mai multe sute de mile de continentul asiatic.

Caravana străbătea abia douăsprezece mile în 24 de ore, din care 12 erau necesare, noaptea, pentru odihnă, şi cum zilele lui octombrie sunt destul de scurte la această latitudine înaltă, cum soarele nu mai descrie deasupra orizontului decât o curbă din ce în ce mai strânsă, mergeau aproape pe întuneric, cu preţul unor eforturi istovitoare.

Totuşi, aceşti oameni curajoşi nu se plângeau. Nu aveai nimic de spus despre englezi, care trăgeau la sănii cum se stabilise. Când domnul Bourcart dădea semnalul de oprire, se ridicau imediat corturile cu ajutorul pânzelor şi grinzilor, apoi se distribuia hrana, se aprindea maşina de gătit, se prepara câte o băutură caldă, grog sau cafea şi toţi adormeau până în momentul plecării.

Dar câte suferinţe, când rafalele se dezlănţuiau cu o violenţă nemaipomenită, când viscolul spulbera zăpada pe câmnul de gheaţă sau când mergeau împotriva vântului, în mijlocul unei pulberi albe.

dese şi orbitoare! Nu se vedea om cu om la câţiva metri depărtare. Direcţia nu putea fi stabilită decât cu busola, al cărei ac înnebunit nu mai indica ce trebuie. Domnul Bourcart – şi acest lucru nu-l încredinţa decât domnului Heurtaux – se simţea pierdut prin aceste imense pustietăţi… Era obligat să meargă la marginea câmpului de gheaţă de care se izbeau valurile în loc s-o pornească drept spre sud. Dar marea se-ntindea tot într-acolo… Va fi oare nevoit să se îmbarce pe aceste sloiuri în derivă şi să se lase în voia întâmplării ca să ajungă la coasta siberiana?… Nu, pe măsură ce temperatura va scădea, sloiurile, înghesuite unul într-altul, vor sfârşi prin a forma un câmp solid de gheaţă pe suprafaţa Bazinului polar. Dar dacă ar trece săptămâni înainte ca marea să îngheţe, proviziile de hrană, cu toate economiile ce se făceau, lemnele, al căror consum se reducea numai la încălzirea alimentelor, nu se vor termina?

Şi acum mai mulţi elevi erau la capătul puterilor şi doctorul Filhiol îi îngrijea cum putea mai bine. Ah! de câte oboseli ar fi fost scutiţi dacă săniile ar fi avut atelaje de câini obişnuiţi cu câmpiile Siberiei şi Kamciatkăi! înzestraţi cu un admirabil simţ de orientare, aceste animale ştiu să găsească drumul prin viscolul turbat, atunci când stăpânii lor sunt reduşi la neputinţă.

În fine, s-a mers în felul acesta până la 19 noiembrie. Douăzeci şi patru de zile trecuseră din momentul plecării. N-a fost cu putinţă să coboare spre sud-vest, acolo unde domnul Bourcart spera să ajungă la capurile continentului din apropierea insulelor Ljahov.

Hrana era pe sfârşite şi în mai puţin de 48 de ore naufragiaţilor nu le va rămâne altceva de făcut decât să se oprească la ultima lor tabără şi să aştepte acolo cea mai groaznică moarte!

— Navă… navă…!

În fine se auzi acest^ strigăt scos de Romain Allotte în dimineaţa zilei de 20 noiembrie! în faţa tuturor privirilor se ivi corabia semnalată de locotenent.

Era o navă cu trei catarge, o balenieră care, cu toate pânzele întinse, pe un vânt bun din nord-vest, se-ndrepta spre strâmtoarea Bering.

Domnul Bourcart şi tovarăşii săi, părăsind săniile,avură încă destulă putere să alerge spre marginea câmpului de gheaţă. Făcură semne şi traseră focuri de puşcă.

Curând fură zăriţi şi auziţi. Corabia se opri imediat şi două ambarcaţiuni porniră spre ei.

După o jumătate de oră, naufragiaţii se aflau la bord, salvaţi de această intervenţie, pe drept cuvânt providenţială. Această navă, World, din Belfast, având căpitan pe domnul Morris, după ce-şi încheiase cu întârziere campania de pescuit, se îndrepta acum spre Noua-Zeelandă.

De prisos să spunem că primirea făcută echipajului de pe Saint-Enoch, ca şi celui de pe Repton, fu din cele mai calde. Şi, când cei doi căpitani povestiră în ce împrejurări extraordinare se pierduseră navele lor, toată lumea abia îşi putea crede urechilor.

După o lună de zile, World îi debarca la Dunedin pe supravieţuitorii groaznicului naufragiu.

Căpitanul King zise căpitanului Bourcart, luându-şi rămas bun:

— Ne-aţi primit la bordul lui Saint-Enoch, şi vă mulţumim…

— Aşa cum şi noi mulţumim compatriotului dumneavoastră, căpitanul Morris, care ne-a primit la bordul navei World, răspunse domnul Bourcart.

— Aşadar suntem chit… declară englezul.

— Cum doriţi…

— Bună seara!

— Bună seara!

Şi asta a fost tot.

Cât despre monstrul marin – sepie, cefalopod, şarpe de mare sau cum vreţi să-l numiţi – World, în pofida prevestirilor cu care meşterul Cabidoulin nu se zgârcea, avu norocul să nu-l întâlnească în timpul traversării din marea polară în Noua Zeelandă. Pe de altă parte, nici domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu zăriră fantasticul animal în timpul călătoriei lor din Noua Zeelandă până în Europa.

Locotenenţii Coquebert şi Allotte îşi dădură în sfârşit seama că fusese vorba de un val imens, având o viteză nemaipomenită, care dusese nava Saint-Enoch până la banchiză.

Cât despre Jean-Marie Cabidoulin, el tot mai credea că peripeţiile lor se datorau uriaşului şarpe al mării.

În orice caz, nu avem nici o dovadă că oceanele ar adăposti asemenea animale. Astfel, până când ihtiologii vor constata că există şi vor decide în ce familie, gen sau specie să le clasifice, mai bine să punem ceea ce se povesteşte despre ele pe seama legendelor.

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi ajunseră apoi teferi la Le Havre. Din păcate de data aceasta nu la bordul navei cu care plecaseră. Totuşi, graţie vânzării primei încărcături la Victoria din Vancoyver, campania le aduse destule beneficii.

În ce-l priveşte pe Saint-Enoch, pierderea lui fu acoperită de societatea de asigurări. Dar căpitanului îi veneau lacrimi în ochi când se gândea la nefericita lui navă, părăsită la poalele banchizei arctice!

Meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin îşi oferiră unul altuia sticlele de rachiu şi rom pe care puseseră rămăşag în cursul călătoriei, după cum le pierduseră şi le câştigaseră pe rând fiecare. Primul spuse celui de-al doilea:

— Ei bine, bătrâne, tot mai crezi în prezicerile tale? Tnr acesta răspunse:

— Cum să nu cred după tot ce ni s-a întâmplat!

— Prin urmare susţii că ai văzut animalul?

— Cum te văd pe tine în carne şi oase!

— Vrei să spui cu alte cuvinte că seamănă cu mine?

— Da… pentru că nu vrei să mă crezi!

— Mulţumesc.

Cum se vede, dogarul nu şi-a schimbat părerea. El e mai departe încredinţat de existenţa monstrului şi în veşnicele lui poveşti aminteşte fără încetare de peripeţiile lui Saint-Enoch. Dar puteţi fi siguri că această campanie de pescuit a fost ultima la care a luat parte Jean-Marie Cabidoulin.

SFÂRŞIT