IX.

ÎN KAMCIATKA.

Kamciatka este o lungă peninsulă siberiana, udată de fluviul cu acelaşi nume, care se află situată între Marea Ohotsk şi Oceanul Arctic. Ea are o lungime de 1 350 kilometri şi o lăţime de 400 kilometri.

Această provincie aparţine ruşilor din anul 1806. După ce făcuse parte din gubernia Irkutsk, forma în acea perioadă una din cele opt provincii ale Siberiei.

Kamciatka are relativ puţini locuitori – abia unul singur pe kilometru pătrat. De altfel solul pare prea arid pentru culturi, cu toate că temperatura medie este mai puţin scăzută decât în alte părţi ale Siberiei. Este plin de lavă, de pietre poroase şi de cenuşă, provenite din erupţii vulcanice. Osatura îi este în principal alcătuită de un lanţ de munţi întretăiaţi, care se-ntinde spre nord şi spre sud, mai apropiat de litoral în partea de est. Posedă vârfuri foarte înalte. Acest lanţ nu se opreşte la marginea peninsulei. Dincolo de capul Lopatka el se prelungeşte şi prin şirul insulelor Kurile până în apropierea Japoniei. Numeroase porturi se află pe coasta occidentală pe istmul care uneşte Kamciatka cu continentul asiatic. Cel mai important, fără discuţie, este Petropavlovsk, situat la vreo 250 de kilometri de capul Lopatka.

În acest port, Saint-Enoch ancoră pe la cinci seara, la data de 4 octombrie. Ancora căzu la adâncimea îngăduită de fundul apei din golful Avatcha, destul de vast încât să încapă în el toate flotele din lume. Acolo îl găsiră pe Repton, care ajunsese înaintea lor.

Dacă doctorul Filhiol visase vreodată să viziteze capitala Kamciatkăi, îşi va putea împlini visul în împrejurările cele mai fericite. Clima prielnică, cu un aer sănătos şi umed, rar îngăduia ca aerul să fie perfect senin. în această zi, totuşi, la intrarea navei în golful Avatcha, se putea vedea^clar lunga linie a şirului de munţi, care formau o privelişte unică. In acest lanţ muntos se pot observa numeroşi vulcani; Schiwelusch, Schiwelz, Kronosker, Kortazker, Powbrotnaja, Asatchinska şi, în fine, în spatele târgului atât de pitoresc încadrat, vulcanul Koriatski, alb de zăpadă, al cărui crater aruncă aburi fulginoşi amestecaţi cu flăcări.

Oraşul, care era încă într-un stadiu rudimentr de dezvoltare, se compunea dintr-o aglomerare de case de lemn. La poalele munţilor înalţi, ele păreau nişte jucării pentru copii împrăştiate fără nici o noimă. Din diversele clădiri, cea mai curioasă este o bisericuţă bizantină de un roşu aprins, cu un acoperiş verde şi clopotniţa la o distanţă de 50 de paşi.

Doi navigatori, unul danez şi altul francez, sunt onoraţi la Petropavlovsk de monumente comemorative: Bering şi comandantul de Laperouse. O coloană se înalţă pentru primul şi o construcţie ortogonală, acoperită cu plăci de fier, pentru al doilea.

În această provincie, doctorul Filhiol n-ar fi putut întâlni aşezări agricole mai însemnate. Datorită umidităţii permanete, solul este bogat în păşuni şi dă câte trei recolte de fân pe an. Cereale sunt puţine şi legumele nu cresc decât în mică măsură, afară de conopidă, care atinge proporţii colosale. Nu se văd decât lanuri de orz şi ovăz, poate mai productive decât în alte părţi ale Siberiei septentrionale, clima de aici fiind mai puţin aspră între cele două mări care scaldă peninsula.

Domnul Bourcart avea de gând să facă o escală scurtă la Petropavlovsk, numai pentru a-şi putea procura carne proaspătă. Dar încă nu hotărâse locul unde va ierna Saint-Enoch. Această chestiune constituia obiectul unei convorbiri între el şi domnul Heurtaux, menită luării unei decizii definitive. Iată ce spuse căpitanul Bourcart:

— Nu cred că-i bine să petrecem iarna la Petropavlovsk, cu toate că aici o navă nu trebuie să se teamă că ar putea fi blocată de gheţuri, deoarece golful Avatcha rămâne totdeauna liber, chiar pe gerurile cele mai mari.

— Domnule căpitan, întrebă secundul, vă gândiţi să vă întoarceţi la Vancouver?

— Probabil, chiar dacă ar fi numai ca să vând acolo uleiul din butoaiele noastre.

— Adică o treime din carie, cel mult, răspunse secundul.

— Ştiu, Heurtaux. Dar de ce să nu profităm de preţurile mari şi cine ştie dacă vor fi aceleaşi anul viitor?

— Nu vor scădea, domnule căpitan, dacă balenele – aşa cum se pare – vor să fugă din regiunile Pacificului septentrional.

— Este într-adevăr un lucru inexplicabil, răspunse domnul Bourcart, şi poate că balenierele nu vor mai fi ispitite să se întoarcă în Marea Ohotsk.

— Dacă ne întoarcem la Victoria, reluă domnul Heurtaux, Saint-Enoch va ierna acolo?

— Asta vom hotărî mai târziu… Traversarea de la Petropavlovsk la Victoria va dura 6-7 săptămâni, dacă se va face fără nici un impediment şi, cine ştie, poate că prindem în drum 2-3 balene! Trebuie să se găsească pe undeva, dacă nu le mai întâlneşti nici în Marea Ohotsk, nici în golful Marguerite…

— E posibil să caute refugiu în strâmtoarea Bering, domnule căpitan.

— Da, Heurtaux, dar sezonul este prea avansat ca să urcăm la latitudini atât de înalte. Am fi.curând opriţi de banchize… Nu… să încercăm în timpul traversării să dăm câteva lovituri de harpon…

— La drept vorbind, spuse secundul, n-ar fi mai bine să ne întoarcem în Noua Zeelandă în loc să iernăm la Victoria?

— M-am gândit şi la această soluţie, răspunse domnul Bourcart. Totuşi, înainte de a decide, să aşteptăm ca Saint-Enoch să fi ajuns la Vancouver.

— Deci, căpitane, nu poate fi vorba în nici un caz să ne întoarcem în Europa?!

— Nu, nu înainte de a fi făcut un sezon încheiat anul viitor.

— Atunci, întrebă domnul Heurtaux, terminând convorbirea, nu vom întârzia să părăsim Petropavlovskul?

— îndată ce vom termina cu aprovizionarea, răspunse domnul Bourcart.

Aceste proiecte, aduse la cunoştinţa echipajului, primiră aprobarea generală – mai puţin cea a dogarului.

Într-o zi, când meşterul Ollive îl întâini în una din cârciumile din târg înaintea unei sticle de vodcă, îl întrebă:

— Ei bine, bătrâne, care este părerea ta cu privire la hotărârea căpitanului?

— Părerea mea, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, este că Saint-Enoch ar face mai bine să nu se-ntoarcă la Vancouver.

— De ce?

— Pentru că drumul nu este sigur!

— Ai vrea să iernezi la Petropavlovsk?

— Nu.

— Atunci?

— Atunci cel mai bine ar fi să mergem spre sud şi să ne-ntoarcem în Europa…

— Asta-i ideea ta?

— Este ideea mea şi este cea bună!

Saint-Enoch, în afară de câteva mici reparaţii, nu avea decât să se reaprovizioneze cu carne proaspătă şi cu combustibil. Era o treabă care nu suferea amânare şi echipajul se ocupă cât mai grabnic de ea.

Se vedea de altfel că şi Repton face acelaşi lucru, ceea ce arăta că are aceleaşi intenţii. Mai mult ca sigur că şi căpitanul King va ridica în scurt timp ancora. încotro se va îndrepta? Domnul Bourcart nu reuşi să afle.

Doctorul Filhiol profită de această escală pentru a vizita împrejurimile, aşa cum. făcuse şi la Victoria, e drept, pe o rază mult mai restrânsă. Din punct de vedere al mijloacelor de deplasare, Kamciatka nu ajunsese încă la nivelul insulei Vancouver.

Cât depre locuitori, aceştia aveau o înfăţişare cu totul diferită de a indienilor care trăiesc în Alaska şi Columbia engleză. Erau cu pieptul lat, ochi bulbucaţi, fălci puternice, buze groase şi părul negru – oameni robuşti, dar cu trăsături greoaie. Şi cât de inteligentă fusese natura când i-a înzestrat cu un nas cât mai mic cu putinţă într-o ţară unde resturile de peşte, lăsate în aer liber, afectează atât de neplăcut nervul olfactiv. Oamenii au pielea de culoarea roşie-gălbuie, dar mai albă Ia femei, atât cât e la vedere. De obiei, cele cochete îşi acoperă faţa cu o băşică de oaie lipită cu clei şi se boiesc cu^un suc roşu de plante, amestecat cu grăsime de peşte.

Îmbrăcămintea este alcătuită din piei vopsite în galben cu coajă de răchită, din cămăşi de pânză sosite din Rusia sau Buhara şi din pantaloni pe care-i poartă şi bărbaţii şi femeile. Cei din Kamciatka ar putea fi uşor confundaţi în această privinţă cu locuitorii Asiei septentrionale.

Trebuie să adăugăm că, graţie aerului sănătos, cei din Kamciatka se bucură de o sănătate de fier şi bolile sunt foarte rare în acest ţinut.

Medicii n-ar face avere! trebuie să fi spus doctorul Filhiol, văzând bărbaţii şi femeile plini de vigoare şi de o svelteţe neobişnuită, datorită exerciţiilor fizice. Unde mai pui, că nu încărunţesc niciodată înainte de vârsta de 60 de ani. în rest, populaţia din Petropavlovsk se arată binevoitoare şi ospitalieră. Dacă le poţi găsi vreun cusur, ar fi că prea sunt petrecăreţi. Nu trudesc din greu, deoarece se pot hrăni fără mare bătaie de cap sau cheltuială. Peştele, mai ales somonul, fără să mai vorbim de delfin, se găseşte în mare cantitate şi chiar câinii mănâncă aproape numai peşte. Aceşti câini, slabi dar robuşti, sunt întrebuinţaţi la tragerea săniilor. Un instinct foarte sigur le permite să se orienteze în mijlocul viscolelor atât de frecvente pe-aici. Locuitorii din Kamciatka nu sunt numai pescari, ci şi vânători. în păduri se găsesc cu prisosinţă diverse patrupede ca zibeline, hermine, vidre, reni, lupi şi oi sălbatice – un vânat care le aduce un câştig bun. Urşi negri se întâlnesc de asemenea în număr mare în munţii peninsulei. Tot aşa de primejdioşi ca şi cei din golful Ohotsk. Atunci când te aventurezi în împrejurimile Petropavlovskului, trebuie să-ţi jei toate măsurile de prevedere, căci totdeauna există posibilitatea unor atacuri din partea lor.

Capitala Kamciatkăi nu număra pe atunci mai mult de 1 100 de locuitori. Sub Nicolae I a fost înconjurată de fortificaţii, pe care flotele anglo-franceze le-au distrus în parte în războiul din 1855. Meterezele vor fi fără-ndoială ridicate din nou, deoarece Petropavlovsk este un punct strategic de mare importanţă, iar superbul golf Avatcha trebuie păzit de orice agresiune.

Echipajul de pe Saint-Enoch se ocupă totodată să-şi refacă provizia de lemne, atât în vederea drumului lung pe care-l avea de făcut, cit şi pentru cazul când va fi capturată vreo balenă în timpul traversării. Dar procurarea combustibilului pe litoralul Kamciatkăi se dovedi mai grea decât pe malul Mării Ohotsk. Oamenii trebuiră să se depărteze cu trei sau patru mile pentu a ajunge la o pădure care acoperă primele pante ale vulcanului Kocratski. Erau deci nevoiţi să transporte lemnele cu sănii trase de câini ca să le aducă la bord.

Din 6 octombrie, meşterul Cabidoulin, dulgherul Thomas şi alţi şase oameni luară ferăstraie şi topoare şi se urcară pe o sanie închiriată de căpitanul Bourcart şi condusă de un băştinaş cu îndemânarea unui adevărat mujic. La ieşirea din oraş, sania o luă pe un drum, mai degrabă un fel de potecă, care şerpuia printre câmpuri de orz şi ovăz. Apoi trecu prin întinse păşuni secerate de curând şi udate de numeroase pâraie. După ce sania goni pe acest traseu, ajunseră la pădure pe la şapte şi jumătate. De fapt, era doar o pădure de pini, lariţă şi alţi copaci răşinoşi, care nu-şi pierd frunzele tot anul şi rămân veşnic verzi. Douăsprezece baleniere ar fi putut cu greu să găsească aici lemnul necesar. Ceea ce-l făcu pe dulgherul Thomas să spună:

— Sigur că nu Kamciatka ne va încinge cuptoarele!

