X.Lovitura dublă

În timp ce ambele nave ieşeau în larg, ia o distanţă de 6-7 cabluri una de alta, apele fură supravegheate cu grijă şi nelinişte. Este adevărat că trecuseră mai mult de 48 de ore şi că, de la întoarcerea grabnică a pescarilor, liniştea golfului nu fusese tulburată.

Totuşi, îngrijorarea locuitorilor din Petropavlovsk nu va trece încă multă vreme. Iarna nu putea să-i apere împotriva atacurilor monstrului, deoarece apele golfului Avatcha nu îngheaţă niciodată. De altfel, chiar dacă ar fi îngheţat, târgul n-ar fi fost la adăpost în cazul când animalul se mişca tot aşa de uşor pe uscat ca şi pe mare.

Cert era faptul că echipajele nu văzuseră nimic suspect nici de la bordul lui Saint-Enoch şi, fără îndoială, nici de la cel al lui Repton. Lunetele se-ndreptaseră spre toate punctele orizontului şi litoralului… Nici o singură dată suprafaţa apelor nu trăda vreo agitaţie dinăuntru. Sub acţiunea brizei, marea se umfla în hule lungi şi abia dacă valurile se rostogoleau dinspre larg.

Saint-Enoch şi nava sa însoţitoare – dacă putem s-o numim astfel – navigau cu toate pânzele sus, cu mura la babord. Căpitanul Bourcart mergea înaintea căpitanului King şi, cârmuind cu un cart, reuşi să mărească distanţa dintre cele două corăbii. La ieşirea din golf, marea era pustie. Nici urmă de fum sau de pânză la orizont. Probabil că vor trece multe săptămâni până când pescarii golfului Avatcha vor risca să iasă în larg. Şi cine ştie dacă aceste regiuni ale Pacificului de nord nu vor fi părăsite tot timpul iernii?

Trecură trei zile. Oamenii de veghe de pe Saint-Enoch nu observară nimic care să indice prezenţa gigantului oceanic. Şi totuşi cei trei harponeri de pe vergile celor trei catarge fuseseră foarte atenţi.

Dar, chiar dacă marele şarpe al mării nu se arătă, domnul Bourcart nu avu nici un prilej să-şi coboare bărcile. Nici caşaloţi şi nici balene. Echipajul se descuraja tot mai mult văzând că rezultatele celei de-a doua campanii vor fi proaste.

— Într-adevăr, nu înceta s-o repete domnul Bourcart, pare de neînţeles. Trebuie să existe o cauză, dar încă nu ne dăm seama despre ce e vorba. În această perioadă a anului, în nordul Pacificului, balenele erau de obicei cu duiumul şi puteau fi pescuite până la mijlocul lunii noiembrie… Iar noi nu zărim niciuna. Şi, în acelaşi timp, ca şi cum ar fi fugit din aceste locuri, nu se văd nici baleniere, parcă au pierit odată cu suflătorii.

— Totuşi, interveni doctorul Filhiol, dacă cetaceele nu sunt aici, se află probabil în altă parte, căci nu cred că aţi ajuns să credeţi că a dispărut întreaga specie.

— În afară de cazul când monstrul a înghiţit toate balenele până la ultima, răspunse locotenentul Allotte…

— Pe legea mea, continuă domnul Filhiol, când am părăsit Petropavlovsk nu credeam în existenţa acestui animal extraordinar şi nici acum nu cred! Pescarii au fost victimele unei iluzii… Au văzut probabil vreo caracatiţă la suprafaţa apei şi, înspăimântaţi, i-au atribuit dimensiuni fantastice! Un şarpe de mare lung de 300 de picioare este o legendă care trebuie trimisă unui ziar ca vechiul Constitutionnel.

Totuşi nu asta era părerea celorlalţi de la bordul lui Saint-Enoch. Elevii şi cea mai mare parte din mateloţi îl ascultau pe dogar, care nu înceta să-i îngrozească cu nişte poveşti care-ţi făceau părul măciucă… Cum spunea dulgherul Ferut. Şi totuşi, prin faptul că nu vedeau nimic, nu vor sfârşi prin a nu-l mai crede pe dogar?

