IX. În Kamciatka

Kamciatka este o lungă peninsulă siberiana, udată de fluviul cu acelaşi nume, care se află situată între Marea Ohotsk şi Oceanul Arctic. Ea are o lungime de 1 350 kilometri şi o lăţime de 400 kilometri.

Această provincie aparţine ruşilor din anul 1806. După ce făcuse parte din gubernia Irkutsk, forma în acea perioadă una din cele opt provincii ale Siberiei.

Kamciatka are relativ puţini locuitori – abia unul singur pe kilometru pătrat. De altfel solul pare prea arid pentru culturi, cu toate că temperatura medie este mai puţin scăzută decât în alte părţi ale Siberiei. Este plin de lavă, de pietre poroase şi de cenuşă, provenite din erupţii vulcanice. Osatura îi este în principal alcătuită de un lanţ de munţi întretăiaţi, care se-ntinde spre nord şi spre sud, mai apropiat de litoral în partea de est. Posedă vârfuri foarte înalte. Acest lanţ nu se opreşte la marginea peninsulei. Dincolo de capul Lopatka el se prelungeşte şi prin şirul insulelor Kurile până în apropierea Japoniei. Numeroase porturi se află pe coasta occidentală pe istmul care uneşte Kamciatka cu continentul asiatic. Cel mai important, fără discuţie, este Petropavlovsk, situat la vreo 250 de kilometri de capul Lopatka.

În acest port, Saint-Enoch ancoră pe la cinci seara, la data de 4 octombrie. Ancora căzu la adâncimea îngăduită de fundul apei din golful Avatcha, destul de vast încât să încapă în el toate flotele din lume. Acolo îl găsiră pe Repton, care ajunsese înaintea lor.

Dacă doctorul Filhiol visase vreodată să viziteze capitala Kamciatkăi, îşi va putea împlini visul în împrejurările cele mai fericite. Clima prielnică, cu un aer sănătos şi umed, rar îngăduia ca aerul să fie perfect senin. În această zi, totuşi, la intrarea navei în golful Avatcha, se putea vedea clar lunga linie a şirului de munţi, care formau o privelişte unică. În acest lanţ muntos se pot observa numeroşi vulcani; Schiwelusch, Schiwelz, Kronosker, Kortazker, Powbrotnaja, Asatchinska şi, în fine, în spatele târgului atât de pitoresc încadrat, vulcanul Koriatski, alb de zăpadă, al cărui crater aruncă aburi fulginoşi amestecaţi cu flăcări.

Oraşul, care era încă într-un stadiu rudimentr de dezvoltare, se compunea dintr-o aglomerare de case de lemn. La poalele munţilor înalţi, ele păreau nişte jucării pentru copii împrăştiate fără nici o noimă. Din diversele clădiri, cea mai curioasă este o bisericuţă bizantină de un roşu aprins, cu un acoperiş verde şi clopotniţa la o distanţă de 50 de paşi.

Doi navigatori, unul danez şi altul francez, sunt onoraţi la Petropavlovsk de monumente comemorative: Bering şi comandantul de Laperouse. O coloană se înalţă pentru primul şi o construcţie ortogonală, acoperită cu plăci de fier, pentru al doilea.

În această provincie, doctorul Filhiol n-ar fi putut întâlni aşezări agricole mai însemnate. Datorită umidităţii permanete, solul este bogat în păşuni şi dă câte trei recolte de fân pe an. Cereale sunt puţine şi legumele nu cresc decât în mică măsură, afară de conopidă, care atinge proporţii colosale. Nu se văd decât lanuri de orz şi ovăz, poate mai productive decât în alte părţi ale Siberiei septentrionale, clima de aici fiind mai puţin aspră între cele două mări care scaldă peninsula.

Domnul Bourcart avea de gând să facă o escală scurtă la Petropavlovsk, numai pentru a-şi putea procura carne proaspătă. Dar încă nu hotărâse locul unde va ierna Saint-Enoch. Această chestiune constituia obiectul unei convorbiri între el şi domnul Heurtaux, menită luării unei decizii definitive. Iată ce spuse căpitanul Bourcart:

— Nu cred că-i bine să petrecem iarna la Petropavlovsk, cu toate că aici o navă nu trebuie să se teamă că ar putea fi blocată de gheţuri, deoarece golful Avatcha rămâne totdeauna liber, chiar pe gerurile cele mai mari.

