XIV Spre Nord

Încotro se-ndrepta astfel Saint-Enoch sub acţiunea unui motor de o putere nemaipomenită, aflat în coastele sale, luând-o când spre nord-est, când spre nord-vest?

În întunericul de nepătruns nu se putea desluşi nimic.

Căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi căutau în zadar să recunoască direcţia. Echipajul era în culmea spaimei. Nu mai rămăsese nici o ambarcaţiune în care s-ar fi putut refugia, deoarece parâmele cu care erau legate se rupseseră în momentul când nava se pusese în mişcare.

Între timp, Saint-Enoch mergea cu o repeziciune atât de mare, încât oamenii, stând în picioare, ar fi fost trântiţi jos de rezistenţa aerului. Trebuiră să se-ntindă pe lângă pereţi, să se culce la poalele catargelor, să se prindă de tacheţi şi să părăsească duneta pentru a nu fi aruncaţi peste bord. Cei mai mulţi dintre mateloţi se buluciră în post sau se refugiară sub teuga de la prova. Cât despre domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol, secundul şi locotenenţii, se adăpostiră cu toţii în careu. Era primejdios să ieşi pe punte, căci arborada ameninţa să se prăbuşească.

Şi apoi ce ar fi putut face? În mijlocul acestei nopţi întunecate nu se vedea om cu om, ba nici măcar nu se auzeau unul pe altul. Văzduhul răsuna de vuiete neîncetate, la care se adăugau şuierăturile aerului prin greement, cu toate că afară nu bătea nici un vânt. Dacă vântul s-ar fi dezlănţuit cu o asemenea furie, ar fi risipit ceaţa şi pe petecele de cer ivite printre norii destrămaţi s-ar fi zărit câteva stele

— Nu… Zise domnul Heurtaux, timpul n-a încetat să fie liniştit şi rafalele puternice nu se datorează decât vitezei!

— Trebuie că forţa acestui monstru e extraordinară, adăugă locotenentul Allotte.

— Monstru… Monstru! Repetă domnul Bourcart.

Şi, în pofida celor ce se petreceau şi păreau de netăgăduit, ca şi doctorul Filhiol, secundul şi meşterul Ollive, căpitanul refuza încă să admită existenţa unui animal, şarpe gigantic sau şopârlă colosală, capabilă să poarte cu sine, cu o iuţeală năvalnică, o navă de 500 de tone. O ridicare bruscă de teren provocată de un cutremur submarin, un val seismic care ar avea o putere nesfârşită, în fine, orice îşi putea închipui, dar nu credea în absurdele poveşti ale lui Jean-Marie Cabidoulin. Noaptea trecu în aceste condiţii. Nici direcţia şi nici poziţia navei nu se schimbară. La primele licăriri ale zorilor, căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi voiră să constate starea mării, în cazul în care dogarul ar fi avut dreptate, cine ştie dacă animalul nu-şi arăta anumite părţi ale trupului? Şi atunci l-ar putea răni mortal scoţând astfel nava din înlănţuirea lui formidabilă. Aparţinea oare acelei specii de cefalopode cunoscute sub numele de caracatiţe, cu cap de cal, cioc de vultur şi tentacule, care s-au încolăcit strâns în jurul cocii lui Saint-Enoch? Ori făcea mai curând parte din clasa vertebratelor acoperite cu o carapace groasă, ca ihtiosaurii, plesiosaurii sau crocodilii gigantici? Ori poate era vreunul din şerpii, krakenii sau mantele cu dimensiuni de neînchipuit din anumite regiuni ale Atlanticului sau Pacificului?

Se lumină de ziuă; o lumină palidă răzbătea prin perdeaua de ceaţă. Nimic nu prevestea că negurile se vor risipi sau vor mai pierde din desime. Viteza lui Saint-Enoch era aşa de mare, încât aerul biciuia feţele tăios ca briciul. Nu se putea sta pe punte. Domnul Bourcart şi ofiţerii săi fură nevoiţi să intre din nou în careu. Meşterul Ollive încercă să se târască până la bastingaj, dar nu putu să ajungă şi fu aruncat înapoi cu atâta violenţă, încât era gata să se izbească de scara dunetei.

— La naiba! Exclamă el, când cei doi locotenenţi îl ridicară, am crezut că nu voi mai fi în stare să plătesc sticla de rachiu acestui dobitoc bătrân de Cabidoulin.

Totuşi, căpitanul Bourcart constată că Saint-Enoch părea gata să se răstoarne. Se-nţelege de la sine că echipajul nu părăsise postul sau teuga de la prova. Era de altfel foarte greu, mai ales pe o astfel de ceaţă, să comunici de la prova la pupa. Din fericire, cambuza conţinea destule provizii – pesmeţi şi conserve, pentru a se putea asigura hrana la bord.

— Ce este de făcut? Zise secundul.

— Vom vedea, Heurtaux, răspunse domnul Bourcart. Această situaţie nu se poate prelungi prea mult.

— Numai să nu fim duşi până la Marea Arctică! Replică locotenentul Allotte.

— Şi Saint-Enoch să poată rezista, adăugă locotenentul Coquebert.