Jean-Marie Cabidoulin nu se dădea bătut. După părera sa, pescarii din Petropavlovsk nu se înşelaseră. Monstrul marin exista în realitate şi nu în imaginaţia bieţilor oameni. Dogarul nu avusese nevoie de această nouă întâlnire pentru a se fi lămurit definitiv şi, când câţiva îl luară peste picior, răspunse:

— Chiar dacă de pe Saint-Enoch nu s-a zărit animalul şi nu-l vom găsi în drumul nostru, asta tot nu schimbă nimic. Pescarii din Kamciatka l-au văzut şi alţii îl vor mai vedea şi poate că nu vor scăpa atât de uşor… Şi sunt convins că şi noi…

— Când? Întrebă meşterul Ollive.

— Mai curând decât crezi, declară dogarul, şi va fi nenorocire…

— Pun rămăşag pe o sticlă de rachiu, bătrâne, că noi nu vom vedea nici măcar vârful cozii marelui tău şarpe înainte de sosirea lui Saint-Enoch la Vancouver.

— Poţi să pariezi pe două… Trei şi chiar o jumătate de duzină de sticle…

— De ce?

— Pentru că nu vei ajunge niciodată să le plăteşti, nici la Victoria şi nici în altă parte…

În mintea căpăţânosului de Jean-Marie Cabidoulin, răspunsul său însemna că Saint-Enoch nu se va mai întoarce din această călătorie.

În dimineaţa de 13 octombrie cele două nave se pierdură din vedere. De 24 de ore încoace nu mai urmau aceeaşi direcţie, iar Repton se găsea pe o latitudine mai înaltă. Vremea era tot frumoasă şi marea calmă. Vântul bătea din sud-vest spre nord-est şi, prin urmare, era prielnic mersului spre ţărmurile Americii. Calculele făcute de domnul Bourcart arătau că se găseau la 400 de mile de litoralul asiatic, adică la aproximativ o treime din traversare. Pacificul era cu desăvârşire pustiu de când baleniera engleză pornise spre nord. Cât vedeai cu ochii, nimic nu se ivea pe tot întinsul apelor abia tulburate de dâra lăsată de navă. Păsările călătoare nu ajungeau la o asemenea distanţă de coastă. Dacă vântul nu se oprea, Saint-Enoch nu va întârzia să ajungă la Aleutine.

Trebuie spus că în năvoadele aruncate de la pupa navei nu se prinsese nici un peşte de la plecare până acum. În felul acesta, hrana se reducea numai la proviziile de la bord. De obicei, totuşi, în această parte a oceanului navele pescuiesc mult. Năvoadele se umpleau de sute de bonite, ţipari, rechini, dorade şi alte specii de peşti. Navigau chiar în mijlocul bancurilor de rechini, marsuini, delfini şi peşti sabie. Părea aşadar cu totul bizar că orice fiinţă vie fugise din aceste regiuni.

Oamenii de veghe nu semnalară prezenţa vreunui animal fabulos prin forma şi dimensiunile sale. Oricum, apariţia lui n-ar fi scăpat ochilor vigilenţi ai lui Jean-Marie Cabidoulin. Aşezat pe călcâiul bompresului, cu mâna streaşină la ochi ca să vadă mai bine, scrutând marea fără întrerupere, nu răspundea nimănui care-i adresa vreo vorbă. Mateloţii îl auzeau murmurând printre dinţi, dar numai pentru sine, nu pentru alţii.

Către orele trei, în după-amiaza zilei de 13, spre marea mirare a ofiţerilor şi a echipajului, iată că un strigăt răsună din înaltul arborelui mare:

— Balenă la tribord înapoi!

Harponerul Durut zărise un cetaceu în zona lui Saint-Enoch. Într-adevăr, în direcţia nord-est, o masă negricioasă era legănată de unduirile hulei.

