XIII.O stâncă mişcătoare

Când căpitanul King şi tovarăşii săi abordaseră lângă Saint-Enoch, ceaţa era atât de deasă, încât, dacă strigătele celor de pe baleniere nu s-ar fi auzit, aceştia ar fi trecut mai departe de stâncă. Coborând spre sud, englezii nu ar fi putut să ajungă nici la coasta asiatică şi nici la cea americană. Admiţând chiar că vântul ar fi risipit ceaţa, cum ar fi navigat sute de mile spre est sau spre vest? Şi de altfel fără pesmeţi, care să le astâmpere foamea, fără apă dulce ca să le potolească setea, n-ar fi rămas, după 48 de ore, nici un om viu dintre naufragiaţii lui Repton.

Numărul celor de pe Repton – ofiţeri şi mateloţi – era de 36 de oameni. Numai 23 dintre ei au sărit în ambarcaţiuni şi, adăugându-se personalului de pe Saint-Enoch, redus după moartea matelotului Rollat, se obţinu cifra de 56 de oameni. În cazul când ar putea desprinde nava, care va fi soarta căpitanului Bourcart, a oamenilor săi vechi şi a noilor săi tovarăşi? Chiar în ipoteza că uscatul, continent sau insulă, n-ar fi prea departe, ambarcaţiunile de la bord n-ar putea să-i ducă pe toţi! La prima furtună, şi ele sunt frecvente în aceste regiuni ale Pacificului, Saint-Enoch, asaltat de valurile imense care se vor izbi de această stâncă, ar fi sfărâmat în câteva minute! Vor trebui deci să părăsească nava. Dar atunci proviziile, pe care domnul Bourcart spera să le completeze la Vancouver, nu se vor sfârşi, trebuind să hrănească un echipaj ajuns aproape dublu de la sosirea naufragiaţilor de pe Repton?

Ceasurile de la bord arătau ora opt. Nici un semn de vânt nu se simţise la apusul soarelui sub perdeaua groasă a ceţii. Noaptea, care se lăsa încetişor, va fi calmă şi totodată neagră. N-aveai de ce să tragi vreo nădejde că nava s-ar putea degaja în plinul fluxului, viitoarea maree fiind mai puţin înaltă decât cea dinainte; în plus nu se mai putea arunca din balast decât sacrificând arborada.

Toate acestea le află căpitanul King, când se găsi în careu cu domnul Bourcart, domnul Heurtaux, doctorul Filhiol şi cu cei doi locotenenţi. Faptul că el şi tovarăşii săi găsiseră un adăpost la bord nu însemna că salvarea le era asigurată. În scurt timp, viitorul nu-i rezerva lui Saint-Enoch soarta care-l lovise pe Repton1.

Era important de ştiut în ce condiţii se produsese naufragiul navei engleze. Iată ce le povesti căpitanul King:

Repton se oprise în mijlocul ceţii, când în ajun o înseninare parţială le permise să-l vadă pe Saint-Enoch la distanţa de trei mile sub vânt. De ce se îndrepta Repton spre el? Cu o intenţie mai mult sau mai puţin ostilă de a tranşa chestiunea balenei harponată de ambele echipaje? Căpitanul King nu răspunse la această întrebare. De altfel nu era acum momentul învinuirilor. Se mărgini să spună că Repton, atunci când doar o singură milă despărţea cele două nave, simţi deodată o izbitură, din cele mai puternice. Coca se crăpă pe fund la babord şi marea năvăli înăuntru. Secundul Strok şi doisprezece oameni din echipaj fură unii aruncaţi peste bord, alţii striviţi sub arborada care se prăbuşi. Căpitanul King şi ceilalţi ar fi pierit şi ei dacă nu s-ar fi urcat în două baleniere care se aflau la apă. Rămăseseră 23. Timp de mai mult de 24 de ore, supravieţuitorii lui Repton rătăciseră la întâmplare, fără nici un fel de provizii, încercând să-l descopere pe Saint-Enoch şi, în cele din urmă, hazardul îi duse spre locul unde eşuase nava franceză.