În acest moment urletele, care păreau că ies din fundul oceanului, fură însoţite de o trosnitură îngrozitoare.

Îndată meşterul Ollive, care se târî spre uşa dunetei, strigă:

— Arborada s-a prăbuşit!

Noroc că nimeni nu se putuse aventura pe punte. Şarturile, pataraţinele şi straiurile se desprinseseră din cauza scuturăturilor, tangajului şi ruliului. Arboretul şi arborii gabieri se prăbuşiseră cu vergi cu tot. Unele dintre ele fuseseră menţinute în afară de greement şi riscau să năruie bordajul. Nu mai rămăseseră decât coloanele arborilor cu gabiile lor izbite de pânzele desfăcute care se făcură curând fâşii-fâşii. Nava dezechilibrată nu pierdu nimic din viteză şi toate aceste rămăşiţe o urmau în necurmata-i goană spre nordul Pacificului.

— Ah! Sărmanul meu Saint-Enoch!

Aceste cuvinte disperate scăpară de pe buzele căpitanului Bourcart. Până atunci nu pierduse speranţa că nava îşi va putea relua navigaţia, când se va afla iar în condiţii normale.

Într-adevăr, dacă admiteai existenţa unui monstru marin, era evident că acest monstru, oricât de puternic ar fi fost, nu avea forţa să-l tragă pe Saint-Enoch în abis. Ar fi făcut-o până acum. Deci va sfârşi prin a obosi ducând asemenea povară şi nu se va zdrobi odată cu ea de litoralul coastei asiatice sau americane.

Da! Domnul Bourcart sperase până acum că nava va scăpa teafără şi nevătămată. Dar în prezent iat-o fără catarge şi pânze. Puşi în imposibilitatea de a-i drege avariile, la ce le-ar mai servi?

Situaţie, în adevăr, neobişnuită! Jean-Marie Cabidoulin avea dreptate să spună:

— Nu poţi niciodată zice că ştii totul despre mare, întotdeauna mai rămâne ceva de aflat.

Totuşi, căpitanul Bourcart şi ofiţerii săi nu erau oameni pe care deznădejdea să-i copleşească. Atâta timp cât vor avea coca sub picioare, nu credeau c-au pierdut orice şansă de salvare. Dar vor putea oare stăvili groaza care cuprinsese echipajul?

Cronometrele arătau ora opt dimineaţa.

Evident, forţa de tracţiune – oricare ar fi fost ea – trebuie că era uimitoare, nu mai puţin uimitoare ca viteza imprimată navei. Anumiţi savanţi au calculat – dar ce n-au mai calculat şi câte nu vor mai calcula în viitor! – Puterea marilor cetacee. O balenă lungă de 23 de metri, cântărind circa 70 de tone are 140 de cai putere, adică forţa a 42 de cai de ham, pe care nu au dobândit-o încă locomotivele cele mai perfecţionate. Aşa cum zicea doctorul Filhiol, poate că într-o zi navele vor putea fi remorcate de un atelaj de balene şi balenele de un atelaj de vulturi, condori sau de acvile. Ţinând seama de aceste cifre, închipuiţi-vă care putea fi valoarea mecanică a unui monstru marin care trebuie că măsura 400-500 picioare lungime!

Când doctorul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart cu ce viteză socotea că merge Saint-Enoch, viteză care de altfel părea constantă, acesta răspunse:

— Nu poate fi mai mică de 40 de leghe pe oră.

— Atunci înseamnă că am parcurs aproape 500 de leghe în 12 ore?

— Da, aproape 500 de leghe!

Cu toate că pare surprinzător, există exemple de viteză şi mai mare. Chiar în Oceanul Pacific, iată fenomenul care a fost semnalat cu câţiva ani în urmă de un comandant de port:

După un cutremur puternic pe coasta Perului, o imensă ondulaţie a oceanului s-a întins până pe litoralul australian. Cu salturi repezi, valul lung de două leghe parcursese aproape un sfert de glob cu o viteză vertiginoasă, apreciată la 183 de metri pe secundă, adică cu 658 de kilometri pe oră. Izbindu-se de numeroase arhipelaguri ale Pacificului, precedată de o depărtată oscilaţie submarină, sosirea lui se anunţa printr-un mare freamăt în apropierea uscatului; şi, după ce trecea sau înconjura obstacolul, valul se deplasa cu o viteză şi mai mare. Faptul a fost relatat în Journal de Havre şi domnul Bourcart îl cunoştea; după ce aminti de el tovarăşilor săi, adăugă:

— Nu m-ar mira prea tare să fim şi noi martorii şi victimele unui asemenea fenomen. O erupţie vulcanică a avut loc probabil pe fundul oceanului şi acolo trebuie căutată originea acestei stânci necunoscute pe care a eşuat Saint-Enoch. Apoi, la fel ca după cutremurul din Peru, a luat naştere un val enorm, un extraordinar val seismic, care ne-a smuls de pe stâncă şi acum ne duce spre nord.

— Da, declară domnul Heurtaux, văzând că şi căpitanul King încuviinţează din cap, pare mult mai demn de crezut decât existenţa unui monstru marin.