Harponerul nu se-nşela? Era vorba de o balenă sau de coca vreunui vas naufragiat? Se auziră diverse păreri.

— Dacă este o balenă, spuse locotenentul Allotte, ea pare absolut nemişcată…

— Poate, răspunse locotenentul Coquebert, se pregăteşte să se scufunde.

— Sau o fi adormit, replică domnul Heurtaux.

— În orice caz, reluă Romain Allotte, să vedem ce este. Căpitanul, dacă vrea să dea ordinul…

Domnul Bourcart tăcea şi nu înceta să observe animalul prin ochean.

Lângă el, rezemat de balustradă, doctorul Filhiol, care privea cu aceeaşi atenţie, zise în cele din urmă:

— S-ar putea să fie tot una din acele balene moarte, cum am mai întâlnit în drumul nostru…

— Moartă? Exclamă locotenentul Allotte…

— Şi chiar nici să nu fie o balenă… Adăugă căpitanul Bourcart.

— Atunci ce-ar putea să fie? Întrebă locotenentul Coquebert.

— O epavă… O navă părăsită…

Era greu de ştiut adevărul, căci masa plutea la nu mai puţin de şase mile de Saint-Enoch.

— Domnule căpitan, reluă locotenentul Allotte.

— Da, răspunse domnul Bourcart, care înţelegea nerăbdarea tânărului ofiţer.

Şi comandă numaidecât să se cârmească într-acolo şi să se strângă mai tare scotele. Nava, schimbându-şi uşor direcţia, o luă spre nord-est.

Înainte de ora patru, Saint-Enoch ajunsese la o distanţă de o jumătate milă marină de ţintă.

Imposibil să te mai înşeli, nu era o cocă în derivă, ci chiar un cetaceu foarte mare, despre care însă nu se putea spune dacă-i mort sau viu.

Atunci domnul Heurtaux, lăsând ocheanul deoparte, spuse:

— Dacă această balenă a adormit, nu ne va fi greu s-o împungem.

Baleniera secundului şi cele ale locotenenţilor fură lansate spre animal. Dacă era viu, vor începe să-l vâneze, dacă era mort, urma să fie remorcat până la Saint-Enoch. Avea să dea fără-ndoială o sută de butoaie, căci domnul Bourcart întâlnise rar o balenă de o asemenea dimensiune.

Cele trei ambarcaţiuni porniră în timp ce nava se opri. De data aceasta ofiţerii, lăsând la o parte amorul lor propriu, nu căutară să se-ntreacă. Cu pânza întinsă, balenierele mergeau împreună şi nu traseră la rame decât cu un sfert de milă înainte de a acosta balena. Se despărţiră atunci pentru a putea să-i taie drumul, în cazul când ar vrea să fugă.

Atâtea măsuri de prevedere nu păreau necesare şi-l făcură pe secund să exclame imediat:

— N-are de ce să ne fie teamă că va fugi sau se va scufunda.

— Nici că se va deştepta din somn! Adăugă locotenentul Coquebert. E moartă!

— Bineînţeles, replică Romain Allotte, în aceste regiuni nu există decât balene sfârtecate!

— S-o legăm, totuşi, răspunse Heurtaux, merită osteneala!

Era un mamifer enorm, care nu părea să fie într-o stare de descompunere avansată şi moartea sa nu putuse surveni decât cel mult cu 24 de ore înainte. Această masă plutitoare nu răspândea nici un miros de putrefacţie.

Din nefericire, când balenierele înconjurară animalul, observară că are o rană mare pe partea stângă. Intestinele pluteau la suprafaţa apei. O bucată de coadă lipsea. Capul prezenta urmele unei izbituri puternice şi din gura larg deschisă lipseau fanoanele care, desprinse din gingie, căzuseră în adânc. Cât priveşte grăsimea acestui trup sfârtecat şi îmbibat de apă, ea nu mai avea nici o valoare.