— Se află aici mai multe lemne decât vom arde noi, răspunse meşterul Cabidoulin.

— Cum asta?

— Pentru că balenele s-au dus pe copcă şi n-are rost să tăiem copacii, dacă nu va fi nevoie să aprindem cuptorul.

— Fie, răspunse dulgherul, dar alţii nu sunt de aceeaşi părere şi mai speră să dea câteva lovituri de harpon!

Într-adevăr, în acelaşi loc mai lucra o echipă la marginea potecii.

Erau şase mateloţi de pe Repton, care în ajun începuseră lucrul sub ordinele secundului Strok. Poate că nava engleză trebuia să plece spre Vancouver ca şi Saint-Enoch1]

Oricum, dacă în faţa lor nu s-ar fi înălţat decât 100 de copaci, amândouă balenierele şi-ar fi făcut rost de lemnul de care aveau nevoie. Aşadar nu vor avea de ce să se certe pentru o rădăcină sau o creangă. Şi nici cuptorul englezului, nici cel al francezului nu vor sta^ din lipsă de combustibil.

În plus, dulgherul prevăzător nu-şi duse oamenii în partea unde lucrau cei de pe Repton. Nu intraseră în legătură pe mare, nu o vor face nici pe uscat. Pe bună dreptate, domnul Bourcart recomandase că, dacă-i întâlnesc pe mateloţii de pe Repton, să se ferească de orice contact cu ei. Astfel că echipa de pe Saint-Enoch începu să lucreze în celălalt capăt al potecii şi după prima zi aduse la bord doi steri de lemne. Dar iată ce se întâmplă. în ultima zi, în pofida recomandărilor căpitanului Bourcart, oamenii de pe Repton şi Saint-Enoch se-ntâlniră în cele din urmă şi începu o ceartă pentru un copac. Englezii nu erau răbdători, francezii nici atât şi, în plus, nu te aflai nici în Franţa, nici în Anglia, ci pe un teren neutru, cum s-ar zice. Curând începu să plouă cu înjurături şi de la cuvinte la pumni nu-i o cale prea lungă, mai ales că echipajul de pe Saint-Enoch încă de acum câteva luni le purta pică celor de pe Repton.

Iar în timpul certei, pe care nici meşterul Cabidoulin şi nici Thomas nu putură s-o împiedice, dulgherul navei engleze îl îmbrânci îndârjit pe matelotul Germinet. Cele două echipe începură să înainteze una împotriva celeilalte. In primul rând, Germinet. ne fiind dispus să primească un brânci fără a-l înapoia, sări asupra matelotului englez şi-i smulse şapca, pe care o calcă în picioare exclamând:

— Dacă Repton nu l-a salutat pe Saint-Enoch, cel puţin acest marinar şi-a scos pălăria în faţa noastră!

— Bună! rostiră camarazii săi.

Nu se putea şti care dintre cele două echipe, cu acelaşi număr de oameni, va câştiga lupta. Toţi mateloţii, a căror supărare creştea, erau înarmaţi cu topoare şi cuţite. Dacă se aruncau unii asupra altora, avea să curgă sânge şi chiar să se facă moarte de om.

De aceea, mai întâi dulgherul şi meşterul Cabidoulin căutară să-i liniştească pe oamenii lor porniţi să le dea o lecţie adversarilor. Pe de altă parte, secundul Strok, înţelegând gravitatea unei încăierări, reuşi să-i ţină în frâu pe ai lui. Pe scurt, nu avu loc decât un schimb de cuvinte în două limbi şi francezii se-ntoarseră la lucru. De altfel, doborârea copacilor luă sfârşit în acea zi şi echipele nu mai avură deci ocazia să se întâlnească.

După două ore, dogarul, dulgherul şi toţi oamenii se-ntoarseră cu sania până la bordul navei. Iar când domnul Bourcart află ceea ce se petrecuse zise:

— Din fericire, Saint-Enoch nu va întârzia să ridice ancora, căci altfel treaba ar putea să se termine prost!

Într-adevăr, aveai a te teme că mateloţii celor două nave, din ce în ce mai mânioşi, să nu ajungă să se bată pe străzile din Petropavlovsk, cu riscul de a fi arestaţi. încât, pentru a evita o ciocnire şi urmările ei, prin cârciumi sau birturi, căpitanul Bourcart şi căpitanul King nu mai îngăduiră să se coboare pe uscat.

Este adevărat că cele două nave erau ancorate la mai puţin de un cablu una de alta şi provocările porneau şi se auzeau de pe ambele borduri. Cel mai bun lucru rămânea să se grăbească cu pregătirile de plecare, să îmbarce ultimele provizii şi să ridice ancora cât mai curând. Apoi, odată în larg, să nu navigheze împreună şi mai ales să nuA se-ndrepte spre aceiaşi port.

Între timp avu loc un incident de natură să-ntârzie şi plecarea navei, franceze şi a navei engleze.

În după-amiaza zilei de 8 octombrie, cu toate că bătea o briză uşoară din larg, foarte prielnică pescuitului, toată lumea fu surprinsă văzând şalupele pescarilor din Kamciatka încercând, cu toate pânzeie întinse, să ajungă mai iute m port. Atât de mare le era graba, că multe dintre ele se-ntorceau fără năvoade, părăsite la intrarea în golful Avatcha.

Şi iată ce nu întârzie să afle populaţia din Petropavlovsk. La o jumătate milă departe de golf, toată această flotilă de pescuit a fost îngrozită de vederea unui uriaş monstru marin. Plutea la suprafaţa apei, biciuind-o cu coada, nemaipomenit de furios. Fără-ndoială că povestea se datora în parte închipuirii şi spaimei de care fuseseră cuprinşi pescarii. Dacă le dădeai ascultare, animalul măsura nu mai puţin de 300 de picioare lungime şi 15-20 de picioare grosime. Pe cap avea o coamă, corpul îi era foarte umflat la mijloc şi câţiva mai ziceau că zăriseră la el nişte cleşti formidabili, cum posedă crustaceele enorme. Chiar dacă nu era şarpele de mare al lui Jean-Marie Cabidoulin şi cu condiţia ca fenomenul să nu fi fost o iluzie, însemna că în această parte de mare, în largul golfului Avatcha existase sau mai exista încă unul din animalele teribile, căruia nu i se va mai putea atribui o origină legendară. Trebuia exclusă ipoteza că fusese o algă imensă, de felul celei întâlnite de Saint-Enoch dincolo de Aleutine. Acum era vorba de o fiinţă vie, aşa cum afirmau cei 50-60 de pescari care se refugiaseră în port. Fiind de o asemenea mărime, avea probabil o forţă căreia nu-i putea rezista o navă de felul lui Repton sau Saint-Enoch.

La auzul întâmplării, domnul Bourcart, ofiţerii şi echipajul se întrebară dacă prezenţa acestui monstru în regiunile Pacificului de. nord n-a provocat fuga balenelor, dacă gigantul oceanic nu gonise cetaceele mai întâi din golful Marguerite şi apoi din marea Ohotsk şi dacă nu era acelaşi despre care vorbise căpitanul de pe Iwt'ng, aflându-se acum, după ce traversase oceanul, în apele peninsulei Kamciatka.

Iată ce gândea fiecare la bordul lui Saint-Enoch, oare nu avusese dreptate Jean-Marie Cabidoulin, deşi era contrazis de toată lumea, când se arăta convins de existenţa marelui şarpe al mării sau a vreunui alt monstru marin de genul acesta?

Se iscară deci mari şi pătimaşe discuţii pe acest subiect, atât în careu cât şi în postul echipajului.

Pescarii, intraţi în panică, nu putură însă crede că văd ceea ce de fapt nu văzuseră?

Aceasta era părerea domnului Bourcart, a secundului, a doctorului Filhiol şi a meşterului Ollive. Cei doi locotenenţi se arătară mai puţin convinşi, iar echipajul în marea majoritate nu admitea să fi fost o greşeală. Pentru ei apariţia monstrului era neîndoielnică.

— La urma urmelor, zise domnul Heurtaux, fie că e adevărat sau nu că acest animal neobişnuit există, cred că nu ne vom amâna plecarea.

— Nici gând, răspunse domnul Bourcart, şi n-avem de ce să schimbăm ceva din planurile noastre.

— Ce naiba! exclamă Romain Allotte, monstrul, oricât ar fi el de monstruos, nu-l va înghiţi pe Saint-Enoch, cum înghite un rechin o bucată de slănină.

— De altfel, zise doctorul Filhiol, în interesul general e mai bine să nu ne pierdem cumpătul.

— Asta-i şi părerea mea, răspunse domnul Bourcart, şi poimâine vom ieşi în larg.

În principiu, hotărârea căpitanului nu întâmpină vreo împotrivire,

— Ei bine, bătrâne, zise meşterul Olâive dogarului, ridicăm totuşi ancora şi dacă o să ne pară rău…

— Va fi prea târziu! răspunse Jean-Marie Cabidoulin.;

— Atunci ar trebui să nu mai plecăm niciodată pe mare?

— Niciodată.

— Deraiezi, bătrâne!

— Hai, mărturiseşte că, din noi doi, eu am avut dreptate!

— Fii serios! replică meşterul Ollive, ridicând din umeri.

— Eu îţi spun… e acolo… şarpele de mare.

— Vom vedea.

— Gata, s-a văzut.

În fond, dogarul pe de o parte se temea de o eventuală apariţie a monstrului, pe de alta avea satisfacţia de a fi crezut întotdeauna în existenţa acestuia.

Până la proba contrarie, groaza domnea în târgul Petropavlovsk. Erau destui cei care, datorită superstiţiilor, nu puneau la îndoială sosirea acestui animal fabulos în apele siberiene şi n-ar fi crezut că pescarii să se fi înşelat.

Locuitorii nu încetau să supravegheze golful Avatcha, temându~se ca groaznica arătare să nu caute să se adăpostească acolo. Orice val mai mare, ce se forma pe întinsul oceanului, îi era pus în seamă. El era acel care tulbura apele până-n adâncimi! Orice şuierat de vânt mai puternic le părea zgomotul pe care-l făcea când izbea aerul cu lunga-i coadă. Şi, dacă ajungea să intre în port, dacă această fiinţă totodată şarpe şi şopârlă, această amfibie va ieşi din apă şi se va arunca asupra oraşului? Monstrul nu va fi mai puţin primejdios pe uscat decât în apă! Şi cum poţi să scapi de el?

Între timp, Sainî-Enoch şi Repton îşi grăbeau pregătirile de plecare. Oricare ar fi fost părerile englezilor despre neobişnuita făptură, se pregăteau să ridice ancora în aceeaşi zi, probabil, ca şi francezii. De vreme ce căpitanul King şi echipajul său nu ezita să plece, căpitanul Bourcart şi ai lui puteau să nu urmeze şi ei acest exemplu?

Astfel că la 10 octombrie, dimineaţa, cele două nave porniră la aceeaşi oră pentru a profita de flux. Apoi, cu pavilioanele la pic, servite de un vânt prielnic, care bătea dinspre uscat, traversară golful Avatcha, luând-o spre est, încât păreau că vor să facă drumul împreună.

La urma urmei, în cazul unei întâlniri primejdioase, cine ştie dacă, în ciuda picii pe care şi-o purtau una alteia, nu ar fi fost nevoiţi să-şi dea o mână de ajutor!

Cât despre cei din Petropavlovsk, care erau încă înspăimântaţi de monstru, sperau că, după ce animalul se va înverşuna împotriva navelor Saint-Enoch şi Repton, se va îndepărta de apele siberiene.

LOVITURA DUBLA în timp ce ambele nave ieşeau în larg, ia o distanţă de 6-7 cabluri una de alta, apele fură supravegheate cu grijă şi nelinişte. Este adevărat că trecuseră mai mult de 48 de ore şi că, de la întoarcerea grabnică a pescarilor, liniştea golfului nu fusese tulburată.