— Şi ce monstru! Adăugă domnul Filhiol. Unul care este în stare să transporte nava noastră cu o viteză de 400 de leghe pe oră!

— Bine, răspunse meşterul Ollive, duceţi-vă de-i explicaţi acest lucru lui Jean-Marie Cabidoulin şi veţi vedea dacă-şi va părăsi şopârla, krakenul sau şarpele de mare!

În fond, n-avea însemnătate că dogarul se încăpăţâna în poveştile sale fantastico-marine. Important, chiar esenţial, era să ştii la ce latitudine putea să fi ajuns Saint-Enoch până la această dată. Domnul Bourcart luă harta şi încercă să stabilească poziţia navei. Mai mult ca sigur că se-ndreptaseră spre nord. Se putea deci presupune că nava, după ce trecuse de lungul lanţ al insulelor Kurile, traversase Marea Bering. Altfel s-ar fi sfărâmat de mult, fie izbindu-se de unul din pământurile acestui arhipelag, fie de cel al Aleutinelor, situat mai la est. La suprafaţa apei nu se găsea însă acum nici un uscat care i-ar fi putut sta în cale. Probabil că, dat fiind viteza navei, Saint-Enoch depăşise strâmtoarea lată de numai 15 leghe. Trecând de ea, ar fi fost suficient ca imensul val să-şi schimbe direcţia cu câteva mile spre est sau spre vest, pentru a-i arunca pe Capul Orient din Asia sau pe Capul Prince Wales din America. Dar, pentru că această deviere nu se produsese, nu mai încăpea îndoială că Saint-Enoch a şi ajuns în plin Ocean Arctic.

Doctorul Filhiol îl întrebă aşadar pe domnul Bourcart:

— La ce distanţă se află marea polară de stânca submarină?

— La aproximativ 17 grade, răspunse căpitanul, ceea ce, socotind 25 de leghe de fiecare grad, ne arată că se găsea la circa 425 leghe depărtare.

— Prin urmare, declară domnul Heurtaux, suntem, probabil în preajma paralelei 70!

Paralela 70 mărgineşte Oceanul Arctic şi în această perioadă a anului banchiza polară trebuia să fie aproape.

Cei 56 de oameni îmbarcaţi pe Saint-Enoch erau expuşi la cea mai îngrozitoare catastrofă. Nava lor avea să se piardă în mijlocul pustietăţilor polare. La această latitudine vor întâlni de pe acum sloiurile imobilizate dincolo de strâmtoarea Bering, câmpurile de gheaţă, aisbergurile şi banchiza arctică, care este de netrecut.

Ce se va întâmpla cu echipajul, în cazul când nu va fi înghiţit de ape în urma unei puternice ciocniri? Ce soartă îl aştepta, dacă se va refugia pe un câmp de gheaţă, pe unul din arhipelagurile acestor regiuni ca Noua Siberie, Ţara lui Vranghel sau oricare alt grup insular, situat la mai multe sute de mile de coastele Asiei şi ale Americii, pe una din acele insule nelocuite şi de nelocuit, fără provizii şi fără adăpost, expus la gerurile teribile, care din luna octombrie se lasă peste regiunile Mării Arctice? Nu va putea ierna acolo şi nici să ajungă în provinciile Siberiei sau Alaskăi.

E drept că, la ieşirea din strâmtoarea Bering, enorma undă, având un spaţiu mai larg unde să se-ntindă, trebuia să piardă din forţă şi viteză. Şi apoi nu se cădea să ţină seama şi de scăderea pe care o arăta coloana barometrică? În mijlocul rafalelor, pe o mare dezlănţuită, când vântul se preschimbă în vijelie, gândeau că, poate, odată cu epuizarea puterii stihiilor i se va reda lui Saint-Enoch libertatea. Totuşi, dezechilibrată şi avariată, cum să reziste nava furtunilor în acest început de iarnă arctică şi ce se va alege din ea? Şi ce perspective îngrozitoare pentru căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi pe nava pe care nu o vor mai putea stăpâni, rătăcind în aceste îndepărtate meleaguri!

Iată care era situaţia şi nici energia, nici inteligenţa, nici curajul nu puteau s-o schimbe.

Toată dimineaţa Saint-Enoch fu purtat în aceeaşi goană nebună, când spre travers, când spre pupa sau spre prova, ca o epavă în voia toanelor mării. Ceea ce făcea şi mai înfricoşătoare această situaţie era că privirea nu putea răzbate prin perdeaua de ceaţă. Dată fiind imposibilitatea de a sta pe punte, domnul Bourcart şi ofiţerii săi n-aveau cum să cerceteze largul mării altfel decât prin ferestrele înguste ale careului. Nu ştiau dacă nava trecea pe lângă o coastă, pe lângă unul sau celălalt mal al strâmtorii Bering, sau dacă se ivea vreo insulă a arhipelagurilor arctice, de care avea să se izbească formidabilul val şi Saint-Enoch împreună cu el!

În orice caz, sfârşitul nu putea fi decât un naufragiu care va avea loc în scurt timp şi nimeni nu va scăpa cu viaţă.

— Risipeşte-te odată, ceaţă blestemată! Exclamă locotenentul Allotte.