— Păcat, zise domnul Heurtaux, că nu se poate lua nimic din această carcasă!

— Atunci, întrebă locotenentul Allotte, nu merită s-o remorcăm?

— Nu, răspunse harponerul Kardek, se află într-o asemenea stare, că vom pierde jumătate pe drum!

— Înapoi spre Saint-Enoch! Comandă domnul Heurtaux. Oamenii din cele trei baleniere începură să tragă la rame cu vântul în faţă. Cum nava, după ce îşi aşezase pânzele în bătaia vântului, se apropiase, bărcile o ajunseră curând şi fură ridicate la bord. După ce domnul Bourcart auzi raportul secundului, zise:

— Era deci un mamifer?

— Da, domnule Bourcart.

— Şi nu fusese împuns?

— Nu, declară domnul Heurtaux, harpoanele nu fac asemenea răni. Mai degrabă aş zice că animalul a fost strivit.

— De cine?

Nu lui Jean-Marie Cabidoulin trebuia să-i fie pusă o asemenea întrebare. Ceea ce ar fi răspuns, se înţelege de la sine. Nu avusese el dreptate împotriva tuturor şi aceste regiuni nu erau pustiite de un monstru marin de dimensiuni extraordinare şi de o putere nemaipomenită?

Navigaţia continuă şi domnul Bourcart nu se putea plânge de starea timpului. Niciodată traversarea nu fusese atât de favorizată de vânt, făgăduind să fie de scurtă durată. În cazul în care condiţiile atmosferice nu se schimbau, Saint-Enoch nu avea nevoie, ca să ajungă la Vancouver, decât de trei sferturi din timpul folosit ca să se ducă în Kurile. Dacă ar fi avut noroc la pescuit în aceste regiuni, ar fi sosit la momentul potrivit să-şi vândă uleiul pe piaţa din Victoria.

Din nefericire campania nu fusese deloc bună, nici în Marea Ohotsk, nici după plecarea din Petropavlovsk. Oamenii nu aprinseseră niciodată cuptorul şi două treimi din butoaie rămăseseră goale.

Dar n-aveai decât să faci haz de necaz şi să te resemnezi cu speranţa că, după câteva luni, te vei despăgubi în regiunile din Noua Zeelandă.

De aceea, meşterul Ollive se adresa deseori elevilor, care nu aveau încă experienţa mateloţilor.

— Vedeţi voi, băieţi, aşa e meseria asta! Într-un an reuşeşti, în alt an nu reuşeşti şi nu trebuie nici să te miri şi nici să-ţi pierzi încrederea! Nu balenele aleargă după balenieră, ci nava aleargă după ele şi, când au fugit în larg, totul e să ştii unde să le găseşti. Dar înarmaţi-vă cu răbdare, băgaţi-o în desaga voastră, puneţi-vă basmaua deasupra… Şi aşteptaţi!

Ce cuvinte înţelepte! Şi era mai bine să-l asculţi pe meşterul Ollive decât pe meşterul Cabidoulin, cu care primul termina totdeauna discuţia zicând:

— Mai ţii rămăşagul cu sticla de rachiu?

— Da! Replică dogarul.

Într-adevăr, cu trecerea timpului, părea că evenimentele îi dădeau dreptate lui Jean-Marie Cabidoulin. Dacă Saint-Enoch nu întâlnise în drum nici o balenă, în schimb se văzură câteodată la suprafaţa mării resturi de baleniere sfărâmate şi cocile unor nave în derivă. Şi demn de notat era că epavele păreau să fie urmarea unor ciocniri… Dacă navele fuseseră părăsite de echipajele lor, însemna că nu mai puteau pluti.

În ziua de 20 octombrie, monotonia acestei traversări fu întreruptă. În sfârşit se ivi ocazia ca Saint-Enoch să-şi mai umple o parte din butoaiele din cală.

Vântul, slăbind puţin din ajun, domnul Bourcart trebui să întindă velastraiurile şi bonetele. Un soare minunat lumina cerul fără nori şi linia orizontului se vedea clar pe întreaga ei întindere.