— Domnule căpitan, întrebă secundul, vă gândiţi să vă întoarceţi la Vancouver?

— Probabil, chiar dacă ar fi numai ca să vând acolo uleiul din butoaiele noastre.

— Adică o treime din caric, cel mult, răspunse secundul.

— Ştiu, Heurtaux. Dar de ce să nu profităm de preţurile mari şi cine ştie dacă vor fi aceleaşi anul viitor?

— Nu vor scădea, domnule căpitan, dacă balenele – aşa cum se pare – vor să fugă din regiunile Pacificului septentrional.

— Este într-adevăr un lucru inexplicabil, răspunse domnul Bourcart, şi poate că balenierele nu vor mai fi ispitite să se întoarcă în Marea Ohotsk.

— Dacă ne întoarcem la Victoria, reluă domnul Heurtaux, Saint-Enoch va ierna acolo?

— Asta vom hotărî mai târziu… Traversarea de la Petropavlovsk la Victoria va dura 6-7 săptămâni, dacă se va face fără nici un impediment şi, cine ştie, poate că prindem în drum 2-3 balene! Trebuie să se găsească pe undeva, dacă nu le mai întâlneşti nici în Marea Ohotsk, nici în golful Marguerite…

— E posibil să caute refugiu în strâmtoarea Bering, domnule căpitan.

— Da, Heurtaux, dar sezonul este prea avansat ca să urcăm la latitudini atât de înalte. Am fi curând opriţi de banchize… Nu… Să încercăm în timpul traversării să dăm câteva lovituri de harpon…

— La drept vorbind, spuse secundul, n-ar fi mai bine să ne întoarcem în Noua Zeelandă în loc să iernăm la Victoria?

— M-am gândit şi la această soluţie, răspunse domnul Bourcart. Totuşi, înainte de a decide, să aşteptăm ca Saint-Enoch să fi ajuns la Vancouver.

— Deci, căpitane, nu poate fi vorba în nici un caz să ne întoarcem în Europa?!

— Nu, nu înainte de a fi făcut un sezon încheiat anul viitor.

— Atunci, întrebă domnul Heurtaux, terminând convorbirea, nu vom întârzia să părăsim Petropavlovskul?

— Îndată ce vom termina cu aprovizionarea, răspunse domnul Bourcart.

Aceste proiecte, aduse la cunoştinţa echipajului, primiră aprobarea generală – mai puţin cea a dogarului.

Într-o zi, când meşterul Ollive îl întâlni în una din cârciumile din târg înaintea unei sticle de vodcă, îl întrebă:

— Ei bine, bătrâne, care este părerea ta cu privire la hotărârea căpitanului?

— Părerea mea, răspunse Jean-Marie Cabidoulin, este că Saint-Enoch ar face mai bine să nu se-ntoarcă la Vancouver.

— De ce?

— Pentru că drumul nu este sigur!

— Ai vrea să iernezi la Petropavlovsk?

— Nu.

— Atunci?

— Atunci cel mai bine ar fi să mergem spre sud şi să ne-ntoarcem în Europa…

— Asta-i ideea ta?

— Este ideea mea şi este cea bună!

Saint-Enoch, în afară de câteva mici reparaţii, nu avea decât să se reaprovizioneze cu carne proaspătă şi cu combustibil. Era o treabă care nu suferea amânare şi echipajul se ocupă cât mai grabnic de ea.

Se vedea de altfel că şi Repton face acelaşi lucru, ceea ce arăta că are aceleaşi intenţii. Mai mult ca sigur că şi căpitanul King va ridica în scurt timp ancora. Încotro se va îndrepta? Domnul Bourcart nu reuşi să afle.

Doctorul Filhiol profită de această escală pentru a vizita împrejurimile, aşa cum făcuse şi la Victoria, e drept, pe o rază mult mai restrânsă. Din punct de vedere al mijloacelor de deplasare, Kamciatka nu ajunsese încă la nivelul insulei Vancouver.