Totuşi, îngrijorarea locuitorilor din Petropavlovsk nu va trece încă multă vreme. Iarna nu putea să-i apere împotriva atacurilor monstrului, deoarece apele golfului Avatcha nu îngheaţă niciodată. De altfel, chiar dacă ar ii îngheţat, târgul n-ar fi fost la adăpost în cazul când animalul se mişca tot aşa de uşor pe uscat ca şi pe mare.

Cert era faptul că echipajele nu văzuseră nimic suspect nici de la bordul lui Saint-Enoch şi, fără îndoială, nici de la cel al lui Repton. Lunetele se-ndreptaseră spre toate punctele orizontului şi litoralului… Nici o singură dată suprafaţa apelor nu trăda vreo agitaţie dinăuntru. Sub acţiunea brizei, marea se umfla în hule lungi şi abia dacă valurile se rostogoleau dinspre larg.

Saint-Enoch şi nava sa însoţitoare – dacă putem s-o numim astfel – navigau cu toate pânzele sus. cu mura la babord. Căpitanul Bourcart mergea înaintea căpitanului King şi, cârmuind cu un cart. reuşi să mărească distanţa dintre cele două corăbii. La ieşirea din golf, marea era pustie. Nici urmă de fum sau de pânză la orizont. Probabil că vor trece multe săptămâni până când pescarii golfului Avatcha vor risca să iasă în larg. Şi cine ştie dacă aceste regiuni ale Pacificului de nord nu vor fi părăsite tot timpul iernii?

Trecură trei zile. Oamenii de veghe de pe Saint-Enoch nu observară nimic care să indice prezenţa gigantului oceanic. Şi totuşi cei trei harponeri de pe vergile celor trei catarge fuseseră foarte atenţi.

Dar, chiar dacă marele şarpe al mării nu se arătă, domnul Bourcart nu avu nici un prilej să-şi coboare bărcile. Nici caşaloţi şi nici balene. Echipajul se descuraja tot mai mult văzând că rezultatele celei de-a doua campanii vor fi proaste.

— într-adevăr, nu înceta s-o repete domnul Bourcart, pare de neînţeles. Trebuie să existe o cauză, dar încă nu ne dăm seama despre ce e vorba. în această perioadă a anului, în nordul Pacificului, balenele erau de obicei cu duiumul şi puteau fi pescuite până la mijlocul lunii noiembrie… iar noi nu zărim niciuna. şi, în acelaşi timp, ca şi cum ar fi fugit din aceste locuri, nu se văd nici baleniere, parcă au pierit odată cu suflătorii.

— Totuşi, interveni doctorul Filhiol, dacă cetaceele nu sunt aici. se află probabil în altă parte, căci nu cred că aţi ajuns să credeţi că a dispărut întreaga specie.

— In afară de cazul când monstrul a înghiţit toate balenele până la ultima, răspunse locotenentul Allotte…

— Pe legea mea, continuă domnul Filhiol, când am părăsit Petropavlovsk nu credeam în existenţa acestui animal extraordinar şi nici acum nu cred! Pescarii au fost victimele unei iluzii… Au văzut probabil vreo caracatiţă la suprafaţa apei şi, înspăimântaţi, i-au atribuit dimensiuni fantastice! Un şarpe de mare lung de 300 de picioare este o legendă care trebuie trimisă unui ziar ca vechiul Constitutionnel.

Totuşi nu asta era părerea celorlalţi de la bordul lui Saint-Enoch. Elevii şi cea mai mare parte din mateloţi îl ascultau pe dogar, care nu înceta să-i îngrozească cu nişte poveşti care-ţi făceau părul măciucă… cum spunea dulgherul Ferut. Şi totuşi, prin faptul că nu vedeau nimic, nu vor sfârşi prin a nu-l mai crede pe dogar?

Jean-Marie Cabidoulin nu se dădea bătut. După părera sa, pescarii din Petropavlovsk nu se înşelaseră. Monstrul marin exista în realitate şi nu în imaginaţia bieţilor oameni. Dogarul nu avusese nevoie de această nouă întâlnire pentru a se fi lămurit definitiv şi, când câţiva îl luară peste picior, răspunse:

— Chiar dacă de pe Saint-Enoch nu s-a zărit animalul şi nu-l vom găsi în drumul nostru, asta tot nu schimbă nimic. Pescarii din Kamciatka l-au văzut şi alţii îl vor mai vedea şi poate că nu vor scăpa atât de uşor… Şi sunt convins că şi noi…

— Când? întrebă meşterul Ollive.

— Mai curând decât crezi, declară dogarul, şi va fi nenorocire…

— Pun rămăşag pe o sticlă de rachiu, bătrâne, că noi nu vom vedea nici măcar vârful cozii marelui tău şarpe înainte de sosirea lui Saint-Enoch la Vancouver.

— Poţi să pariezi pe două… trei şi chiar o jumătate de duzină de sticle…

— De ce?

— Pentru că nu vei ajunge niciodată să le plăteşti, nici la Victoria^ şi nici în altă parte…

În mintea căpăţânosului de Jean-Marie Cabidoulin, răspunsul său însemna că Saint-Enoch nu se va mai întoarce din această călătorie.

În dimineaţa de 13 octombrie cele două nave se pierdură din vedere. De 24 de ore încoace nu mai urmau aceeaşi direcţie, iar Repton se găsea pe o latitudine mai înaltă. Vremea era tot frumoasă şi marea calmă. Vântul bătea din sud-vest spre nord-est şi, prin urmare, era prielnic mersului spre ţărmurile Americii. Calculele făcute de domnul Bourcart arătau că se găseau la 400 de mile de litoralul asiatic, adică la aproximativ o treime din traversare. Pacificul era cu desăvârşire pustiu de când baleniera engleză pornise spre nord. Cât vedeai cu ochii, nimic nu se ivea pe tot întinsul apelor abia tulburate de dâra lăsată de navă. Păsările călătoare nu ajungeau la o asemenea distanţă de coastă. Dacă vântul nu se oprea, Saint-Enoch nu va întârzia să ajungă la Aleutine.

Trebuie spus că în năvoadele aruncate de la pupa navei nu se prinsese nici un peşte de la plecare până acum. în felul acesta, hrana se reducea numai la proviziile de la bord. De obicei, totuşi. în această parte a oceanului navele pescuiesc mult. Năvoadele se umpleau de sute de bonite, ţipari, rechini, dorade şi alte specii de peşti. Navigau chiar în mijlocul bancurilor de rechini, marsuini, delfini şi peşti sabie. Părea aşadar cu totul bizar că orice fiinţă vie fugise din aceste regiuni.

Oamenii de veghe nu semnalară prezenţa vreunui animal fabulos prin forma şi dimensiunile sale. Oricum, apariţia lui n-ar fi scăpat ochilor vigilenţi ai lui Jean-Marie Cabidoulin. Aşezat pe călcâiul bompresului, cu mâna streaşină la ochi ca să vadă mai bine, scrutând marea fără întrerupere, nu răspundea nimănui care-i adresa vreo vorbă. Mateloţii îl auzeau murmurând printre dinţi, dar numai pentru sine, nu pentru alţii.

Către orele trei, în după-amiaza zilei de 13, spre marea mirare a ofiţerilor şi a echipajului, iată că un strigăt răsună din înaltul arborelui mare:

— Balenă la tribord înapoi!

Harponerul Durut zărise un cetaceu în zona lui Saint-Enoch. într-adevăr, în direcţia nord-est, o masă negricioasă era legănată de unduirile hulei.

Harponerul nu se-nşela? Era vorba de o balenă sau de coca vreunui vas naufragiat? Se auziră diverse păreri.

— Dacă este o balenă, spuse locotenentul Allotte, ea pare abso- 'lut nemişcată…

— Poate, răspunse locotenentul Coquebert, se pregăteşte să se scufunde.

— Sau o fi adormit, replică domnul Heurtaux.

— în orice caz, reluă Romain Allotte, să vedem ce este. Căpitanul, dacă vrea să dea ordinul…

Domnul Bourcart tăcea şi nu înceta să observe animalul prin ochean.

Lângă el, rezemat de balustradă, doctorul Filhiol, care privea cu aceeaşi atenţie, zise în cele din urmă:

— S-ar putea să fie tot una din acele balene moarte, cum am mai întâlnit în drumul nostru…

— Moartă? exclamă locotenentul Allotte…

— Şi chiar nici să nu fie o balenă… adăugă căpitanul Bourcart.

— Atunci ce-ar putea să fie? întrebă locotenentul Coquebert.

— O epavă… o navă părăsită…

Era greu de ştiut adevărul, căci masa plutea la nu mai puţin de şase mile de Saint-Enoch.

— Domnule căpitan, reluă locotenentul Allotte.

— Da, răspunse domnul Bourcart, care înţelegea nerăbdarea tânărului ofiţer.

Şi comandă numaidecât să se cârmească într-acolo şi să se strângă mai tare scotele. Nava, schimbându-şi uşor direcţia, o luă spre nord-est.

Înainte de ora patru, Saint-Enoch ajunsese la o distanţă de o jumătate milă marină de ţintă.

Imposibil să te mai înşeli, nu era o cocă în derivă, ci chiar un cetaceu foarte mare, despre care însă nu se putea spune dacă-i mort sau viu.

Atunci domnul Heurtaux, lăsând ocheanul deoparte, spuse:

— Dacă această balenă a adormit, nu ne va fi greu s-o împungem.

Baleniera secundului şi cele ale locotenenţilor fură lansate spre animal. Dacă era viu, vor începe să-l vâneze, dacă era mort, urma să fie remorcat până la Saint-Enoch. Avea să dea fără-ndoială o sută de butoaie, căci domnul Bourcart întâlnise rar o balenă de o asemenea dimensiune.

Cele trei ambarcaţiuni porniră în timp ce nava se opri. De data aceasta ofiţerii, lăsând la o parte amorul lor propriu, nu căutară să se-ntreacă. Cu pânza întinsă, balenierele mergeau împreună şi nu traseră la rame decât cu un sfert de milă înainte de a acosta balena. Se despărţiră atunci pentru a putea să-i taie drumul, în cazul când ar vrea să fugă.

Atâtea măsuri de prevedere nu păreau necesare şi-1 făcură pe secund să exclame imediat:

— N-are de ce să ne fie teamă că va fugi sau se va scufunda.

— Nici că se va deştepta din somn! adăugă locotenentul Coquebert. E moartă!

— Bineînţeles, replică Romain Allotte, în aceste regiuni nu există decât balene sfârtecate!

— S-o legăm, totuşi, răspunse Heurtaux, merită osteneala!

Era un mamifer enorm, care nu părea să fie într-o stare de descompunere avansată şi moartea sa nu putuse surveni decât cel mult cu 24 de ore înainte. Această masă plutitoare nu răspândea nici un miros de putrefacţie.

Din nefericire, când balenierele înconjurară animalul, observară că are o rană mare pe partea stingă. Intestinele pluteau la suprafaţa apei. O bucată de coadă lipsea. Capul prezenta urmele unei izbituri puternice şi din gura larg deschisă lipseau fanoanele care, desprinse din gingie, căzuseră în adânc. Cât priveşte grăsimea acestui trup sfârtecat şi îmbibat de apă, ea nu mai avea nici o valoare.

— Păcat, zise domnul Heurtaux, că nu se poate lua nimic din această carcasă!

— Atunci, întrebă locotenentul Allotte, nu merită s-o remorcăm?

— Nu, răspunse harponerul Kardek, se află într-o asemenea stare, ^că vom pierde jumătate pe drum!

— înapoi spre Saint-Enoch! comandă domnul Heurtaux. Oamenii din cele trei baleniere începură să tragă la rame cu vântul în faţă. Cum nava, după ce îşi aşezase pânzele în bătaia vântului, se apropiase, bărcile o ajunseră curând şi fură ridicate la bord. După ce domnul Bourcart auzi raportul secundului, zise:

— Era deci un mamifer'.'

— Da, domnule Bourcart.

— Şi nu fusese împuns?

— Nu, declară domnul Heurtaux, harpoanele nu fac asemenea răni. Mai degrabă aş zice că animalul a fost strivit.

— De cine?

Nu lui Jean-Marie Cabidoulin trebuia să-i fie pusă o asemenea întrebare. Ceea ce ar fi răspuns, se înţelege de la sine. Nu avusese el dreptate împotriva tuturor şi aceste regiuni nu erau pustiite de un monstru marin de dimensiuni extraordinare şi de o putere nemaipomenită?