Ceaţa se destramă după-amiază datorită scăderii barometrului. Vaporii ei se ridicară în zonele înalte şi, dacă tot nu se putea zări soarele, cel puţin se vedea până la orizont.

Către orele patru, viteza lui Saint-Enoch începu să scadă. Se va desprinde în sfârşit? N-ar mai fi rămas din el decât o navă dezechilibrată, dar în cazul când căpitanul Bourcart ar fi reuşit să întindă vreo pânză, poate ar fi ajuns totuşi să se întoarcă spre sud.

— Orice… Zise domnul Heurtaux, orice ar fi mai bine decât să ne izbim de banchiză.

În acest moment meşterul Ollive încercă să iasă din careu. Rezistenţa aerului, fiind mai puţin puternică, izbuti. Domnul Bourcart, căpitanul King, doctorul Filhiol şi locotenenţii îl urmară şi, ţinându-se de tacheţi, ajunseră la bastingajul de la tribord, de care se rezemară.

Jean-Marie Cabidoulin, dulgherul şi fierarul, harponerii şi doisprezece mateloţi englezi şi francezi ieşiră din post şi se aşezară, ca să poată cerceta marea, pe cursiva dintre parapet şi cuptor.

Saint-Enoch se-ndrepta atunci spre nord-nord-est, dus de la pupa de val, a cărui înălţime scădea în timp ce-i descreştea şi viteza.

Împrejurul lor nu se vedea nici un uscat.

Cât despre monstrul marin, care înhăţase de vreo 20 de ore nava, după câte credeau, nu se zărea nicăieri, orice ar fi spus dogarul.

Cu toţii începură să spere şi să prindă curaj, ascultând cuvintele de îmbărbătare rostite de căpitanul Bourcart. Meşterul Ollive socoti chiar potrivit să-l ia peste picior pe Jean-Marie Cabidoulin pe seama crocodililor, caracatiţelor şi tuturor monştrilor marini.

— Ai pierdut sticla… Bătrâne! Îi zise el bătându-l pe umăr.

— Am câştigat-o, replică meşterul Cabidoulin, dar nici tu nici eu nu vom mai ajunge s-o bem!

— Ce? Pretinzi că monstrul tău…

— E tot aici şi, dacă te uiţi cu atenţie, îi zăreşti când coada, când capul!

— Toate astea sunt închipuiri ieşite din căpăţâna ta afurisită!

— Şi ne ţine în cleşti… Şi nu ne va da drumul… Şi ştiu bine unde ne duce…

— Ne duce acolo de unde ne vom întoarce, bătrâne, ripostă meşterul Ollive. Şi, după sticla de rachiu, să mai punem rămăşag şi pe o sticlă de rom că vom scăpa teferi şi nevătămaţi!

Jean-Marie Cabidoulin ridică din umeri şi aruncă meşterului Ollive o privire mai dispreţuitoare ca niciodată. Aplecat deasupra balustradei, avea credinţa de neclintit că vede capul monstrului, un fel de cap de cal cu un cioc enorm care ieşea dintr-o coamă deasă, apoi câteva sute de picioare mai încolo – coada sa monstruoasă bătând cu furie apele răscolite pe o mare întindere! Şi trebuie să mărturisim că elevii şi mateloţii vedeau şi ei toate acestea prin ochii încăpăţânatului dogar.

Între timp, dacă înspre nord nu zăreau uscatul, în schimb sloiurile se vedeau plutind pe o mare întindere. Nu încăpea îndoială că Saint-Enoch străbătea regiunile polare de dincolo de strâmtoare. Cu câte grade peste paralela 70 nu se putea stabili decât calculând poziţia, lucru cu neputinţă de făcut la această oră târzie.

În plus, peste mai puţin de zece minute, matelotul Gastinet, care se urcase în gabia arborelui trinchet, strigă cu o voce răsunătoare:

— Banchiză la babord prova!

Un câmp de gheaţă apărea la o distanţă de trei mile spre nord. Neted ca oglinda, el răsfrângea ultimele raze ale soarelui. În fund apăreau primele blocuri ale banchizei, a cărei creastă se profila la vreo sută de stânjeni deasupra nivelului mării. Pe întinderea de gheaţă se putea vedea o lume de păsări, pescăruşi, pinguini, gării, fregate, în timp ce perechi numeroase de foci se târau pe margini.

Banchiza se găsea la o depărtare de 3-4 mile şi vântul care se-nteţea bătea într-acolo. Marea era mai agitată decât ar fi trebuit după puterea brizei, din cauză că enormul val mai înainta în mijlocul sloiurilor, care se izbeau între ele. Fără îndoială, talazul avea să se spargă de neclintita barieră arctică.

Valurile mari măturau puntea lui Saint-Enoch, ai cărui parapeţi fură dărâmaţi pe la traversul arborelui trinchet. La un moment dat se aplecă atât de mult, încât apa năvăli până la dunetă. Dacă n-ar fi rezistat bocaporturile, corabia s-ar fi scufundat.

Odată cu sosirea serii, vijelia creştea şi se dezlănţuiră rafale groaznice, amestecate cu fulgi de zăpadă.