Cât depre locuitori, aceştia aveau o înfăţişare cu totul diferită de a indienilor care trăiesc în Alaska şi Columbia engleză. Erau cu pieptul lat, ochi bulbucaţi, fălci puternice, buze groase şi părul negru – oameni robuşti, dar cu trăsături greoaie. Şi cât de inteligentă fusese natura când i-a înzestrat cu un nas cât mai mic cu putinţă într-o ţară unde resturile de peşte, lăsate în aer liber, afectează atât de neplăcut nervul olfactiv. Oamenii au pielea de culoarea roşie-gălbuie, dar mai albă la femei, atât cât e la vedere. De obiei, cele cochete îşi acoperă faţa cu o băşică de oaie lipită cu clei şi se boiesc cu un suc roşu de plante, amestecat cu grăsime de peşte.

Îmbrăcămintea este alcătuită din piei vopsite în galben cu coajă de răchită, din cămăşi de pânză sosite din Rusia sau Buhara şi din pantaloni pe care-i poartă şi bărbaţii şi femeile. Cei din Kamciatka ar putea fi uşor confundaţi în această privinţă cu locuitorii Asiei septentrionale.

Trebuie să adăugăm că, graţie aerului sănătos, cei din Kamciatka se bucură de o sănătate de fier şi bolile sunt foarte rare în acest ţinut.

Medicii n-ar face avere! Trebuie să fi spus doctorul Filhiol, văzând bărbaţii şi femeile plini de vigoare şi de o svelteţe neobişnuită, datorită exerciţiilor fizice. Unde mai pui, că nu încărunţesc niciodată înainte de vârsta de 60 de ani. În rest, populaţia din Petropavlovsk se arată binevoitoare şi ospitalieră. Dacă le poţi găsi vreun cusur, ar fi că prea sunt petrecăreţi. Nu trudesc din greu, deoarece se pot hrăni fără mare bătaie de cap sau cheltuială. Peştele, mai ales somonul, fără să mai vorbim de delfin, se găseşte în mare cantitate şi chiar câinii mănâncă aproape numai peşte. Aceşti câini, slabi dar robuşti, sunt întrebuinţaţi la tragerea săniilor. Un instinct foarte sigur le permite să se orienteze în mijlocul viscolelor atât de frecvente pe-aici. Locuitorii din Kamciatka nu sunt numai pescari, ci şi vânători. În păduri se găsesc cu prisosinţă diverse patrupede ca zibeline, hermine, vidre, reni, lupi şi oi sălbatice – un vânat care le aduce un câştig bun. Urşi negri se întâlnesc de asemenea în număr mare în munţii peninsulei. Tot aşa de primejdioşi ca şi cei din golful Ohotsk. Atunci când te aventurezi în împrejurimile Petropavlovskului, trebuie să-ţi iei toate măsurile de prevedere, căci totdeauna există posibilitatea unor atacuri din partea lor.

Capitala Kamciatkăi nu număra pe atunci mai mult de 1 100 de locuitori. Sub Nicolae I a fost înconjurată de fortificaţii, pe care flotele anglo-franceze le-au distrus în parte în războiul din 1855. Meterezele vor fi fără-ndoială ridicate din nou, deoarece Petropavlovsk este un punct strategic de mare importanţă, iar superbul golf Avatcha trebuie păzit de orice agresiune.

Echipajul de pe Saint-Enoch se ocupă totodată să-şi refacă provizia de lemne, atât în vederea drumului lung pe care-l avea de făcut, cât şi pentru cazul când va fi capturată vreo balenă în timpul traversării. Dar procurarea combustibilului pe litoralul Kamciatkăi se dovedi mai grea decât pe malul Mării Ohotsk. Oamenii trebuiră să se depărteze cu trei sau patru mile pentu a ajunge la o pădure care acoperă primele pante ale vulcanului Kocratski. Erau deci nevoiţi să transporte lemnele cu sănii trase de câini ca să le aducă la bord.