Pe la trei, căpitanul Bourcart, doctorul Filhiol şi ofiţerii stăteau de vorbă sub tenda dunetei, când se auzi strigătul:

— Balenă… Balenă!

Strigătul fusese scos de harponerul Ducrest, care se afla pe vergile arborelui mare.

— În ce direcţie? Îl întrebă numaidecât şeful echipajului.

— La trei mile, sub vânt.

De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială, căci un jet de apă ţâşnea deasupra mării. Ridicându-se la suprafaţă după ce se scufunda, Ducrest zărise limpede în chiar acea clipă coloana de aer şi de apă pe care o scosese animalul. Un al doilea jet nu întârzie să urmeze celui dintâi.

Nu era de mirare că locotenentul Allotte făcu pe loc următoarea remarcă:

— În fine, asta trăieşte!

— Da, replică domnul Heurtaux, şi nici nu pare rănită, căci coloana de apă este curată!

— Coborâţi cele trei baleniere! Ordonă domnul Bourcart. Niciodată nu începuseră vânătoarea în împrejurări mai favorabile.

Marea era liniştită, un vânt uşor sufla să le umfle pânzele şi mai aveau câteva ore de lumină a zilei, care îngăduiau o eventuală prelungire a urmăririi. În câteva minute, bărcile secundului şi locotenenţilor fură coborâte la apă cu armamentul lor obişnuit. În ele luară loc domnii Heurtaux, Coquebert, Allotte, cu un matelot la cârmă, patru la rame şi harponerii Kardek, Durut şi Ducrest în faţă. Apoi se-ndreptară repede spre nord-est. Domnul Heurtaux recomandă celor doi locotenenţi să fie foarte prevăzători. Era important să nu sperie animalul, ca să-l poată ataca prin surprindere. Balena părea să fie mare şi, câteodată, apa biciuită de o puternică lovitură de coadă ţâşnea la mare înălţime.

Saint-Enoch, cu velatura redusă, se apropia încetişor. Cele trei baleniere mergeau pe aceeaşi linie şi, după recomandările stăruitoare ale domnului Bourcart, nu trebuiau să se depăşească una pe alta. Era mai bine să fie alături în momentul atacării animalului.

Deci locotenentul Allotte trebui să-şi stăpânească nerăbdarea. O făcea cu greutate şi domnul Heurtaux era din când în când obligat să-i strige:

— Nu atât de repede… Nu atât de repede, Allotte, rămâi în rând! Când zăriseră balena, animalul ieşea la suprafaţă la aproximativ trei mile de navă, distanţă pe care bărcile o străbătură uşor într-o jumătate de oră.

Strânseră pânzele, culcară catargele sub bănci, în aşa fel încât să nu stânjenească manevra. Fiecare harponer avea la dispoziţia sa două harpoane, câte unul de schimb. Lăncile bine ascuţite, ca şi toporiştile, erau puse la îndemână. Se asigurară ca parâmele încolăcite în lădiţe să nu se încurce în gaura cetluită cu plumb de la prova şi că vor putea fi uşor răsucite pe tachetul din spatele teugii. Dacă animalul, odată harponat, fugea la suprafaţa mării sau se scufunda adânc, atunci îi vor da parâmă.

Era un mamifer care măsura nu mai puţin de 28-29 metri, făcând parte din specia culammak. Cu înotătoarele pectorale lungi de trei metri şi o coadă triunghiulară de şase până la şapte metri, trebuia să cântărească aproape 100 de tone. Culammakul, fără să dea semne de nelinişte, se lăsa legănat de hulă cu capul său uriaş întors spre ambarcaţiuni. Cu siguranţă că Jean-Marie Cabidoulin ar fi declarat că se va putea obţine din animal un minim de 200 de butoaie de ulei.

Cele trei baleniere, câte una de fiecare parte a balenei şi una în spatele ei – gata să treacă la dreapta sau la stânga – ajunseseră fără a atrage atenţia animalului.