Navigaţia continuă şi domnul Bourcart nu se putea plânge de starea timpului. Niciodată traversarea nu fusese atât de favorizată de vânt, făgăduind să fie de scurtă durată. In cazul în care condiţiile atmosferice nu se schimbau, Saint-Enoch nu avea nevoie, ca să ajungă la Vancouver, decât de trei sferturi din timpul folosit ca să se ducă în Kurile. Dacă ar fi avut noroc la pescuit în aceste regiuni, ar fi sosit la momentul potrivit să-şi vândă uleiul pe piaţa din Victoria.

Din nefericire campania nu fusese deloc bună, nici în Marea Ohotsk, nici după plecarea din Petropavlovsk. Oamenii nu aprinseseră niciodată cuptorul şi două treimi din butoaie rămăseseră goale.

Dar n-aveai decât să faci haz de necaz şi să te resemnezi cu speranţa că, după câteva luni, te vei despăgubi în regiunile din Noua Zeelandă.

De aceea, meşterul Ollive se adresa deseori elevilor, care nu aveau încă experienţa mateloţilor.

— Vedeţi voi, băieţi, aşa e meseria asta! într-un an reuşeşti, în alt an nu reuşeşti şi nu trebuie nici să te miri şi nici să-ţi pierzi încrederea! Nu balenele aleargă după balenieră, ci nava aleargă după ele şi, când au fugit în larg, totul e să ştii unde să le găseşti. Dar înarmaţi-vă cu răbdare, băgaţi-o în desaga voastră, puneţi-vă basmaua deasupra… şi aşteptaţi!

Ce cuvinte înţelepte! Şi era mai bine să-l asculţi pe meşterul Ollive decât pe meşterul Cabidoulin. cu care primul termina totdeauna discuţia zicând:

— Mai ţii rămăşagul cu sticla de rachiu?

— Da! replica dogarul.

Într-adevăr, cu trecerea timpului, părea că evenimentele îi dădeau dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin. Dacă Saint-Enoch nu întâlnise în drum nici o balenă, în schimb se văzură câteodată la suprafaţa mării resturi de baleniere sfărâmate şi cocile unor nave în derivă. Şi demn de notat era că epavele păreau să fie urmarea unor ciocniri… Dacă navele fuseseră părăsite de echipajele lor, însemna că nu mai puteau pluti.

În ziua de 20 octombrie, monotonia acestei traversări fu întreruptă, în sfârşit se ivi ocazia ca Saint-Enoch să-şi mai umple o parte din butoaiele din cală.

Vântul, slăbind puţin din ajun, domnul Bourcart trebui să întindă vela strai urile şi bonetele. Un soare minunat lumina cerul fără nori şi linia orizontului se vedea clar pe întreaga ei întindere.

Pe la trei, căpitanul Bourcart, doctorul Filhiol şi ofiţerii stăteau de vorbă sub tenda dunetei, când se auzi strigătul:

— Balenă… balenă!

Strigătul fusese scos de harponerul Ducrest, care se afla pe vergile arborelui mare.

— în ce direcţie? îl întrebă numaidecât şeful echipajului.

— La trei mile, sub vânt.

De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială, căci un jet de apă ţâşnea deasupra mării. Ridicându-se la suprafaţă după ce se scufunda, Ducrest zărise limpede în chiar acea clipă coloana de aer şi de apă pe care o scosese animalul. Un al doilea jet nu întârzie să urmeze celui dintâi.

Nu era de mirare că locotenentul Allotte făcu pe loc următoarea remarcă:

— în fine, asta trăieşte!

— Da, replică domnul Heurtaux, şi nici nu pare rănită, căci coloana de apă este curată!

— Coborâţi cele trei baleniere! ordonă domnul Bourcart. Niciodată nu începuseră vânătoarea în împrejurări mai favorabile.

Marea era liniştită, un vânt uşor sufla să le umfle pânzele şi mai aveau câteva ore de lumină a zilei, care îngăduiau o eventuală prelungire a urmăririi. în câteva minute, bărcile secundului şi locotenenţilor fură coborâte la apă cu armamentul lor obişnuit. în ele luară loc domnii Heurtaux, Coquebert, Allotte, cu un matelot la cârmă, patru la rame şi harponerii Kardek, Durut şi Ducrest în faţă. Apoi se-ndreptără repede spre nord-est. Domnul Heurtaux recomandă celor doi locotenenţi să fie foarte prevăzători. Era important să nu sperie animalul, ca să-l poată ataca prin surprindere. Balena părea să fie mare şi, câteodată, apa biciuită de o puternică lovitură de coadă ţâşnea la mare înălţime.

Saint-Enoch, cu velatura redusă, se apropia încetişor. Cele trei baleniere mergeau pe aceeaşi linie şi, după recomandările stăruitoare ale domnului Bourcart, nu trebuiau să se depăşească una pe alta. Era mai bine să fie alături în momentul atacării animalului.

Deci locotenentul Allotte trebui să-şi stăpânească nerăbdarea. O făcea cu greutate şi domnul Heurtaux era din când în când obligat să-i strige:

— Nu atât de repede… nu atât de repede, Allotte, rămâi în rând! Când zăriseră balena, animalul ieşea la suprafaţă la aproximativ trei mile de navă, distanţă pe care bărcile o străbătură uşor într-o jumătate de oră.

Strânseră pânzele, culcară catargele sub bănci, în aşa fel încât să nu stânjenească manevra. Fiecare harponer avea la dispoziţia sa două harpoane, câte unul de schimb. Lăncile bine ascuţite, ca şi toporiştile, erau puse la îndemână. Se asigurară ca parâmele încolăcite în lădiţe să nu se încurce în gaura cetluită cu plumb de la prova şi că vor putea fi uşor răsucite pe tachetul din spatele teugii. Dacă animalul, odată harponat, fugea la suprafaţa mării sau se scufunda adânc, atunci îi vor da parâmă.

Era un mamifer care măsura nu mai puţin de 28-29 metri, făcând parte din specia culammak. Cu înotătoarele pectorale lungi de trei metri şi o coadă triunghiulară de şase până la şapte metri, trebuia să cântărească aproape 100 de tone. Culammakul, fără să dea semne de nelinişte, se lăsa legănat de hulă cu capul său uriaş întors spre ambarcaţiuni. Cu siguranţă că Jean-Marie Cabidoulin ar fi declarat că se va putea obţine din animal un minim de 200 de butoaie de ulei.

Cele trei baleniere, câte una de fiecare parte a balenei şi una în spatele ei – gata să treacă la dreapta sau la stânga – ajunseseră fără a atrage atenţia animalului.

Durut şi Ducrest, în picioare pe teugă, balansau harpoanele, aşteptând momentul să le lanseze deasupra înotătoarelor balenei, în aşa fel încât s-o rănească mortal. Dacă era atinsă de o lovitură dublă, capturarea ar fi fost cu atât mai sigură. în cazul când una din parâme s-ar rupe, va fi ţinută de cealaltă, fără teama de a o pierde în timpul scufundării.

Dar, în momentul când baleniera locotenentului Allotte voia să-l acosteze, culammakul, înainte ca harponul să-l fi putut împunge, se-ntoarse brusc, mai-mai să sfarme ambarcaţiunea, apoi se scufundă, după ce dădu o lovitură de coadă atât de violentă, încât apa ţâşni până la o înălţime de douăzeci de metri.

Mateloţii începură să strige:

— A naibii balenă!

— Uite-o că fuge!

— Şi nici măcar nu i-am dat o lovitură bună de lance!

— Şi nici n-am agăţat-o de parâmă!

— Când o să iasă din nou la suprafaţă?

— Şi unde?

Sigur era că balena nu va ieşi din apă înainte de o jumătate de oră, timp egal cu acela care trecuse de la prima ei suflare.

După ce învolburarea stârnită de lovitura de coadă se linişti, marea redeveni calmă. Cele trei bărci se alăturară din nou. Domnul Heurtaux şi cei doi locotenenţi erau foarte hotărî ţi să nu abandoneze o pradă aşa de frumoasă.

Acum nu mai aveau decât de aşteptat ca balena să revină la suprafaţă, de vreme ce nu reuşiseră s-o urmărească folosind parâmă. Era de dorit să iasă sub vânt, pentru ca balenierele s-o poată urmări cu vela întinsă şi cu oamenii trăgând totodată la rame.

De altfel nici un alt cetaceu nu se arătă în aceste regiuni. Era puţin după ora patru, când culammakul reapăru la suprafaţă. Scoase două jeturi enorme, care şuierară ca gloanţele. Numai o jumătate de milă despărţea animalul de balenierele aflate sub vânt.

— Pânzele sus şi la rame! strigă domnul Heurtaux.

După un minut, ambarcaţiunile se-ndreptară cu iuţeală spre balenă.

Între timp, animalul continua să se depărteze spre nord-est şi, cu spinarea ieşită din apă, înota cu o anumită viteză. Briza înteţindu-se puţin, bărcile se apropiau de el văzând cu ochii. La rândul lui, căpitanul Bourcart, temându-se ca balenierele să nu fie antrenate prea departe, orienta pânzele pentru a nu le scăpa din vedere. Drumul pe care-l va face spre nord-est îl va scuti de pierdere de timp şi oboseală atunci când ambarcaţiunile vor căuta să ajungă la bordul navei cu animalul la remorcă. Urmărirea continuă în aceste condiţii. Culammakul fugea şi harponerii nu reuşeau să ajungă suficient de aproape pentru a-l împunge.

Dacă s-ar fi tras numai la rame, bărcile n-ar fi putut menţine această viteză multă vreme. Din fericire, vântul le veni în ajutor, iar marea se preta la o lunecare rapidă. Totuşi, noaptea nu-i va obliga oare pe domnul Heurtaux şi pe oamenii săi să revină la bordul lui Saint-Enoch? Nu aveau nici măcar destule provizii pentru a putea rămâne în larg până a doua zi dimineaţa. Dacă nu vor ajunge mamiferul până la căderea nopţii, atunci vor fi siliţi să renunţe să-l mai urmărească.

Părea că aşa se va întâmpla şi era aproape ora şase şi jumătate când harponerul Durut, care se afla în picioare pe teugă, strigă:

— Navă la prova!

Domnul Heurtaux se ridică în momentul când locotenenţii Coquebert şi Allotte căutau să zărească nava semnalată.

O corabie cu trei catarge, mergând cât mai în bătaia vântului, apăru la distanţă de patru mile, din direcţia nord-est. Că era o balenieră nu încăpea nici o îndoială. Posibil ca oamenii de veghe ai acestei nave să fi zărit culammakul, care se găsea la jumătate drum între bărci şi corabie.

Deodată Romain Allotte strigă, lăsând deoparte ocheanul:

— E Re pion!

— Da, este Repton! răspunse domnul Heurtaux. Se pare că vrea să ne taie drumul…

— Cu murele la babord… adăugă Yves Coquebert.

— Poate vine să ne salute! replică ironic locotenentul Allotte. Opt zile trecuseră de când nava engleză şi cea franceză se despărţiseră după ce părăsiseră în acelaşi timp Petropavlovskul. Repton o luase ceva mai spre nord, probabil cu intenţia de a ajunge la Marea Bering, şi iată-l că reapărea fără a fi ocolit capătul Aleutinelor.

Căpitanul King voia oare şi el să ajungă animalul pe care balenierele lui Saint-Enoch îl urmăreau de peste trei ore nesfârşite?

Lucrul acesta deveni cert când harponerul Kardek se adresă domnului Heurtaux:

— Au coborât bărcile la apă…

— Bineînţeles, ca să captureze balena, zise locotenentul Coquebert.

— N-o vor avea! răspunse hotărât Romain Allotte. Şi toţi îi ţinură isonul, ceea ce nu era de mirare.

Intre timp, cu toate că marea începea să se-ntunece, balenierele navei Repton mergeau ca săgeata spre culammakul care rămăsese nemişcat, ca şi cum nu ştia încotro să fugă, spre est sau spre vest. Cât despre mateloţii lui Saint-Enoch, vâsleau din răsputeri pentru a-şi depăşi rivalii, căci, vântul încetând, trebuiseră să strângă pânzele.

— Hai, copii, hai! repeta domnul Heurtaux şi locotenenţii îşi îndemnau oamenii cu vorba şi cu fapta. Aceştia, vâslind vârtos, strigau:

— Nu! n-o vor avea… n-o vor avea!

De fapt distanţa pe care trebuiau s-o străbată era aproape aceeaşi. Se putea crede că toate balenierele vor ajunge la mamifer în acelaşi moment, dacă acesta nu va dispare scufundându-se iar.