Din 6 octombrie, meşterul Cabidoulin, dulgherul Thomas şi alţi şase oameni luară ferăstraie şi topoare şi se urcară pe o sanie închiriată de căpitanul Bourcart şi condusă de un băştinaş cu îndemânarea unui adevărat mujic. La ieşirea din oraş, sania o luă pe un drum, mai degrabă un fel de potecă, care şerpuia printre câmpuri de orz şi ovăz. Apoi trecu prin întinse păşuni secerate de curând şi udate de numeroase pâraie. După ce sania goni pe acest traseu, ajunseră la pădure pe la şapte şi jumătate. De fapt, era doar o pădure de pini, lariţă şi alţi copaci răşinoşi, care nu-şi pierd frunzele tot anul şi rămân veşnic verzi. Douăsprezece baleniere ar fi putut cu greu să găsească aici lemnul necesar. Ceea ce-l făcu pe dulgherul Thomas să spună:

— Sigur că nu Kamciatka ne va încinge cuptoarele!

— Se află aici mai multe lemne decât vom arde noi, răspunse meşterul Cabidoulin.

— Cum asta?

— Pentru că balenele s-au dus pe copcă şi n-are rost să tăiem copacii, dacă nu va fi nevoie să aprindem cuptorul.

— Fie, răspunse dulgherul, dar alţii nu sunt de aceeaşi părere şi mai speră să dea câteva lovituri de harpon!

Într-adevăr, în acelaşi loc mai lucra o echipă la marginea potecii.

Erau şase mateloţi de pe Repton, care în ajun începuseră lucrul sub ordinele secundului Strok. Poate că nava engleză trebuia să plece spre Vancouver ca şi Saint-Enoch.

Oricum, dacă în faţa lor nu s-ar fi înălţat decât 100 de copaci, amândouă balenierele şi-ar fi făcut rost de lemnul de care aveau nevoie. Aşadar nu vor avea de ce să se certe pentru o rădăcină sau o creangă. Şi nici cuptorul englezului, nici cel al francezului nu vor sta din lipsă de combustibil.

În plus, dulgherul prevăzător nu-şi duse oamenii în partea unde lucrau cei de pe Repton. Nu intraseră în legătură pe mare, nu o vor face nici pe uscat. Pe bună dreptate, domnul Bourcart recomandase că, dacă-i întâlnesc pe mateloţii de pe Repton, să se ferească de orice contact cu ei. Astfel că echipa de pe Saint-Enoch începu să lucreze în celălalt capăt al potecii şi după prima zi aduse la bord doi steri de lemne. Dar iată ce se întâmplă. În ultima zi, în pofida recomandărilor căpitanului Bourcart, oamenii de pe Repton şi Saint-Enoch se-ntâlniră în cele din urmă şi începu o ceartă pentru un copac. Englezii nu erau răbdători, francezii nici atât şi, în plus, nu te aflai nici în Franţa, nici în Anglia, ci pe un teren neutru, cum s-ar zice. Curând începu să plouă cu înjurături şi de la cuvinte la pumni nu-i o cale prea lungă, mai ales că echipajul de pe Saint-Enoch încă de acum câteva luni le purta pică celor de pe Repton.

Iar în timpul certei, pe care nici meşterul Cabidoulin şi nici Thomas nu putură s-o împiedice, dulgherul navei engleze îl îmbrânci îndârjit pe matelotul Germinet. Cele două echipe începură să înainteze una împotriva celeilalte. În primul rând, Germinet, nefiind dispus să primească un brânci fără a-l înapoia, sări asupra matelotului englez şi-i smulse şapca, pe care o călcă în picioare exclamând:

— Dacă Repton nu l-a salutat pe Saint-Enoch, cel puţin acest marinar şi-a scos pălăria în faţa noastră!

— Bună! Rostiră camarazii săi.

Nu se putea şti care dintre cele două echipe, cu acelaşi număr de oameni, va câştiga lupta. Toţi mateloţii, a căror supărare creştea, erau înarmaţi cu topoare şi cuţite. Dacă se aruncau unii asupra altora, avea să curgă sânge şi chiar să se facă moarte de om.

De aceea, mai întâi dulgherul şi meşterul Cabidoulin căutară să-i liniştească pe oamenii lor porniţi să le dea o lecţie adversarilor. Pe de altă parte, secundul Strok, înţelegând gravitatea unei încăierări, reuşi să-i ţină în frâu pe ai lui. Pe scurt, nu avu loc decât un schimb de cuvinte în două limbi şi francezii se-ntoarseră la lucru. De altfel, doborârea copacilor luă sfârşit în acea zi şi echipele nu mai avură deci ocazia să se întâlnească.