— Dar, adăugă căpitanul King, care vorbea curent limba franceză, ceea ce nu-mi pot explica, este că există stânci submarine în aceste regiuni. Eram sigur de poziţia mea în latitudine şi longitudine.

— Ca şi mine, de poziţia mea, răspunse domnul Bourcart, şi în afară de cazul că o ridicare de fund nu s-a produs recent…

— Este într-adevăr singura ipoteză admisibilă, declară domnul Heurtaux.

— În tot cazul, reluă domnul King, Saint-Enoch a fost mai puţin lovit de această nenorocire.

— Fără-ndoială, mărturisi domnul Bourcart, dar cum şi când va putea porni din nou?

— Nu are avarii grave?

— Nu, şi coca este intactă. Dar se pare că-i ţintuit pe această stâncă şi, chiar după ce am sacrificat toată încărcătura, nu l-am putut aduce la linia de plutire.

— Ce hotărâre ar trebui luată? Întrebă căpitanul King, a cărui privire se aţinti întâi asupra domnului Bourcart, apoi asupra ofiţerilor săi.

Această întrebare rămase fără răspuns. Ceea ce echipajul încercase până acum pentru a-l repune pe Saint-Enoch pe linia de plutire nu dăduse nici un rezultat… Oare elementele naturii vor putea face ceea ce n-au putut face oamenii? Cât despre soluţia de a se îmbarca în baleniere, nu însemna pieire curată? Atât spre nord, cât şi spre est, sute de mile îi despărţeau de pământ, fie de Kurile, fie de Aleutine. Sfârşitul lui octombrie se apropia… Vremea rea va veni în curând. Micile ambarcaţiuni fără punte ar fi la cheremul ei. N-ar rezista nici la prima vijelie. De altfel, 56 de oameni nu vor încăpea cu toţii în ele. Şi cei rămaşi ce şansă de salvare ar avea? Doar să spere că i-ar lua vreo navă, dacă ar trece prin această parte a Pacificului?

Doctorul Filhiol adresă deodată căpitanului King următoarea întrebare:

— Când am părăsit împreună Petropavlovsk, aţi auzit fără îndoială că pescarii semnalaseră în larg prezenţa unui monstru marin, de care fugiseră în grabă mare?

— Da, răspunse căpitanul King şi mărturisesc că echipajul lui Repton a rămas înspăimântat.

— Credea în existenţa acestui monstru? Reluă domnul Heurtaux.

— Credea că era o sepie, un kraken sau o caracatiţă gigantică şi nu văd de ce n-ar fi crezut…

— Din raţiune, răspunse doctorul, pentru că asemenea caracatiţe, krakeni sau şerpi nu există, căpitane…

— Să nu fim aşa de siguri, domnule Filhiol, zise Romain Allotte.

— Stai să ne înţelegem, dragă domnule locotenent. S-au găsit în adevăr specimene de astfel de monştri, au fost urmăriţi câţiva dintre ei, unii au fost ridicaţi la bord. Dar nu aveau dimensiunile colosale ce li se atribuiau şi care sunt doar rodul închipuirii… Giganţi din aceste specii, dacă vreţi – hai să zicem – ar fi putut să distrugă o ambarcaţiune, dar să tragă în adâncul mării o navă de câteva sute de tone mi se pare cu neputinţă.

— Aşa cred şi eu, întări domnul Bourcart şi monştrii cu asemenea putere sunt de căutat numai printre animalele legendare.

— Totuşi, insistă locotenentul Coquebert, pescarii din Petropavlovsk vorbeau despre un şarpe de mare enorm, pe care-l zăriseră…

— Şi, adăugă căpitanul King, aşa de mare le-a fost spaima, încât au fugit în grabă spre port.