Acum, se înţelege de la sine, nu mai era cazul să înainteze alături, aşa cum ordonase domnul Heurtaux. Fiecare ambarcaţiune înainta pe cont propriu. Ca de obicei, locotenentul Allotte se afla în frunte şi nu înceta să rejjete:

— Hai, băieţi! înainte!

Englezii, ia rândul lor, mergeau repede şi chiar culammakul parcă voia să se apropie de ei.

De altfel, în zece minute chestiunea avea să fie rezolvată: sau vor împunge animalul, sau acesta va dispărea sub apă.

Câteva clipe mai târziu, balenierele se găseau faţă în faţă la mai puţin de un cablu depărtare. Ce se va întâmpla, ţinând seama de starea în care se aflau amândouă echipajele?

— Animalul ăsta vrea să-şi ducă uleiul la English! exclamă un matelot din barca lui Coquebert, văzând că balena o ia spre Repton. Nu; culammakul se opri când^ ambarcaţiunile nu mai erau decât la vreo 300 de picioare de el. în fine, pentru a fi mai sigur că va scăpa, poate că se pregătea să se scufunde…

În această clipă, Ducrest, din baleniera Allotte, ridicând harponul, îl lansă, în timp ce harponerul din baleniera Strok, aparţinând navei Repton, îl lansa pe al său.

Culammakul fu atins. Un jet cu sânge îi ţâşni pe nări. Suflă roşu. izbi marea cu o ultimă lovitură de coadă şi, după ce se-ntoarse cu burta în sus, rămase nemişcat.

Dar, din această dublă lovitură, care din cei doi harponeri reuşise să rănească mortal balena?

Sentimentul de pică pe care şl-1 purtau unul altuia echipajele de pe Repton şi Saint-Enoch nu putu găsi o mai bună împrejurare ca să izbucnească făţiş.

Că balena fusese mai întâi zărită de oamenii de veghe de pe Saint-Enoch, că francezii începuseră primii urmărirea ei, erau lucruri de netăgăduit. Cu trei ore înainte bărcile secundului şi locotenenţilor francezi fuseseră coborâte pentru a porni în urmărirea culammakului. Dacă ar fi fost lovit pe locul unde fusese văzut, nu ar fi putut fi semnalat niciodată de pe nava engleză, care încă nu apăruse la orizont. Dar animalul fugise spre nord-est, acolo unde, după două ore, avea să răsară Repton. Deşi căpitanul King văzuse că balena era urmărită de ambarcaţiunile franceze, ordonase să se coboare balenierele la apă.

Totuşi, dacă cele două harpoane se-nfipseşeră în acelaşi timp în trupul balenei, cel al englezului nu atinsese eulammakul decât în partea posterioară, acolo unde începea coada, în timp ce harponul lui Ducrest atinsese înotătoarea din sfânga şi pătrunsese până la inima animalului, care începu să sufle cu sânge.

În rest, admiţând că ar fi fost drept să se atribuie câte o parte egală celor două nave, fiecare din ele putea să se felicite de această captură. Nici Saint-Enoch şi nici Repton nu prinseseră în acest ultim sezon un mamifer care să se poată compara cu acesta.

Se înţelege de la sine că nici francezii, nici englezii nu înţelegeau să facă o astfel de împărţire. Fără-ndoială, unul din cele două harpoane făcuse rana din care i se trăsese animalului moartea – lovitură fericită şi rară, dar şi celălalt atinsese balena.

Ca urmare, în momentul când oamenii domnului Heurtaux se pregăteau să remorcheze animalul, trecându-i parâma în jurul cozii, oamenii domnului Strok se pregăteau să facă acelaşi lucru.

Englezii, într-o franceză stâlcită, pe care cei de pe Saint-Enoch o înţeleseră foarte bine, strigară:

— în larg bărcile de pe Saint-Enoch, în larg! Locotenentul Allotte replică fără întârziere:

— în larg să plecaţi voi!

— Această balenă ne aparţine de drept, declară secundul de pe Repton.

— Nu!

— Nouă, căci noi am capturat-o, declară domnul Heurtaux.

— Legaţi! comandă domnul Strok,.ordin care fu dat în aceeaşi clipă şi de către secundul de pe Saint-Enoch.

Pe loc, baleniera locotenentului Allotte aborda uriaşul animal şi-l legă, ceea ce făcură şi mateloţii de pe Repton. Dacă cele trei baleniere ale englezilor şi cele trei baleniere ale francezilor ar fi început să tragă, nu numai că animalul n-ar fi fost dus nici la Saint-Enoch, nici la Repton, dar cu siguranţă că remorcile n-ar fi întârziat să se rupă din cauza acestei duble tracţiuni în sens invers.

Aşa se-ntâmplă, după câteva eforturi simultane.

Atunci, lămurite în această privinţă, balenierele renunţară să mai tragă. Apoi manevrară pentru a se-ntâlni aproape bord la bord.

În starea de spirit în care se aflau, se putea întâmpla ca echipajele să ajungă să se bată. Armele nu lipseau – harpoane de schimb, lănci, toporişti, fără a mai pune la socoteală cuţitul de care nu se desparte nici un matelot. Conflictul ar li degenerat într-o încăierare. Ar fi fost vărsare de sânge până când navele ar fi luat fiecare apărarea bărcilor sale.

În acel moment, secundul Strok, cu un gest ameninţător şi o voce mânioasă, adresându-se domnului Heurtaux, a cărui limbă o vorbea foarte bine, zise:

— Aveţi oare pretenţia să contestaţi că această balenă trebuie să ne aparţină? Vă previn că nu vom tolera…

— Şi pe ce vă bazaţi pretenţiile? replică domnul Heurtaux, după ce făcu un semn locotenenţilor să-l lase să vorbească.

— Mă întrebaţi pe ce se bazează? reluă secundul de pe Repton.

— Da, vă întreb!

— Pe faptul că balena venea spre noi şi n-aţi fi putut s-o ajungeţi dacă nu-i baram drumul…

— Iar eu afirm că balenierele noastre au urmărit-o mai mult de două ore…

— Nu! exclamă domnul Strok.

— în orice caz, a fost semnalată în primul rând la bordul lui Saint-Enoch, atunci când Repton nici nu se ivise la orizont.

— Ce importanţă are, dacă n-aţi fost în stare să vă apropiaţi de ea ca să aruncaţi harponul!

— Toate astea-s vorbe! reluă domnul Heurtaux, care începea să se-nfurie. La urma urmei, balena nu este a celui care o vede, ci e a celui care o ucide…

— Harponul nostru, nu uitaţi, a fost lansat înainte de al vostru, afirmă domnul Strok.

— Da, da! strigară englezii cu armele ridicate.

— Nu, nu! ripostară francezii, ameninţând la rândul lor pe oamenii de pe Repton.

De data aceasta, domnul Heurtaux n-ar mai fi putut să-i facă să tacă. Poate nici să-i împiedice să-şi verse mânia. într-adevăr, oamenii erau gata să sară unii asupra celorlalţi. Domnul Heurtaux, voind să facă o ultimă încercare, zise secundului de pe Repton:

— Chiar dacă, ceea ce nu este cazul, harponul vostru ar ii fost primul, el n-a putut răni mortal, al nostru a provocat moartea animalului.

— Uşor de spus, greu de dovedit!

— Deci nu vreţi să cedaţi'?

— Nu! urlară englezii.

Mateloţii, fiind înfuriaţi la culme, nu mai rămânea decât să sară la bătaie.

Întâmplarea făcea ca în acea clipă cei de pe Repton să fie în stare de inferioritate, dacă nu pentru a începe, cel puţin pentru a continua lupta. Dacă se ajungea la încăierare, francezii ar fi sfârşit prin a-i^ sili să bată în retragere.

Într-adevăr, Repton, împins sub vânt, n-ar fi putut să se apropie cu briza uşoară care sufla. Era încă la o depărtare de o milă şi jumătate, în timp ce Saint-Enoch se afla la câteva cabluri de bărcile sale. Domnul Strok, dându-şi seama de acest lucru, nu se hotăra să declanşeze o ciocnire. Şi, cum englezii sunt oameni practici, înţeleseră că nu ar putea obţine o victorie în aceste condiţii dezavantajoase. Tot echipajul de pe Saint-Enoch s-ar fi năpustit asupra lor şi ar fi fost bătuţi înainte ca Repton să le poată veni în ajutor. De altfel, căpitanul Bourcart coborî la apă şi cea de-a patra balenieră, ceea ce însemna că francezilor le veneau întăriri, numărul lor fiind sporit cu alţi zece oameni.

Atunci domnul Strok comandă mateloţilor săi, care văzură că intraseră în încurcătură:

— La bord!

Totuşi, înainte de a abandona balena, adăugă cu un glas în care se-mpleteau furia şi dezamăgirea:

— Las' că ne mai întâlnim noi!

— Cu cea mai mare plăcere! răspunse domnul Heurtaux. Iar tovarăşii săi repetau batjocoritor: „Vi s-a-nfundat… English, vi s-a-nfundat!”

Balenierele domnului Strok se-ndreptară spre Repton, care se găsea la o depărtare de cel puţin o milă, oamenii vâslind vârtos.

Rămânea de văzut dacă domnul Strok proferase nişte ameninţări zadarnice sau cearta va duce la înfruntare între cele două nave.

Căpitanul Bourcart, care se îmbarcase şi el pe a patra balenieră, sosi în acel moment. Fu imediat pus la curent cu cele întâmplate şi, după ce aprobă conduita domnului Heurtaux, se mulţumi să răspundă:

— Dacă Repton vine să ne dea lecţii, Saint-Enoch îi va arăta ce poate. Până atunci, prieteni, remorcaţi balena!

Aceste cuvinte satisfăcură în aşa măsură sentimentul general, încât echipajul răspunse cu urale, pe care englezii putură să le audă. Ah! Repton nu i-a salutat! Ei bine, îl saturau ei acum cu nişte glume mai sărate decât apele Pacificului!

Mamiferul fu remorcat şi avea o greutate atât de mare, încât mateloţii celor patru ambarcaţiuni trebuiră să vâslească din răsputeri ca să-l ducă până la Saint-Enoch. Meşterul Ollive, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas se aflau pe puntea de la prova. Jean-Marie Cabidoulin fu de părere că se vor obţine 200 de butoaie de ulei de la acest culammak. Cu ceea ce mai avea Saint-Enoch în cală însemna că realizase o jumătate din carie.

— Ei bine, ce zici, bătrâne? îl întrebă meşterul Ollive pe dogar.

— Zic că va fi destul ulei ca să se scurgă în mare la viitoarea furtună… replică meşterul Cabidoulin.

— Haida-de!… n-o să ne lipsească nici un singur butoi când vom ajunge la Vancouver… Mai ţii rămăşagul?

— Ba bine că nu.

Unul din elevi tocmai bătu clopotul pentru ora şapte şi jumătate seara. Era prea târziu pentru a întoarce balena. Se mulţumiră deci s-o lege Ungă bordul navei. A doua zi, în zori, echipajul o va tăia în bucăţi, apoi va topi grăsimea. Aveau nevoie de două zile întregi pentru a duce totul la bun sfârşit. De fapt se puteau felicita. Traversarea de la Petropavlovsk la Victoria îi va permite domnului Bourcart să se înapoieze cu o jumătate de carie. Mai mult decât puteau spera în aceste împrejurări. Cum, probabil, preţurile nu scăzuseră pe piaţa din Victoria, această a doua campanie le va mai aduce beneficii destul de însemnate.

Pe de altă parte, Saint-Enoch nu întâlnise nimic rău în cale. în loc să se lupte cu monstrul marin văzut de pescarii din Kamciatka, fusese prins acest minunat culammak!

În timpul nopţii, cu pânzele strânse, corabia nu mai avea altceva de făcut decât să aştepte răsăritul soarelui.

Odată cu căderea serii, briza de-abia se mai făcea simţită. Marea era liniştită cât vedeai cu ochii, iar ruliul neînsemnat. N-aveai deci a te teme că balena se va putea dezlega. Ce pierdere şi ce regrete în cazul când, în timpul nopţii, ar fi fost smulsă şi s-ar fi scufundat în adâncul oceanului. Totuşi, trebuiau luate câteva măsuri de prevedere sau cel puţin de pază. Cine ştie, poate căpitanul King va vrea să dea curs ameninţărilor rostite de secundul său şi va încerca să pună mâna pe culammak – atacându-l pe Saint-Enoch.