După două ore, dogarul, dulgherul şi toţi oamenii se-ntoarseră cu sania până la bordul navei. Iar când domnul Bourcart află ceea ce se petrecuse zise:

— Din fericire, Saint-Enoch nu va întârzia să ridice ancora, căci altfel treaba ar putea să se termine prost!

Într-adevăr, aveai a te teme că mateloţii celor două nave, din ce în ce mai mânioşi, să nu ajungă să se bată pe străzile din Petropavlovsk, cu riscul de a fi arestaţi. Încât, pentru a evita o ciocnire şi urmările ei, prin cârciumi sau birturi, căpitanul Bourcart şi căpitanul King nu mai îngăduiră să se coboare pe uscat.

Este adevărat că cele două nave erau ancorate la mai puţin de un cablu una de alta şi provocările porneau şi se auzeau de pe ambele borduri. Cel mai bun lucru rămânea să se grăbească cu pregătirile de plecare, să îmbarce ultimele provizii şi să ridice ancora cât mai curând. Apoi, odată în larg, să nu navigheze împreună şi mai ales să nu se-ndrepte spre acelaşi port.

Între timp avu loc un incident de natură să-ntârzie şi plecarea navei franceze şi a navei engleze.

În după-amiaza zilei de 8 octombrie, cu toate că bătea o briză uşoară din larg, foarte prielnică pescuitului, toată lumea fu surprinsă văzând şalupele pescarilor din Kamciatka încercând, cu toate pânzele întinse, să ajungă mai iute în port. Atât de mare le era graba, că multe dintre ele se-ntorceau fără năvoade, părăsite la intrarea în golful Avatcha.

Şi iată ce nu întârzie să afle populaţia din Petropavlovsk. La o jumătate milă departe de golf, toată această flotilă de pescuit a fost îngrozită de vederea unui uriaş monstru marin. Plutea la suprafaţa apei, biciuind-o cu coada, nemaipomenit de furios. Fără-ndoială că povestea se datora în parte închipuirii şi spaimei de care fuseseră cuprinşi pescarii. Dacă le dădeai ascultare, animalul măsura nu mai puţin de 300 de picioare lungime şi 15-20 de picioare grosime. Pe cap avea o coamă, corpul îi era foarte umflat la mijloc şi câţiva mai ziceau că zăriseră la el nişte cleşti formidabili, cum posedă crustaceele enorme. Chiar dacă nu era şarpele de mare al lui Jean-Marie Cabidoulin şi cu condiţia ca fenomenul să nu fi fost o iluzie, însemna că în această parte de mare, în largul golfului Avatcha existase sau mai exista încă unul din animalele teribile, căruia nu i se va mai putea atribui o origină legendară. Trebuia exclusă ipoteza că fusese o algă imensă, de felul celei întâlnite de Saint-Enoch dincolo de Aleutine. Acum era vorba de o fiinţă vie, aşa cum afirmau cei 50-60 de pescari care se refugiaseră în port. Fiind de o asemenea mărime, avea probabil o forţă căreia nu-i putea rezista o navă de felul lui Repton sau Saint-Enoch.

La auzul întâmplării, domnul Bourcart, ofiţerii şi echipajul se întrebară dacă prezenţa acestui monstru în regiunile Pacificului de nord n-a provocat fuga balenelor, dacă gigantul oceanic nu gonise cetaceele mai întâi din golful Marguerite şi apoi din marea Ohotsk şi dacă nu era acelaşi despre care vorbise căpitanul de pe Iwing, aflându-se acum, după ce traversase oceanul, în apele peninsulei Kamciatka.

Iată ce gândea fiecare la bordul lui Saint-Enoch, oare nu avusese dreptate Jean-Marie Cabidoulin, deşi era contrazis de toată lumea, când se arăta convins de existenţa marelui şarpe al mării sau a vreunui alt monstru marin de genul acesta?

Se iscară deci mari şi pătimaşe discuţii pe acest subiect, atât în careu cât şi în postul echipajului.