Durut şi Ducrest, în picioare pe teugă, balansau harpoanele, aşteptând momentul să le lanseze deasupra înotătoarelor balenei, în aşa fel încât s-o rănească mortal. Dacă era atinsă de o lovitură dublă, capturarea ar fi fost cu atât mai sigură. În cazul când una din parâme s-ar rupe, va fi ţinută de cealaltă, fără teama de a o pierde în timpul scufundării.

Dar, în momentul când baleniera locotenentului Allotte voia să-l acosteze, culammakul, înainte ca harponul să-l fi putut împunge, se-ntoarse brusc, mai-mai să sfarme ambarcaţiunea, apoi se scu fundă, după ce dădu o lovitură de coadă atât de violentă, încât apa ţâşni până la o înălţime de douăzeci de metri.

Mateloţii începură să strige:

— A naibii balenă!

— Uite-o că fuge!

— Şi nici măcar nu i-am dat o lovitură bună de lance!

— Şi nici n-am agăţat-o de parâmă!

— Când o să iasă din nou la suprafaţă?

— Şi unde?

Sigur era că balena nu va ieşi din apă înainte de o jumătate de oră, timp egal cu acela care trecuse de la prima ei suflare.

După ce învolburarea stârnită de lovitura de coadă se linişti, marea redeveni calmă. Cele trei bărci se alăturară din nou. Domnul Heurtaux şi cei doi locotenenţi erau foarte hotărâţi să nu abandoneze o pradă aşa de frumoasă.

Acum nu mai aveau decât de aşteptat ca balena să revină la suprafaţă, de vreme ce nu reuşiseră s-o urmărească folosind parâma. Era de dorit să iasă sub vânt, pentru ca balenierele s-o poată urmări cu vela întinsă şi cu oamenii trăgând totodată la rame.

De altfel nici un alt cetaceu nu se arătă în aceste regiuni. Era puţin după ora patru, când culammakul reapăru la suprafaţă. Scoase două jeturi enorme, care şuierară ca gloanţele. Numai o jumătate de milă despărţea animalul de balenierele aflate sub vânt.

— Pânzele sus şi la rame! Strigă domnul Heurtaux.

După un minut, ambarcaţiunile se-ndreptară cu iuţeală spre balenă.

Între timp, animalul continua să se depărteze spre nord-est şi, cu spinarea ieşită din apă, înota cu o anumită viteză. Briza înteţindu-se puţin, bărcile se apropiau de el văzând cu ochii. La rândul lui, căpitanul Bourcart, temându-se ca balenierele să nu fie antrenate prea departe, orienta pânzele pentru a nu le scăpa din vedere. Drumul pe care-l va face spre nord-est îl va scuti de pierdere de timp şi oboseală atunci când ambarcaţiunile vor căuta să ajungă la bordul navei cu animalul la remorcă. Urmărirea continuă în aceste condiţii. Culammakul fugea şi harponerii nu reuşeau să ajungă suficient de aproape pentru a-l împunge.

Dacă s-ar fi tras numai la rame, bărcile n-ar fi putut menţine această viteză multă vreme. Din fericire, vântul le veni în ajutor, iar marea se preta la o lunecare rapidă. Totuşi, noaptea nu-i va obliga oare pe domnul Heurtaux şi pe oamenii săi să revină la bordul lui Saint-Enoch? Nu aveau nici măcar destule provizii pentru a putea rămâne în larg până a doua zi dimineaţa. Dacă nu vor ajunge mamiferul până la căderea nopţii, atunci vor fi siliţi să renunţe să-l mai urmărească.

Părea că aşa se va întâmpla şi era aproape ora şase şi jumătate când harponerul Durut, care se afla în picioare pe teugă, strigă:

— Navă la prova!

Domnul Heurtaux se ridică în momentul când locotenenţii Coquebert şi Allotte căutau să zărească nava semnalată.