— Ei bine, de la plecarea dumneavoastră din Petropavlovsk, întrebă doctorul Filhiol, v-a apărut în faţa ochilor acest Briareu cu 50 de capete şi 100 de braţe, descendent al faimosului gigant din antichitate, care, fiindcă a ameninţat cerul, a fost închis de Neptun sub muntele Etna?

— Nu. Domnule, declară căpitanul King. Totuşi, atât Repton cât şi Saint-Enoch au întâlnit, desigur, la suprafaţa mării epave şi resturi de bărci, sau trupuri de balene care nu păreau a fi harponate; nu se poate ca vreun monstru marin să fi făcut acel prăpăd prin partea locului?

— Nu numai că este posibil, dar este şi foarte probabil, declară locotenentul Allotte, nu le fie cu supărare căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol…

— Ce vrei, domnule locotenent, replică doctorul; cât timp nu-l voi vedea cu ochii mei, nu voi crede.

— În orice caz, reluă domnul Bourcart adresându-se căpitanului King, nu cred că atribuiţi pierderea lui Repton vreunui atac al unei sepii, şarpe de mare sau caracatiţe?

— Nu, răspunse căpitanul King, nu, şi totuşi – după unii din oamenii mei – biata noastră corabie a fost apucată de nişte braţe gigantice cu cleşti formidabili, care au răsturnat-o şi apoi au tras-o în adâncuri… Despre asta vorbeau mereu în timp ce bărcile noastre îl căutau pe Saint-Enoch.

— Ei! Zise domnul Bourcart, să ştii că spusele mateloţilor de pe Repton vor găsi mare răsunet la bord… În marea lui majoritate, echipajul nostru este convins că acest monstru există… Dogarul n-a încetat o clipă să-i împuie capul cu tot soiul de poveşti pe această temă… După părerea sa, distrugerea lui Repton se datorează unui animal extraordinar, care ar avea înfăţişare deopotrivă de şarpe şi caracatiţă. E drept că, până la proba contrarie, eu aş afirma că navele noastre au eşuat pe nişte stânci de formaţiune recentă, care incă nu sunt indicate în hărţile actuale ale Pacificului.

— După părerea mea, este absolut sigur şi să-l lăsăm pe Jean-Marie Cabidoulin să ticluiască tot soiul de istorii de crezut sau de necrezut.

Se făcuse nouă seara. Trebuiau să-şi piardă nădejdea că Saint-Enoch se va desprinde la noapte. Creşterea fluxului, cum se ştie, avea să fie mai mică decât la mareea precedentă. Cu toate acestea, nevrând să lase nimic neîncercat, căpitanul Bourcart ordonă să fie lansate toate ambarcaţiunile, după ce încărcă în ele cele mai lungi şi grele bucăţi de lemn din arboradă, care să servească eventual drept catarge. N-avea rost să se mai gândească să uşureze nava, în afară de cazul că ar fi demontat arborii gabieri şi arboretul împreună cu greementul, cu pânzele şi cu cergile lor. Acest lucru ar fi cerut o muncă foarte mare şi, admiţând că Saint-Enoch ar ajunge să se desprindă, ce s-ar întâmpla dacă vreo furtună l-ar surprinde când va fi lipsit de aceste piese atât de necesare? În fine, a doua zi, dacă ceaţa se va ridica, dacă soarele va permite calcule bune, care să determine cu precizie poziţia navei, se va vedea ce este de făcut mai departe.

Nici căpitanul Bourcart şi nici ofiţerii săi nu se gândeau să se ducă să se odihnească. Oamenii se întinseră pe punte, în loc să se culce în post. Îngrijorarea nu-i lăsa să închidă ochii. Numai câţiva elevi după ce se luptaseră în zadar împotriva somnului adormiră buştean. Nici bubuitul tunului nu i-ar fi putut trezi pe aceşti tineri şi pe cea mai mare parte a mateloţilor de pe Repton, zdrobiţi de oboseală. Meşterul Ollive umbla cu paşi mari de colo-colo pe dunetă, în timp ce un grup de 5-6 oameni, strânşi în jurul dogarului, ascultau cum Jean-Marie Cabidoulin povestea ceea ce lesne vă puteţi închipui.