Pescarii, intraţi în panică, nu putură însă crede că văd ceea ce de fapt nu văzuseră?

Aceasta era părerea domnului Bourcart, a secundului, a doctorului Filhiol şi a meşterului Ollive. Cei doi locotenenţi se arătară mai puţin convinşi, iar echipajul în marea majoritate nu admitea să fi fost o greşeală. Pentru ei apariţia monstrului era neîndoielnică.

— La urma urmelor, zise domnul Heurtaux, fie că e adevărat sau nu că acest animal neobişnuit există, cred că nu ne vom amâna plecarea.

— Nici gând, răspunse domnul Bourcart, şi n-avem de ce să schimbăm ceva din planurile noastre.

— Ce naiba! Exclamă Romain Allotte, monstrul, oricât ar fi el de monstruos, nu-l va înghiţi pe Saint-Enoch, cum înghite un rechin o bucată de slănină.

— De altfel, zise doctorul Filhiol, în interesul general e mai bine să nu ne pierdem cumpătul.

— Asta-i şi părerea mea, răspunse domnul Bourcart, şi poimâine vom ieşi în larg.

În principiu, hotărârea căpitanului nu întâmpină vreo împotrivire.

— Ei bine, bătrâne, zise meşterul Ollive dogarului, ridicăm totuşi ancora şi dacă o să ne pară rău…

— Va fi prea târziu! Răspunse Jean-Marie Cabidoulin.

— Atunci ar trebui să nu mai plecăm niciodată pe mare?

— Niciodată.

— Deraiezi, bătrâne!

— Hai, mărturiseşte că, din noi doi, eu am avut dreptate!

— Fii serios! Replică meşterul Ollive, ridicând din umeri.

— Eu îţi spun… E acolo… Şarpele de mare.

— Vom vedea.

— Gata, s-a văzut.

În fond, dogarul pe de o parte se temea de o eventuală apariţie a monstrului, pe de alta avea satisfacţia de a fi crezut întotdeauna în existenţa acestuia.

Până la proba contrarie, groaza domnea în târgul Petropavlovsk. Erau destui cei care, datorită superstiţiilor, nu puneau la îndoială sosirea acestui animal fabulos în apele siberiene şi n-ar fi crezut că pescarii să se fi înşelat.

Locuitorii nu încetau să supravegheze golful Avatcha, temându-se ca groaznica arătare să nu caute să se adăpostească acolo. Orice val mai mare, ce se forma pe întinsul oceanului, îi era pus în seamă. El era acel care tulbura apele până-n adâncimi! Orice şuierat de vânt mai puternic le părea zgomotul pe care-l făcea când izbea aerul cu lunga-i coadă. Şi, dacă ajungea să intre în port, dacă această fiinţă totodată şarpe şi şopârlă, această amfibie va ieşi din apă şi se va arunca asupra oraşului? Monstrul nu va fi mai puţin primejdios pe uscat decât în apă! Şi cum poţi să scapi de el?

Între timp, Saint-Enoch şi Repton îşi grăbeau pregătirile de plecare. Oricare ar fi fost părerile englezilor despre neobişnuita făptură, se pregăteau să ridice ancora în aceeaşi zi, probabil, ca şi francezii. De vreme ce căpitanul King şi echipajul său nu ezita să plece, căpitanul Bourcart şi ai lui puteau să nu urmeze şi ei acest exemplu?

Astfel că la 10 octombrie, dimineaţa, cele două nave porniră la aceeaşi oră pentru a profita de flux. Apoi, cu pavilioanele la pic, servite de un vânt prielnic, care bătea dinspre uscat, traversară golful Avatcha, luând-o spre est, încât păreau că vor să facă drumul împreună.

La urma urmei, în cazul unei întâlniri primejdioase, cine ştie dacă, în ciuda picii pe care şi-o purtau una alteia, nu ar fi fost nevoiţi să-şi dea o mână de ajutor!

Cât despre cei din Petropavlovsk, care erau încă înspăimântaţi de monstru, sperau că, după ce animalul se va înverşuna împotriva navelor Saint-Enoch şi Repton, se va îndepărta de apele siberiene.