În fine, pe la orele şapte, Saint-Enoch, ridicat de val pentru ultima oară, fu aruncat pe câmpul de gheaţă, pe care-l străbătu alunecând pe suprafaţa netedă şi sfârşi prin a se lovi de blocurile banchizei.

XV ÎNCHEIERE.

În ce parte a Mării Arctice fusese dus Saint-Enoch din momentul când se desprinsese de stânci, adică de vreo 24 de ore încoace? După ce se ridicase ceaţa, domnul Bourcart putuse constata că nava se îndrepta spre nord-nord-vest. Dacă nu deviase de la această direcţie la ieşirea din strâmtoarea Bering, el şi tovarăşii săi ar fi putut ajunge pe coasta Siberiei sau a insulelor învecinate. Repatrierea s-ar efectua mai uşor decât dacă ar trebui să străbată nesfârşitele întinderi ale Alaskăi americane.

Se lăsase noaptea – o noapte neagră şi îngheţată, cu o temperatură de minus zece grade.

Ciocnirea fusese destul de puternică pentru ca să se rupă toate catargele şi să se sfarme coca. Era o minune că n-aveau nici un rănit grav şi oamenii se aleseseră numai cu câteva contuzii. Mateloţii, izbindu-se de bastingaj, putură să coboare pe câmpul de gheaţă, unde domnul Bourcart şi ofiţerii săi îi ajunseră imediat din urmă. Nu le mai rămânea decât să aştepte să se lumineze de ziuă. Totuşi, decât să stea în aerul rece timp de mai multe ore, era mai bine să urce înapoi la bord. Căpitanul le dădu ordin s-o facă. Dacă nu le va fi cu putinţă să aprindă focul nici în careu nici în post, ambele fiind distruse aproape în întregime, echipajul va găsi cel puţin unde să se adăpostească împotriva viscolului, care se dezlănţuise cu furie.

În zorii zilei domnul Bourcart va lua măsurile ce se cuveneau.

Saint-Enoch se-ndreptase după ce se izbise de baza banchizei. Dar cu ce avarii de nereparat! Coca era spartă în mai multe locuri sub linia de plutire, puntea desfundată sau desfăcută, iar pereţii interiori ai cabinelor se dizlocaseră. Totuşi, ofiţerii putură – de bine, de rău – să se instaleze în interiorul dunetei, iar mateloţii în cală şi în post.

Iată deznodământul acestor împrejurări în ceea ce priveşte cel puţin fenomenul provocat de o irezistibilă mişcare seismică a pragului oceanic între paralelele 50-70.

Acum ce se va-ntâmpla cu naufragiaţii de pe Saint-Enoch şi Repton?

Domnul Bourcart şi secundul îşi putuseră regăsi hârtiile printre dărâmăturile careului. La lumina unui felinar căutau să stabilească poziţia navei.

— Începând din seara de 22 până-n seara de 23 octombrie, zise domnul Bourcart, valul seismic a dus nava spre nord-vestul mării polare…

— Şi cu o viteză care nu poate fi estimată la mai puţin de 40 de leghe pe oră… Rosti domnul Heurtaux…

— Încât, declară căpitanul, n-aş fi surprins dacă am fi ajuns până-n regiunile Ţării lui Vranghel.

Dacă domnul Bourcart nu greşise, dacă banchiza se sprijinea pe acest pământ învecinat cu coasta siberiana, nu ar trebui decât să traverseze strâmtoarea De Long pentru a ajunge în Ţara Tehouktchis, al cărei capăt pe oceanul polar este Capul Nord. Dar poate că era păcat că Saint-Enoch nu fusese aruncat ceva mai la vest, pe arhipelagul Noii Siberii. La gurile fluviului Lena, repatrierea s-ar fi putut face în condiţii mai bune, căci orăşelele nu lipsesc în ţinutul iacuţilor, prin care trece cercul polar.

La drept vorbind, situaţia nu era disperată. Naufragiaţii aveau destule şanse de a fi salvaţi. Este adevărat că trebuiau să îndure multe oboseli, lipsuri şi mizerie. Să parcurgi sute de mile pe aceste câmpuri de gheaţă, fără adăpost, expus la toate rigorile climei în plină iarnă! În plus, trebuia ca strâmtoarea De Long să fie acoperită cu un strat gros de gheaţă pe toată lăţimea, pentru ca să se poată ajunge la coasta siberiana!

— Cea mai mare nenorocire, zise domnul Heurtaux, este că avariile lui Saint-Enoch nu se pot repara! Am fi săpat un canal prin câmpul de gheaţă şi nava noastră şi-ar fi reluat navigaţia.

— Şi, adăugă domnul Bourcart, nu mai avem nici măcar o singură ambarcaţiune! Ca să construim una cu rămăşiţele lui Saint-Enoch, în care să încapă vreo 50 de oameni, ar fi greu, căci proviziile ne vor lipsi înainte s-o fi terminat.

Se făcu ziuă şi soarele abia îşi arătă deasupra zării discul palid fără căldură şi aproape fără lumină. Câmpul de gheaţă se desfăşura cât vedeai cu ochii spre vest şi spre est.