O corabie cu trei catarge, mergând cât mai în bătaia vântului, apăru la distanţă de patru mile, din direcţia nord-est. Că era o balenieră nu încăpea nici o îndoială. Posibil ca oamenii de veghe ai acestei nave să fi zărit culammakul, care se găsea la jumătate drum între bărci şi corabie.

Deodată Romain Allotte strigă, lăsând deoparte ocheanul:

— E Repton!

— Da, este Repton! Răspunse domnul Heurtaux. Se pare că vrea să ne taie drumul…

— Cu murele la babord… Adăugă Yves Coquebert.

— Poate vine să ne salute! Replică ironic locotenentul Allotte. Opt zile trecuseră de când nava engleză şi cea franceză se despărţiseră după ce părăsiseră în acelaşi timp Petropavlovskul. Repton o luase ceva mai spre nord, probabil cu intenţia de a ajunge la Marea Bering, şi iată-l că reapărea fără a fi ocolit capătul Aleutinelor.

Căpitanul King voia oare şi el să ajungă animalul pe care balenierele lui Saint-Enoch îl urmăreau de peste trei ore nesfârşite?

Lucrul acesta deveni cert când harponerul Kardek se adresă domnului Heurtaux:

— Au coborât bărcile la apă…

— Bineînţeles, ca să captureze balena, zise locotenentul Coquebert.

— N-o vor avea! Răspunse hotărât Romain Allotte. Şi toţi îi ţinură isonul, ceea ce nu era de mirare.

Între timp, cu toate că marea începea să se-ntunece, balenierele navei Repton mergeau ca săgeata spre culammakul care rămăsese nemişcat, ca şi cum nu ştia încotro să fugă, spre est sau spre vest. Cât despre mateloţii lui Saint-Enoch, vâsleau din răsputeri pentru a-şi depăşi rivalii, căci, vântul încetând, trebuiseră să strângă pânzele.

— Hai, copii, hai! Repeta domnul Heurtaux şi locotenenţii îşi îndemnau oamenii cu vorba şi cu fapta. Aceştia, vâslind vârtos, strigau:

— Nu! N-o vor avea… N-o vor avea!

De fapt distanţa pe care trebuiau s-o străbată era aproape aceeaşi. Se putea crede că toate balenierele vor ajunge la mamifer în acelaşi moment, dacă acesta nu va dispare scufundându-se iar.

Acum, se înţelege de la sine, nu mai era cazul să înainteze alături, aşa cum ordonase domnul Heurtaux. Fiecare ambarcaţiune înainta pe cont propriu. Ca de obicei, locotenentul Allotte se afla în frunte şi nu înceta să repete:

— Hai, băieţi! Înainte!

Englezii, la rândul lor, mergeau repede şi chiar culammakul parcă voia să se apropie de ei.

De altfel, în zece minute chestiunea avea să fie rezolvată: sau vor împunge animalul, sau acesta va dispărea sub apă.

Câteva clipe mai târziu, balenierele se găseau faţă în faţă la mai puţin de un cablu depărtare. Ce se va întâmpla, ţinând seama de starea în care se aflau amândouă echipajele?

— Animalul ăsta vrea să-şi ducă uleiul la English! Exclamă un matelot din barca lui Coquebert, văzând că balena o ia spre Repton. Nu; culammakul se opri când ambarcaţiunile nu mai erau decât la vreo 300 de picioare de el. În fine, pentru a fi mai sigur că va scăpa, poate că se pregătea să se scufunde…

În această clipă, Ducrest, din baleniera Allotte, ridicând harponul, îl lansă, în timp ce harponerul din baleniera Strok, aparţinând navei Repton, îl lansa pe al său.

Culammakul fu atins. Un jet cu sânge îi ţâşni pe nări. Suflă roşu, izbi marea cu o ultimă lovitură de coadă şi, după ce se-ntoarse cu burta în sus, rămase nemişcat.

Dar, din această dublă lovitură, care din cei doi harponeri reuşise să rănească mortal balena?