— O asemenea agresiune este realmente posibilă? întrebă doctorul Filhiol.

— Ştiu eu? zise domnul Heurtaux. Cei de pe Repton au plecat foarte furioşi…

— Nu-i de mirare! exclamă locotenentul Allotte, să le scape o pradă aşa frumoasă!

— Aşa că, reluă domnul Heurtaux, n-aş fi deloc surprins dacă ar veni…

— Să poftească, răspunse căpitanul Bourcart. Vom fi gata să-i primim!

Vorbea în felul acesta, pentru că avea o încredere oarbă în întreg echipajul său. N-ar fi fost pentru prima oară că asemenea dispute aveau loc între baleniere pentru o aruncare de harpon contestată – dispute deseori agravate de acte de violenţă foarte regretabile.

Se institui deci o pază severă la bordul lui Saint-Enoch şi oamenii de cart erau cu ochii în patru. Dacă din cauza lipsei de vânt Repton ar ajunge cu greu la Saint-Enoch, putea să-şi trimită ambarcaţiunile şi nu se cădea să se lase surprinşi în timpul nopţii.

De altfel pe la orele 10 seara se lăsă o ceaţă destul de deasă asigurând securitatea navei franceze. Era foarte dificil să descoperi locul unde se oprise Saint-Enoch.

Orele trecură fără nici un incident. Când se făcu ziuă, negura, care nu se risipise, oricum l-ar fi ascuns pe Repton privirii, chiar la o distanţă de jumătate de milă. Dar poate că englezii nu renunţaseră să-şi pună ameninţările în aplicare şi vor încerca să atace nava îndată ce se va ridica ceaţa. Dar vântul nu-i va ajuta. Nici o adiere nu străbătea văzduhul şi starea atmosferică nu se schimbă toată dimineaţa. Echipajul de pe Saint-Enoch putu deci să-şi reia lucrul la bord fără nici o teamă.

În zorii zilei de 21 octombrie, domnul Bourcart dădu ordin să se treacă la întoarcerea balenei, recomandând să se accelereze lucrul. Seamuncea fără întrerupere şi oamenii făcură cu schimbul la vinci.

În prealabil, meşterul Ollive, ajutat de câţiva mateloţi, înfăşurase cu un lanţ înotătoarea exterioară şi animalul se roti, ceea ce avea să uşureze tăierea. Capul fu despărţit de trup şi nu fără mare efort îl ridicară şi -l depuseră pe punte. Apoi îi tăiară buzele, limba şi fanoanele, lucru mai lesnicios, după ce-l desfăcură în patru.

Se încinse cuptorul, lemnele nelipsind, datorită proviziilor făcute la Petropavlovsk, şi bucătarul putu să întreţină focul sub ambele cazane.

În aceste căldări fu topită mai întâi grăsimea rămasă din cap, limbă şi buze, care este mai fină. Apoi tăiară trupul în bucăţi de câte 8-9 braţe, reduse apoi la câte două picioare, pentru a putea fi băgate în cuptor.

Toată dimineaţa şi o parte din după-amiază fură întrebuinţate pentru această operaţie. Abia pe la orele trei ceaţa se risipi puţin. Vaporii formaţi din stropi de apă împiedicau privirea să pătrundă la mai mult de o jumătate de milă împrejurul lui Saint-Enoch.

Despre Repton nici urmă. N-ar fi putut să se apropie, din lipsă de vânt, decât numai dacă ar ti fost remorcat de ambarcaţiunile sale. ceea ce ar fi însemnat o trudă nemaipomenită.

Totuşi, domnul Bourcart nu se culcă pe-o ureche. Trimise chiar în recunoaştere spre nord-est barca locotenentului Allotte. Ea reveni fără a fi avut nimic de semnalat, deoarece nu se-ndepărtase la mai mult de o jumătate de leghe spre nord.

Lucrul continua în condiţii excelente. Domnul Bourcart socotea că jumătate din grăsime va fi topită în timpul acestei zile. Spera deci, dacă vântul se înteţea, să poată să plece peste două zile cu două sute de butoaie în plus în cală.

O dată, totuşi, pe la orele patru, se dădu alarma. Fierarul Thomas se afla în barca cea mică, fiind pe cale să consolideze cârma, când i se păru că aude un clipocit dinspre vest.

Era oare un zgomot de vâsle, care vestea apropierea balenierelor de pe Repton'.' Englezii descoperiseră poziţia navei Saint-Enoch'.'

Fierarul urcă imediat şi-l preveni pe domnul Bourcart. Cine ştie dacă nu sosise momentul să ia puştile din rastelul careului şi să fie gata de apărare?

Lucrul se întrerupse şi oamenii, ocupaţi cu tăierea animalului, trebuiră să se pregătească pentru orice eventualitate. Deoarece ochii nu le slujeau să vadă prin ceaţă, toţi ciuliră urechile. O tăcere deplină domnea la bord. Lăsară chiar să se stingă focul de la cuptor, care duduia. S-ar fi auzit şi cel mai mic zgomot venit din larg. Se scurseră câteva minute. Nu se ivi nici o barcă. Din partea căpitanului King ar fi fost o mare îndrăzneală să încerce atacarea lui Saint-Enoch în aceste condiţii.

Ceaţa, deşi pe de o parte îi împiedica să vadă, pe de alta, dacă localizau nava franceză, le-ar ii îngăduit să se apropie fără a fi zăriţi. Dar trebuiau să-şi închipuie că domnul Bourcart e cu ochii în patru.

Curând îşi dădură seama că era o alarmă falsă. Clipocitul nu putea să vină decât de la vreo briză uşoară, care trecuse prin ceaţă, fără să aibă puterea s-o risipească. Observară chiar că vântul voia să se înteţească, dar prin pale intermitente şi fără o direcţie precisă. Dacă nu începea să bată mai tare, cerul avea să rămână înceţoşat până la răsăritul soarelui. După o astfel de acalmie, destul de rară în acest sezon şi în această parte septentrională a oceanului Pacific, va urma probabil o vreme foarte proastă. Se putea ca navigaţia să nu mai fie atât de favorabilă ca de la Petropavlovsk până aici. Totuşi, cum corabia cu trei catarge ţinuse întotdeauna bine la furtună, fără a suferi avarii grave, Jean-Marie Cabidoulin ar fî făcut mai bine dacă n-ar fi răspândit poveştile lui ameninţătoare la bordul lui Saint-Enoch din Le Havre, care era comandat de căpitanul Evariste-Simon Bourcart!

La urma urmei, de ce nava n-ar avea din nou noroc, ca în prima campanie şi nu ar întâlni balene ca să-şi completeze caricul înainte de a ancora la Vancouver? Probabil că noaptea va fi tot aşa de întunecoasă ca cea precedentă. Oricum, se luaseră din nou toate măsurile de prevedere sus, la bord.

În definitiv, pentru ceea ce mai rămânea de făcut, ar fi fost mai bine ca Saint-Enoch să stea pe loc încă 24 de ore, cu condiţia ca apoi un vânt prielnic să-l împingă spre coasta americană.

Deodată, puţin înainte de ora cinci, şuierături puternice şi ascuţite străbătură văzduhul. în acelaşi timp marea se tulbură până în adâncuri. Un imens covor de spumă o albi pe întreaga întindere. Saint-Enoch, ridicat pe coama unui val enorm, fu scuturat de un ruliu şi un tangaj din cele mai violente. Pânzele, care atârnau pe vergi, erau plesnite cu mare zgomot şi echipajul se temea să nu se prăbuşească toate catargele. Noroc că trupul balenei, bine legat de-a lungul bordului, ca prin minune, nu se desprinse cu toate că nava se aplecase aproape de tot pe o parte.

— Ce se-ntâmplă? exclamă domnul Bourean, ieşind repede din cabină. Apoi se urcă pe dunetă, unde secundul şi locotenenţii săi se grăbiră să vină şi ei.

— Trebuie să fie un val seismic, zise domnul Heurtaux, şi am văzut momentulcând Saint-Enoch era să…

— Da, un va! seismic, repetă meşterul Ollive, căci vântul nu suflă nici cât să mişte o frunză.

— Dar, cum ar putea fi însoţit de furtună, răspunse domnul Bourean, dă ordin, domnule Heurtaux, să se strângă toate pânzele. Nu trebuie să ne lăsăm luaţi pe nepregătite^.

Aşa era prudent, oportun şi chiar grabnic. într-adevăr, după câteva minute vântul bătea destul de tare pentru a mâna o parte din ceţuri spre nord,

— Navă la babord, la pupa!

Acest strigăt, scos de unul din mateloţi, căţărat pe şarturile velei foc, făcu toate privirile să se-ndrepte într-acolo. Nava semnalată să fie Repton…?

Da, era nava engleză, la vreo trei mile depărtare de Saint-Enoch.

— E tot pe acelaşi loc, observă locotenentul Coquebert.

— Ca şi noi, răspunse domnul Bourean.

— S-ar zice că se pregăteşte să-ntindă pânzele, remarcă locotenentul Allotte.

— Nici o îndoială… va porni… declară domnul Heurtaux.

— împotriva noastră? întrebă doctorul Filhiol.

— Ar fi în stare! exclamă meşterul Ollive.

— Vom vedea, se mulţumi să mormăie căpitanul Bourean.

Şi, cu luneta la ochi, nu înceta să privească spre baleniera engleză. Avea toate motivele să creadă că Repton voia să profite de vântul care bătea acum din est, pentru a se apropia acum de Saint-Enoch. Se vedea cum oamenii legau velele pe vergi. Curând, gabierele, vela foc şi brigantina fură întinse cu murele la tribord, apoi marele şi micul foc menite să-i uşureze navei intrarea sub vânt.

Întrebarea era dacă-şi va continua ruta spre est, mergând în bătaia vântului, cu scopul de a ajunge într-un port al Columbiei britanice.

Nu, nu aceasta era intenţia căpitanului King şi în curând îşi dădură seama că Repton, în loc s-o ia spre est, pornise să taie drumul lui Saint-Enoch.

— Vrea să dea peste noi! exclamă Allotte. Să-şi ia partea lui de balenă! Ei bine, nu va primi nici măcar un vârf de coadă!

Echipajul repetă ceea ce spusese locotenentul. Dacă Repton avea de gând să-l atace pe Saint-Enoch, va avea cu cine să stea de vorbă' 1 se va răspunde aşa cum se cuvine – cu focuri de puşcă şi de pistol şi cu lovituri de topor!

Era ora şase şi câteva minute. Soarele ajungea repede spre orizontul din sud-est. Cerul se limpezi de ceţuri în partea de unde bătea ♦ intui. Nu pierdeau din ochi nici o mişcare pe care o făcea Repton, Marea începu să fiarbă, se acoperi de spumă, se denivela care înainta cu o viteză mijlocie. în mai puţin de o jumătate de oră avea să fie bord la bord cu Saint-Enoch, dacă nu-şi schimba direcţia, în vederea unui atac, se dădu ordinul de a pregăti armele. Se încărcară cele două aruncătoare de pietre, cu care balenierele sunt dotate în mod obişnuit. în cazul când căpitanul King ar trage nişte ghiulele de câte 5-6 livre, căpitanul Bourcart îi va răspunde cu tot atâtea ghiulele de aceeaşi greutate.

Repton se afla la o distanţă de trei sferturi de milă, când starea mării se modifică pe neaşteptate, fără nici o schimbare în condiţiile atmosferice. Vântul nu se înteţise şi cerul nu se acoperise. Nici un nor ameninţător nu se ridica la orizont. Un calm desăvârşit domnea în straturile înalte şi joase ale văzduhului. Fenomenul extraordinar care se pregătea trebuia să se localizeze numai în această parte a oceanului. Deodată, în mijlocul unor mugete îngrozitoare, a căror natură sau cauză nu o recunoscu nimeni la bordul lui Saint-Enoch, marea începu să fiarbă, se acoperi de spumă, se denivela, ca şi cum o erupţie submarină ar fi dislocat-o în adânc.

Fenomenul se produse exact pe locul unde se afla baleniera engleză, în timp ce baleniera franceză nu simţea încă efectele acestei inexplicabile dezlănţuiri.

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi, surprinşi la început, se uitau la Repton şi, ceea ce văzură, după ce le trecu uimirea, îi înfiora de groază.