La sud se afla strâmtoarea De Long plină de sloiuri din care iarna va face o suprafaţă neîntreruptă până la litoralul asiatic.

Este adevărat că, atâta timp cât aceste regiuni vor fi îngheţate pe toată întinderea lor, domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu le vor putea străbate pentru a ajunge până la continent. Toţi părăsiră bordul şi căpitanul începu să cerceteze starea lui Saint-Enoch.

Nimeni nu-şi putea face vreo iluzie. Coca se sfărâmase la ciocnirea cu banchiza, nava avea coastele rupte, bordajul crăpat, chila desprinsă la călcâi, cârma demontată, etamboul retezat – avarii imposibil de reparat, aşa cum declarară, după examinarea lor, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas.

Nu le mai rămânea deci de ales decât între două soluţii: ori să pornească la drum în aceeaşi zi, luându-şi tot ce mai aveau din provizii şi să se îndrepte spre vest, către acea parte din mare care era, poate, îngheţată până la litoral, sub influenţa curentului polar, ori să ridice o tabără la poalele banchizei şi să rămână acolo aşteptând ca strâmtoarea De Long să devină practicabilă pentru pietoni.

La ambele soluţii existau argumente pentru şi contra. În tot cazul, nu puteau ierna în acest loc până la venirea anotimpului cald. Chiar dacă ar fi săpat un adăpost dedesubtul banchizei, aşa cum au mai făcut oamenii de pe baleniere, cum să trăieşti aici încă şapte sau opt luni? Să nu uităm că trebuiau hrăniţi 56 de oameni, a căror alimentaţie nu era asigurată decât pentru vreo două săptămâni, cel mult trei, dacă raţia se reducea la strictul necesar. A te bizui pe vânătoare sau pescuit ar fi fost foarte nesigur. Apoi, cum să organizezi încălzirea dacă nu arzând toate rămăşiţele corăbiei? Şi după aceea ce se va alege de naufragiaţi?

Cât despre sosirea vreunei nave, care să ajungă până la banchiză, se vor scurge încă două treimi din an înainte ca aceste meleaguri să devină navigabile!

Căpitanul Bourcart hotărî deci să se plece imediat ce se va termina construirea câtorva sănii care, în lipsă de câini, vor fi trase de oameni.

Trebuie să spunem că acest proiect, făcut de echipajul lui Saint-Enoch, fu adoptat fără discuţii de oamenii de pe Repton.

Naufragiaţii nu ştiau exact poziţia câmpului de gheaţă. Aveau oare măcar certitudinea că se află în vecinătatea Ţării lui Vranghel?

Atunci când doctorul Filhiol îl rugă pe căpitan să-i dea câteva lămuriri, acesta răspunse:

— Nu pot să vă spun nimic sigur. Cu instrumentele mele aş fi stabilit poziţia, dar s-au stricat. Cred că acest câmp de gheaţă trebuie să fie în apropierea Ţării lui Vranghel, în caz că n-a suferit influenţa vreunui curent care să-l fi deplasat la vest sau la est de strâmtoarea Bering. Dar, fără puncte de reper, cum să afli, dacă întinderea de gheaţă este nemişcată sau în derivă, împreună cu banchiza?

Într-adevăr, două curente puternice străbat aceste regiuni, unul vine din nord-vest, ocolind Capul Orient al peninsulei Tehouktchis, celălalt vine din nord pentru a se uni cu primul care urcă pe lângă coasta Alaskăi până la Point Barrow.

În orice caz, plecarea era hotărâtă. La ordinul căpitanului, meşterul Cabidoulin, dulgherul şi fierarul se puseră pe treabă. Voiau să construiască trei sănii din scândurile şi stinghiile scoase de pe Saint-Enoch, a cărui cocă le va sluji mai departe drept adăpost. Pentru combustibil, care trebuia luat în cantităţi cât de mari cu putinţă, vor folosi catargele şi vergile.

Îşi propuseră ca această operaţie să dureze trei zile, ceea ce era posibil dacă nu pierdeau timp. Englezii îşi oferiră şi ei serviciile şi domnul Bourcart se gândi să recurgă la ele mai ales în timpul mersului. Nici aşa nu vor fi destule braţe pentru a trage aceste sănii grele în cursul unui drum atât de lung.

În mai multe rânduri, cei doi căpitani, locotenenţii şi doctorul Filhiol urcară pe creasta banchizei, ale cărei pante puteau fi suite destul de lesne. De la această înălţime de 300 de picioare, raza de vizibilitate era de aproape cincizeci de kilometri. Nici un fel de pământ nu apărea în câmpul ocheanelor.

În direcţia sud se zărea aceeaşi mare presărată cu sloiuri şi nu un câmp de gheaţă neîntrerupt! Era de presupus că vor mai trece câteva săptămâni înainte ca strâmtoarea De Long să îngheţe pe toată întinderea ei… Dacă într-adevăr cea care se vedea era strâmtoarea De Long.

Timp de trei zile cât lucrară la sănii tabăra nu fu tulburată de urşii albi.

Două sau trei din aceste animale, care sunt foarte primejdioase, după ce se arătară între sloiuri, se retraseră când se văzură urmărite.