Repton fu înălţat pe creasta unui val imens şi apoi dispăru în spatele acestuia. Din uriaşul talaz ţâşneau puternice jeturi de apă, aşa cum ar fi putut să iasă din nara unui gigantic monstru marin care şi-ar fi vârât capul sub navă şi coada ar fi biciuit marea la o jumătate de cablu distanţă, adică la aproape o sută de metri…

Când nava se ridicase, era dezechilibrată, cu catargele rupte, cu greementul distrus, cu coca aplecată spre babord şi izbită de apele furioase. Un minut mai târziu, rostogolit pentru ultima oară de un val monstruos, Repton fu înghiţit de abisurile Pacificului.

Căpitanul Bourcart, ofiţerii şi echipajul scoaseră un strigăt de spaimă, uluiţi de acest inexplicabil şi groaznic cataclism. Dar, poate că oamenii de pe Repton n-au pierit cu toţii împreună cu nava! Poate că unii din ei au putut fugi cu barca la timp şi n-au fost târâţi în hău? Poate că ar putea salva pe câţiva din aceşti nefericiţi înainte ca marea să fie învăluită de întunericul nopţii? Toate cauzele de duşmănie se uită în faţa unor asemenea catastrofe! Trebuiau să-şi îndeplinească datoria de om şi şi-o vor îndeplini!

— La apă toate ambarcaţiunile! strigă căpitanul Bourcart.

Nu trecuseră nici două minute de la dispariţia lui Repton şi mai era încă timp să vină în ajutorul supravieţuitorilor naufragiului.

Deodată, înainte ca balenierele să fie coborâte, avu loc o ciocnire nu prea puternică. Saint-Enoch, ridicat la pupa cu vreo 7-8 degete, ca şi cum s-ar fi izbit de o stâncă, se-nclină spre tribord şi rămase nemişcat.

EŞUARE.

Vântul, ce sufla din est pe la cinci după-amiază şi de care voise să profite Repton, se potoli. După apusul soarelui slăbi şi apoi încetă cu totul. Dezlănţuirea mării se reduse la un clipocit uşor, la suprafaţă. Dar reveniră negurile dese, care stăruiau de 48 de ore în această parte a Pacificului.

Cât despre Saint-Enoch, în momentul când echipajul încerca să coboare ambarcaţiunile la apă, nava s-a izbit de ceva. Era un accident de aceeaşi natură cu cel căruia i se atribuia pierderea lui Repton1. Mai puţin norocoasă decât Saint-Enoch, nava engleză s-a sfărâmat, lovindu-se de o stâncă?

Oricum a fost, chiar-dacă nu s-a scufundat, Saint-Enoch eşuase. Şi, cum risca în fiecare moment să fie înghiţit de ape, nu putu să-şi întrebuinţeze balenierele pentru salvarea marinarilor englezi.

La început, pe domnul Bourcart şi pe tovarăşii săi îi încercă un simţământ de uluire. Cărei cauze se datora eşuarea? Saint-Enoch abia începuse să simtă acţiunea brizei uşoare care pornise să bată pe la orele cinci după-amiază. Pentru a ajunge să se izbească de o stâncă fusese dus fără să-şi dea seama, de un curent, a cărui existenţă n-o bănuia nimeni?

Se întâmplaseră anumite lucruri inexplicabile şi de altfel nu era momentul să cauţi explicaţii. Zdruncinătura, cum s-a mai spus, fusese destul de slabă. Dar, după două izbituri care nu stricaseră nimic din cârmă, nava fu măturată de un val puternic. Din fericire, catargele nu se prăbuşiră, iar straiurile şi şarturile rezistară. Dacă nu suferise avarii pe fundul navei, nu părea ameninţată de naufragiu ca Repton. Poate că nu-i lipseau decât câteva degete de apă pentru a putea pluti din nou, ceea ce se va întâmpla la venirea fluxului. Totuşi, izbitura avu ca primă urmare ruperea legăturilor care ţineau balena şi curentul luă cu el trupul animalului. Dar aveau altceva de făcut decât să se îngrijoreze de pierderea unei sute de butoaie de ulei. Trebuiau să facă nava să meargă.

După accident, meşterul OUive se feri să-! întrebe ceva pe Jean-Maric Cabidoulin. Dogarul i-ar fi răspuns cu oarecare satisfacţie; „Stai, ăsta nu-i decât începutul sfârşitului!” între timp, domnul Bourcart şi secundul se sfătuiau pe dunetă.

— Există deci un fund de mare ridicat în această parte a Pacificului! zise domnul Heurtaux.

— Nu ştiu ce să cred, declară domnul Bourcart. Sigur e că nici o hartă nu indică vreunul între Kurile şi Aieutine.

Într-adevăr, cele mai moderne hărţi nu arătau nici terenuri ridicate, nici stânci în această parte a oceanului. Este adevărat că de 60 de ore încoace ceţurile ti împiedicaseră pe căpitanul Bourcart să caiculeze înălţimea. Dar ultima stabilire de poziţie îl situase la mai mult de 200 de mile de arhipelagul Aleutinelor. Or, nu era posibil ca de la ultimul calcul, din 19 octombrie, vântul sau curenţii să fi dus nava la această distanţă. Totuşi nu se putea ca Saint-Enoch să fi eşuat altundeva decât pe stâncile din faţa Aleutinelor.

După ce coborî în careu, domnul Bourcart întinse hărţile pe masă, le studie, punctă cu compasul poziţia pe care vasul o ocupa, evaluând drumul parcurs în trei zile. Chiar extinzându-l până la 200 de mile în această direcţie, adică până la insulele Aleutine, nu întâlnea vreun indiciu despre stânci.

— Totuşi, observă doctorul Filhiol, nu s-ar putea ca, după ce au fost tipărite hărţile, să se fi produs o ridicare de teren pe locul acesta?

— O ridicare a fundului mării… răspunse domnul Bourcart, care nu excludea o astfel de ipoteză.

Şi în lipsă de alta, era oare ilogic s-o accepţi? De ce printr-o presiune înceată sau o dezlănţuire neaşteptată, datorită forţelor vulcanice, solul submarin să nu se fi putut ridica până la suprafaţa mării? Nu există oare exemple de asemenea fenomene telurice în regiunile unde mai au loc erupţii? Şi meleagurile pe care se aflau nu erau vecine cu un arhipelag vulcanic? Cu două luni şi jumătate înainte, trecând pe aici, nu se observaseră în nord flăcările lui Chihaldinskoi de pe insula Oumamak?

Cu toate că această explicaţie părea, într-o oarecare măsură, demnă de crezare, majoritatea echipajului o respingea, cum se va vedea în curând.

La urma urmei, oricare ar fi fost cauza, eşuarea lui Saint-Enoch era un fapt limpede. Făcând sondaje la prova, apoi la pupa, meşterul Ollive nu găsi mai mult de 4-5 picioare de apă sub chilă. Prima grijă a căpitanului Bourcart a fost să cerceteze cala. Jean-Marie Cabidoulin şi dulgherul Ferut îşi dădură seama că marea nu pătrunsese prin bordaj şi nici o spărtură prin care să intre apă nu se observase în urma ciocnirii. Se putea deci aştepta ziua de mâine pentru a se stabili natura acestei stânci submarine necunoscute din Pacific. Cine ştie, poate vor reuşi, înainte de venirea vremii proaste, să scoată nava de acolo!

Noaptea le păru nesfârşită. Nici ofiţerii nu se duseră în cabinele lor şi nici oamenii echipajului în post. Trebuiau cu toţii să fie gata pentru orice eventualitate. Câteodată chila se freca de recif. Nu se putea ca, sub influenţa unui curent, nava să fie desprinsă de stânci? Nu se putea întâmpla să alunece într-o parte, ieşind din albia de piatră, şi să-şi regăsească linia de plutire? De altfel, prevăzător, căpitanul Bourcart coborâse bărcile la apă, încărcate cu câte merinde se putea, pentru cazul că ar fi fost nevoiţi să părăsească vasul. Cine ştie dacă nu vor trebui să se îmbarce cu toţii ca să ajungă până la coasta cea mai apropiată. Şi uscatul avea să fie una din insulele Aleutine, în afară de cazul când, ca urmare a unor împrejurări cu totul inexplicabile, nava n-a fost deviată din drum. Altminteri, corabia nu era ameninţată să se scufunde, ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă balena ar fi rămas suspendată încă de coasta corăbiei.

Între alte eventualităţi, care puteau contribui la degajarea lui Saint-Enoch, domnul Bourcart se mai bizuia şi pe venirea fluxului. Mareele sunt în general slabe pe toată întinderea Pacificului şi el ştia acest lucru. Dar dacă o ridicare a apei de câteva degete ar contribui la repunerea navei pe linia de plutire? Nu părea că săltase prea mult pe stâncă, pe care se afla numai cu pupa.

Fluxul începu să se facă simţit la ora 11 şi marea va fi înaltă pe la două noaptea. Căpitanul şi ofiţerii săi urmăreau deci cu atenţie progresul mareei, anunţat de un clipocit care se auzea în mijlocul acestei nopţi atât de liniştite.

Din nefericire, când sosi momentul, nu se simţi nici o schimbare. Saint-Enoch se clătină doar un pic, iar chila alunecă uşor pe ridicătura submarină. La această dată din octombrie, după ce trec mareele de echinox, şansele de degajare vor scădea în nopţile cu lună plină.

Şi acum, când jefluxul se accentua, nu aveau a se teme că situaţia se va înrăutăţi? înclinarea nu se va mări, pe măsură ce apele se vor retrage şi vasul nu risca să se scufunde la mare joasă?

Acest grav motiv de nelinişte nu încetă să-i frământe decât la ora patru şi jumătate dimineaţa. De altfel, în vederea prevenirii oricărei primejdii, căpitanul Bourcart dădu ordin să se pregătească proptele din vergile velei mari, dar nu fu nevoie de ele.

Puţin înainte de ora şapte, o lumină înroşi ceţurile spre est. Soarele, care apăru la orizont, nu putu să le destrame şi greementul se umezi.

Se-nţelege de la sine că ofiţerii de pe dunetă şi mateloţii de pe bastingajul de la prova căutau să străpungă cu privirea prin ceaţă în zona unde zăcea nava, până când bărcile îi vor putea da ocol. Fiecare voia să afle poziţia recifelor submarine. Stâncile se-ntindeau pe o suprafaţă mare? Formau o ridi^ătură de teren unică? Vârfuri de stâncă se observau în larg, când marea era joasă?

Dar era imposibil să vezi măcar la câţiva metri de bastingaj. Totuşi, nu se auzea cum se izbesc valurile de stâncile ieşite la suprafaţa mării. Deci nu era nimic de făcut înainte ca ceaţa să se fi risipit şi poate că ea nu se va ridica, ca şi în zilele precedente, decât odată cu amiaza. Atunci, dacă împrejurările o vor permite, domnul Bourcart va încerca să calculeze poziţia cu sextantul sau cu cronometrul.

Se gândiră apoi să facă o cercetare mai amănunţită a calei. Meşterul Cabidoulin şi dulgherul Ferut se convinseră din nou, după ce deplasară o serie de butoaie din spate, că apa nu pătrunsese în cală. Nici coastele, nici bordajul vasului nu cedaseră în momentul eşuării. -Dar, manevrând butoaiele, dogarul îşi spunea în sinea lui că vor trebui neapărat urcate pe punte şi aruncate în mare atât cele pline cât şi cele goale, pentru a uşura nava.

Între timp, dimineaţa trecea, dar cerul nu se limpezea. O recunoaştere făcută de domnul Bourcart şi de secund în jurul lui. Saint-Enoch pe o rază de jumătate de cablu nu lămuri cu nimic natura şi poziţia stâncii submarine. înainte de toate ar fi trebuit să ştie dacă se aflau în apropiere de uscat, unde ambarcaţiunile ar putea să acosteze, în cazul când ar trebui părăsită nava. Domnul Bourcart nu putea admite că s-ar găsi vreun continent sau un arhipelag în aceste regiuni. Doctorului, care îl întrebase despre o astfel de posibilitate, îi răspunse cu siguranţă în glas:

— Nu, domnule Filhiol, nu! acum câteva zile, repet, am putut stabili bine poziţia… mi-am revăzut acum calculele, sunt exacte şi trebuie că ne găsim la cel puţin 200 de mile distanţă de capătul Kurdelor.

— Revin deci la explicaţia mea, reluă doctorul Filhiol. Trebuie că s-a produs o ridicare a solului submarin, de care s-a ciocnit Saint-Enoch.

— Posibil, replică domnul Bourcart şi refuz să cred că o eroare sau o deviere ne-a aruncat la o atare distanţă spre nord.