În fine, la data de 26 octombrie, pe seară, terminară construcţia săniilor. Le încărcară cu lăzi de conserve, carne, legume şi pesmeţi, precum şi cu o mare cantitate de lemne şi un balot de pânze pentru ridicarea corturilor în cazul când viscolul ar împiedica mersul convoiului.

A doua zi, după o ultimă noapte petrecută în post şi în careu şi după o ultimă masă luată la bord, domnul Bourcart cu tovarăşii săi şi căpitanul King cu mateloţii lui porniră la drum. Nu plecară fără o profundă emoţie şi strângere de inimă! Nu-şi desprinseră privirile de la epava care fusese odată Saint-Enoch, până când nu pieri în spatele banchizei înalte.

Meşterul Ollive, plin de încredere ca întotdeauna, îi spuse dogarului:

— Ei bine, bătrâne! Ne vom descurca până la urmă şi vom revedea cheul din Havre!

— Noi… Cine ştie? Dar nu şi Saint-Enoch, se mulţumi să răspundă Jean-Marie Cabidoulin.

Nu este cazul să descriem în amănunt incidentele petrecute în timpul drumului pe suprafaţa câmpului de gheaţă. Cea mai mare primejdie era să le lipsească hrana şi combustibilul, dacă vor trebui să meargă prea mult.

Micuţa caravană păşea într-o ordine perfectă. Cei doi locotenenţi se găseau în frunte. Ei se depărtau câteodată în recunoaştere, pe o distanţă de una sau două mile, când blocurile de gheaţă barau drumul. Trebuiau atunci să înconjure aisberguri înalte, ceea ce lungea etapele.

Cât despre temperatură, ea oscila între 20 şi 30 de grade sub zero, media obişnuită la această latitudine în perioada începutului de iarnă.

Zilele treceau una câte una şi la sudul câmpului de gheaţă se arăta aceeaşi privelişte a mării acoperită de sloiuri plutitoare. Domnul Bourcart observă, de altfel, că un curent destul de rapid ducea aceste sloiuri spre vest, adică spre strâmtoarea De Long a cărei intrare de la apus fusese depăşită de sănii. Spre sud se desfăşura probabil braţul larg de mare care mărgineşte insulele Ljahov şi arhipelagul Noua Siberie.

Căpitanul Bourcart, când stătea de vorbă cu ofiţerii săi în privinţa eventualităţilor ce se puteau prevedea, îşi exprima teama de a fi obligat să meargă până la aceste insule, pe care le despart mai multesute de mile de continentul asiatic.

Caravana străbătea abia douăsprezece mile în 24 de ore, din care12 erau necesare, noaptea, pentru odihnă, şi cum zilele lui octombrie sunt destul de scurte la această latitudine înaltă, cum soarele nu mai descrie deasupra orizontului decât o curbă din ce în ce mai strânsă, mergeau aproape pe întuneric, cu preţul unor eforturi istovitoare.

Totuşi, aceşti oameni curajoşi nu se plângeau. Nu aveai nimic de spus despre englezi, care trăgeau la sănii cum se stabilise. Când domnul Bourcart dădea semnalul de oprire, se ridicau imediat corturile cu ajutorul pânzelor şi grinzilor, apoi se distribuia hrana, se aprindea maşina de gătit, se prepara câte o băutură caldă, grog sau cafea şi toţi adormeau până în momentul plecării.

Dar câte suferinţe, când rafalele se dezlănţuiau cu o violenţă nemaipomenită, când viscolul spulbera zăpada pe câmpul de gheaţă sau când mergeau împotriva vântului, în mijlocul unei pulberi albe, dese şi orbitoare! Nu se vedea om cu om la câţiva metri depărtare. Direcţia nu putea fi stabilită decât cu busola, al cărei ac înnebunit nu mai indica ce trebuie. Domnul Bourcart – şi acest lucru nu-l încredinţa decât domnului Heurtaux – se simţea pierdut prin aceste imense pustietăţi… Era obligat să meargă la marginea câmpului de gheaţă de care se izbeau valurile în loc s-o pornească drept spre sud. Dar marea se-ntindea tot într-acolo… Va fi oare nevoit să se îmbarce pe aceste sloiuri în derivă şi să se lase în voia întâmplării ca să ajungă la coasta siberiana?… Nu, pe măsură ce temperatura va scădea, sloiurile, înghesuite unul într-altul, vor sfârşi prin a forma un câmp solid de gheaţă pe suprafaţa Bazinului polar. Dar dacă ar trece săptămâni înainte ca marea să îngheţe, proviziile de hrană, cu toate economiile ce se făceau, lemnele, al căror consum se reducea numai la încălzirea alimentelor, nu se vor termina?

Şi acum mai mulţi elevi erau la capătul puterilor şi doctorul Filhiol îi îngrijea cum putea mai bine. Ah! De câte oboseli ar fi fost scutiţi dacă săniile ar fi avut atelaje de câini obişnuiţi cu câmpiile Siberiei şi Kamciatkăi! Înzestraţi cu un admirabil simţ de orientare, aceste animale ştiu să găsească drumul prin viscolul turbat, atunci când stăpânii lor sunt reduşi la neputinţă.

În fine, s-a mers în felul acesta până la 19 noiembrie. Douăzeci şi patru de zile trecuseră din momentul plecării. N-a fost cu putinţă să coboare spre sud-vest, acolo unde domnul Bourcart spera să ajungă la capurile continentului din apropierea insulelor Ljahov.

Hrana era pe sfârşite şi în mai puţin de 48 de ore naufragiaţilor nu le va rămâne altceva de făcut decât să se oprească la ultima lor tabără şi să aştepte acolo cea mai groaznică moarte!

— Navă… Navă!…

În fine se auzi acest strigăt scos de Romain Allotte în dimineaţa zilei de 20 noiembrie! În faţa tuturor privirilor se ivi corabia semnalată de locotenent.

Era o navă cu trei catarge, o balenieră care, cu toate pânzele întinse, pe un vânt bun din nord-vest, se-ndrepta spre strâmtoarea Bering.

Domnul Bourcart şi tovarăşii săi, părăsind săniile, avură încă destulă putere să alerge spre marginea câmpului de gheaţă. Făcură semne şi traseră focuri de puşcă.

Curând fură zăriţi şi auziţi. Corabia se opri imediat şi două ambarcaţiuni porniră spre ei.

După o jumătate de oră, naufragiaţii se aflau la bord, salvaţi de această intervenţie, pe drept cuvânt providenţială. Această navă, World, din Belfast, având căpitan pe domnul Morris, după ce-şi încheiase cu întârziere campania de pescuit, se îndrepta acum spre Noua-Zeelandă.

De prisos să spunem că primirea făcută echipajului de pe Saint-Enoch, ca şi celui de pe Repton, fu din cele mai calde. Şi, când cei doi căpitani povestiră în ce împrejurări extraordinare se pierduseră navele lor, toată lumea abia îşi putea crede urechilor.

După o lună de zile, World îi debarca la Dunedin pe supravieţuitorii groaznicului naufragiu.

Căpitanul King zise căpitanului Bourcart, luându-şi rămas bun:

— Ne-aţi primit la bordul lui Saint-Enoch, şi vă mulţumim…

— Aşa cum şi noi mulţumim compatriotului dumneavoastră, căpitanul Morris, care ne-a primit la bordul navei World, răspunse domnul Bourcart.

— Aşadar suntem chit… Declară englezul.

— Cum doriţi…

— Bună seara!

— Bună seara!

Şi asta a fost tot.

Cât despre monstrul marin – sepie, cefalopod, şarpe de mare sau cum vreţi să-l numiţi – World, în pofida prevestirilor cu care meşterul Cabidoulin nu se zgârcea, avu norocul să nu-l întâlnească în timpul traversării din marea polară în Noua Zeelandă. Pe de altă parte, nici domnul Bourcart şi tovarăşii săi nu zăriră fantasticul animal în timpul călătoriei lor din Noua Zeelandă până în Europa.

Locotenenţii Coquebert şi Allotte îşi dădură în sfârşit seama că fusese vorba de un val imens, având o viteză nemaipomenită, care dusese nava Saint-Enoch până la banchiză.

Cât despre Jean-Marie Cabidoulin, el tot mai credea că peripeţiile lor se datorau uriaşului şarpe al mării.

În orice caz, nu avem nici o dovadă că oceanele ar adăposti asemenea animale. Astfel, până când ihtiologii vor constata că există şi vor decide în ce familie, gen sau specie să le clasifice, mai bine să punem ceea ce se povesteşte despre ele pe seama legendelor.

Căpitanul Bourcart şi tovarăşii săi ajunseră apoi teferi la Le Havre. Din păcate de data aceasta nu la bordul navei cu care plecaseră. Totuşi, graţie vânzării primei încărcături la Victoria din Vancouver, campania le aduse destule beneficii.

În ce-l priveşte pe Saint-Enoch, pierderea lui fu acoperită de societatea de asigurări. Dar căpitanului îi veneau lacrimi în ochi când se gândea la nefericita lui navă, părăsită la poalele banchizei arctice!

Meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin îşi oferiră unul altuia sticlele de rachiu şi rom pe care puseseră rămăşag în cursul călătoriei, după cum le pierduseră şi le câştigaseră pe rând fiecare. Primul spuse celui de-al doilea:

— Ei bine, bătrâne, tot mai crezi în prezicerile tale?

Iar acesta răspunse:

— Cum să nu cred după tot ce ni s-a întâmplat!

— Prin urmare susţii că ai văzut animalul?

— Cum te văd pe tine în carne şi oase!

— Vrei să spui cu alte cuvinte că seamănă cu mine?

— Da… Pentru că nu vrei să mă crezi!

— Mulţumesc.

Cum se vede, dogarul nu şi-a schimbat părerea. El e mai departe încredinţat de existenţa monstrului şi în veşnicele lui poveşti aminteşte fără încetare de peripeţiile lui Saint-Enoch. Dar puteţi fi siguri că această campanie de pescuit a fost ultima la care a luat parte Jean-Marie Cabidoulin.

SFÂRŞIT

1 Înălţimea exactă a acestui munte este de 8172 metri

2 Sol: monedă peruviană