Era în adevăr un mare ghinion că vântul nu voia să bată mai tare. Mai întâi ar fi risipit ceaţa şi ar fi limpezit orizontul. Apoi, dacă ar fi suflat din vest, echipajul, întinzând toată velatura, ar fi putut, poate, să smulgă nava de pe pragul stâncos.

— Să aşteptăm… să aşteptăm, prieteni! repeta căpitanul Bourcart, care simţea cum creşte nerăbdarea şi neliniştea oamenilor săi. Sper că ceaţa se va ridica în această după-amiază; ne vom lămuri atunci care-i situaţia şi cred că vom ieşi din impas fără mari daune!

Dar când mateloţii şi elevii îl priveau pe Jean-Marie Cabidoulin şi-1 vedeau clătinând din capul lui mare şi zbârlit, în semn că nu împărtăşea acest optimism, n-aveau cum să se liniştească.

Între timp, ca să împiedice mareea, care venea din est, să împingă şi mai mult nava pe stâncă, domnul Bourcart, de acord cu secundul, hotărî să arunce o ancoră la pupa.

Meşterul Ollive şi doi mateloţi pregătiră una din baleniere, pentru a duce la bun sfârşit această delicată operaţie, sub comanda locotenentului Allotte.

Baleniera porni, în timp ce parâma ancorei era desfăşurată de pe Saint-Enoch.

Executând ordinele căpitanului Bourcart, locotenentul aruncă o sondă când se află la o distanţă de vreo cincizeci de picioare de navă. Spre marea lui mirare, chiar după ce cercetă locul până la douăzeci de braţe adâncime, nu găsi nici un fund de mare.

Operaţia, reluată în mai multe puncte de această parte, dădu acelaşi rezultat şi plumbul nu întâlni nicăieri altceva decât apă. în aceste condiţii n-avea rost să arunci o ancoră, pentru că ea n-ar fi putut să se prindă de ceva. Trebuia dedus că feţele stâncii erau abrupte, cel puţin pe latura cercetată. Când barca reveni, locotenentul Allotte raportă căpitanului situaţia. Domnul Bourcart se arătă destul de surprins. în mintea sa, stânca trebuia mai curând să aibă pante laterale foarte alungite, deoarece eşuarea se produsese aproape fără zdruncinare, ca şi cum nava ar fi alunecat pe o suprafaţă lină şi puţin înclinată. *

Trebuiră atunci să efectueze sondaje în jurul corăbiei pentru a putea determina, pe cât posibil, mărimea stâncii şi adâncimea apei la suprafaţa ei. Căpitanul Bourcart se îmbarcă pe balenieră împreună cu secundul, şeful echipajului şi doi mateloţi. Duceau cu ei o sondă, a cărei coardă măsura două sute de braţe. După ce reluară operaţia locotenentului Allotte, văzură şi ei că în nici un fel capătul sondei nu atinge fundul. Renunţară aşadar la aruncarea unei ancore la pupa, ceea ce ar fi putut să permită desprinderea navei, manevrând cu vinciul.

— Căpitane, zise domnul Heurtaux, am face bine să sondăm puţin la mică distanţă de carenă.

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse domnul Bourcart. Meşterul Ollive prinse cangea de unul din port-sarturi, în aşa fel încât să înconjoare coca vasului la o depărtare de cel mult 5-6 picioare. Din trei în trei metri, secundul arunca sonda. Nicăieri ea nu întâlni fundul, nici chiar la 200 de braţe adâncime.

Prin urmare, stânca ocupa o întindere foarte mică, la o adâncime de unul sau doi stânjeni. Se putea presupune că Saint-Enoch eşuase pe vârful unui con submarin care nu era indicat pe hărţile acestor regiuni.

Intre timp orele treceau şi nimic nu anunţa ridicarea cetii. Atunci, domnul Bourcart voi să încerce, în momentul când marea atingea cea mai mare înălţime, să desprindă nava cu ajutorul bărcilor. Trăgând-o pe la pupa, era posibil s-o repună pe linia de plutire. Această manevră se execută în condiţiile cele mai favorabile. Cele şase bărci se reuniră într-un efort comun şi mateloţii vâsliră din răsputeri. Nava făcu oare o uşoară mişcare înapoi? Abia un picior. Asta-i tot ce se obţinu şi până la urmă echipajul îşi pierdu speranţa să smulgă corabia de pe stânca.

Dar, ceea ce nu putură face ambarcaţiunile, dacă nu o va face vântul, ce se va întâmpla cu Saint-Enoch la prima dezlănţuire a unei furtuni? Va fi răsturnat pe suprafaţa acestei ridicături a fundului de mare şi nu vor rămânc din el decât nişte rămăşiţe de nerecunoscut… Şi în această perioadă a anului cât vor întârzia furtunile care se dezlănţuie cu atâta furie în această parte a Pacificului?

Le mai rămânea să încerce încă o operaţie pentru a pune nava pe linia de plutire. Căpitanul Bourcart, după ce reflectă multă vreme şi după ce discută cu ofiţerii şi meşterii, trebui să se hotărască s-o întreprindă, dar amânând-o cu câteva ore, pentru că nu părea să fie de temut o schimbare a timpului. Operaţia despre care era vorba avea ca scop să uşureze nava, azvârlind încărcătura în mare. Descărcat, după aruncarea a 800-900 de butoaie de ulei, poate s-ar ridica suficient pentru a pluti la suprafaţa mării.

Mai aşteptară, socotind că în această zi. ca şi în ajun, ceaţa se va risipi în cursul după-amiezii. Era una din cauzele pentru care domnul Bourcart nu-şi puse imediat în aplicare planul de a sacrifica încărcătura. In adevăr, dacă nava s-ar fi ridicat, putea fi manevrată în mijlocul cetii? Din cele arătate de sondaje despre marile adâncimi din jurul stâncii, însemna oare că nu mai existau în apropiere alte stânci pe care Saint-Enoch risca să eşueze din nou? Oare Repton, la mai puţin de o milă depărtare, nu se izbise de recife şi încă atât de tare, încât se scufundase aproape numaidecât?

Aceste gânduri care frământau pe fiecare aduseră din nou vorba despre soarta balenierei engleze. Se punea întrebarea dacă n-au supravieţuit câţiva oameni naufragiului? Bărcile corăbiei engleze nu încercaseră să ajungă la Saint-Enoch! Atunci domnul Bourcart şi echipajul începură să ciulească urechile. Nu se auzi nici un strigăt şi nu încăpea îndoială că niciunul din mateloţii de pe Repton nu putuse să scape din această groaznică catastrofă…

Se scurseră alte trei ore. Mareea se retrăgea şi prin urmare puteau spera ca nava să se desprindă singură. De altfel diferenţa între flux şi reflux era foarte mică. Stânca nu ieşea probabil niciodată din mare decât, eventual. în timpul refluxului de lună plină. Domnul Heurtaux putuse chiar constata, după reperele trasate pe bordaj, că apa nu scăzuse simţitor şi, oricât cercetai în jur, lăncile atingeau fundul ei zgrunţuros la adâncimea constantă de cinci picioare.

Asta era situaţia. Care va fi deznodământul? Saint-Enoch îşi va relua oare cursul navigaţiei? Oamenii nu vor fi obligaţi să-l părăsească înainte ca o furtună dezlănţuită să-l nimicească? Erau 33 la bord şi puteau găsi loc în ambarcaţiuni, luând cu ei şi provizii pentru câteva zile. Dar la ce distanţă vor putea găsi coasta cea mai apropiată? Şi dacă erau de parcurs sute de mile?

Domnul Bourcart se decise să sacrifice încărcătura. Poate că nava, uşurată de câteva sute de tone, se va ridica destul pentru ca echipajul s-o poată trage spre larg.

După luarea acestei hotărâri, oamenii se puseră pe treabă, nu fără să blesteme ghinionul care-i făcea să piardă beneficiile acestei ultime campanii.

Meşterul Ollive îi îndemna cu vorba şi cu fapta. Cu ajutorul unor macarale instalate peste cele două panouri ale calei, butoaiele fură ridicate pe punte, apoi aruncate în mare. Unele se duceau imediat la fund. Altele, sfărâmate în căderea pe stânci, se goleau de conţinutul lor, care urca la suprafaţă. Saint-Enoch fu curând înconjurat de un strat de grăsime, ca şi cum ar fi vărsat ulei în apă pentru a linişti valurile în timpul unei furtuni. Niciodată marea nu fusese mai calmă. Nici cea mai mică încreţitură nu se putea observa pe întinderea ei sau pe perimetrul terenului unde fundul se-nălţase, cu toate că domnul Heurtaux constatase existenţa unui curent venind din nord-est. Fluxul trebuia să-nceapă curând. Totuşi, efectul uşurării navei nu se va vedea decât în momentul când mareea va atinge înălţimea maximă. Cum mai erau de aşteptat trei ore până atunci, operaţia va fi terminată la momentul potrivit. Deci nu aveau vreme de pierdut sau Saint-Enoch va rămâne împotmolit până în noaptea următoare şi era mai bine dacă putea să se depărteze de stâncă în plină zi. Să scoţi din cală aproape opt sute de butoaie cerea ceva timp, fără să mai vorbim de oboseală.

Pe la cinci terminaseră jumătate din treabă. Mareea urcase cu 3-4 picioare şi Saint-Enoch, uşurat în parte, ar fi putut să înceapă să se mişte. Dar rămase la fel de înţepenit.

— La naiba! S-ar zice că nava noastră-i ţintuită pe acest loc, spuse meşterul Ollive.

— Şi nu vei fi tu acela care-o va scoate de aici! murmură Jean-Marie Cabidoulin.

— Ce mormăi… bătrâne?

— Nimic… replică dogarul aruncând un butoi gol în mare.

Pe de altă parte, speranţa de care se agăţau, ca ceaţa să se risipească după-amiază, nu se împlini. Noaptea urma să fie înnegurată. Dacă deci nava nu se va desprinde decât la mareea viitoare, căpitanul Bourcart va avea mari greutăţi pentru a o scoate din aceste regiuni primejdioase.

Puţin după ora şase, atunci când semiobscuritatea cuprindea văzduhul, auziră strigăte dinspre vest, unde mai pâlpâia o lumină pa- ' lidă.

Meşterul Ollive, aflat pe teugă la prova, veni imediat la căpitanul Bourcart, care se găsea în faţa dunetei.

— Căpitane, ascultă… ascultă… acolo… parcă…

— Da, strigă cineva, adăugă locotenentul Coquebert. Se stârni o oarecare rumoare în rândurile echipajului.

— Tăcere! ordonă domnul Bourcart. Şi toţi ciuliră urechile.

Într-adevăr, strigăte de ajutor, încă îndepărtate, ajungeau până la bord. Fără nici o îndoială, se adresau lui Saint-Enoch. De pe navă. la un semn al căpitanului, li se răspunse.

— Ohe… ohe… pe aici…

Erau oare nişte băştinaşi de pe coastă sau de pe vreo insulă din apropiere care veneau cu ambarcaţiunile lor? Nu puteau fi mai curând supravieţuitori de pe Repton? Bărcile lor nu căutau din ajun în mijlocul negurii dese să ajungă la baleniera franceză?

Această ipoteză, cea mai demnă de crezare, se dovedi întemeiată. Câteva minute mai târziu, călăuziţi de strigăte şi de câteva focuri de armă. două ambarcaţiuni veniră să se alăture lui Saint-Enoch.

Erau balenierele de pe Repton, în care se aflau 23 de oameni, inclusiv căpitanul King. Sărmanii, zdrobiţi de oboseală, erau şi nemâncaţi. deoarece nu avuseseră timp să îmbarce provizii, atât de neaşteptată fusese catastrofa, După ce rătăciseră 24 de ore, mureau de foame şi de sete.

Supravieţuitorii de pe Repton fură primiţi de domnul Bourcart cu acea politeţe care-l caracteriza întotdeauna. Cu toate că purtarea lor de până acum lăsase de dorit, înainte de a afla de la căpitanul King ce se întâmplase, înainte de a întreba în ce împrejurări pierise nava şi înainte de a-i relata în ce situaţie se găsea Saint-Enoch, domnul Bourcart dădu ordin să se servească de mâncare şi de băut noilor pasageri.

Căpitanul King fu poftit în careu, iar mateloţii coborâră în post. Treisprezece oameni lipseau din echipajul căpitanului King, treisprezece înghiţiţi de ape în naufragiul lui Repton.