Convorbirea care continua în careu trebuia să ducă la obişnuitul rezultat şi anume că fiecare se încăpăţâna mai tare în ideile sale despre existenţa sau inexistenţa monstrului marin. Schimbul de cuvinte între doctorul Filhiol şi locotenentul Allotte începuse chiar să devină tăios.

Deodată, un incident curmă discuţia.

— Atenţiune, atenţiune! Exclamă domnul Heurtaux, care sări de pe scaun.

— Nava este pusă pe linia de plutire, adăugă locotenentul Coquebert.

— Va pluti… Pluteşte! Rosti Romain Allotte, al cărui scaun, dat deoparte, alunecă pe podea gata să se răstoarne.

Câteva scuturături urniseră coca lui Saint-Enoch… Chila se degajase parcă, răzuind suprafaţa ascuţită a stâncii. O oarecare legănare se produse de la tribord la babord şi aplecarea pe care o avusese nava nu mai era atât de mare.

Într-o clipă domnul Bourcart şi tovarăşii săi ieşiră din careu.

În mijlocul acestei nopţi întunecoase, pe care ceaţa o făcea şi mai neagră, nu se zărea nici o licărire, nici o sclipire! Nu se simţea nici o boare de vânt! Marea se umflase şi forma o hulă domoală, iar valul nu clipocea deloc trecând peste povârnişul stâncii submarine.

Înainte ca domnul Bourcart să fi ajuns pe punte, mateloţii se treziseră în grabă. Şi ei, simţind zguduiturile, îşi spuneau că nava se despotmoleşte. Legănat încolo şi-ncoace de ruliu, Saint-Enoch se-ndreptase uşor… Cârma se clinti deodată în aşa fel, încât meşterul Ollive trebui să lege roata.

Şi atunci strigătele echipajului se uniră cu cele ale locotenentului Allotte:

— Pluteşte!… Pluteşte!

Căpitanul Bourcart şi căpitanul King, aplecaţi deasupra bastingajului, căutau să cerceteze întinderea neagră a mării. Şi, ceea ce-i miră, ceea ce mira pe toţi cei care stăteau să se gândească, era că se aflau în acest moment în plin reflux. Deci ridicarea navei pe chilă nu putea fi atribuită mareei.

— Ce s-a petrecut? Îl întrebă domnul Heurtaux pe meşterul Ollive.

— Nava s-a uşurat probabil, răspunse acesta, şi mi-e teamă să nu i se fi demontat cârma…

— Şi acum?

— Acum, domnule Heurtaux, suntem tot aşa de înţepeniţi ca înainte!

Domnul Bourcart, doctorul Filhiol şi locotenenţii urcară pe dunetă şi un matelot aduse două felinare aprinse, care le îngăduiau să se vadă cel puţin unul pe altul.

Căpitanul se gândise poate să trimită oameni în ambarcaţiuni, pentru a încerca printr-un nou efort să-l degajeze pe Saint-Enoch. Dar nava, rămânând din nou nemişcată, el înţelese că manevra ar fi inutilă. Mai bine să aştepte următoarea maree şi, în plină zi, să încerce să desprindă corabia, dacă zguduirile ar urni-o iar din loc. Cât despre cauza acestor mişcări şi urmarea pe care au avut-o, cum să le lămureşti? Chila navei se desprinsese de pe fundul stâncos, sau i se înfundase şi mai mult călcâiul – ceea ce explica oarecum demontarea probabilă a cârmei?

— Asta trebuie să fíe, îi zise domnul Bourcart secundului, şi noi ştim că marea este adâncă în jurul stâncii…

— Atunci, căpitane, răspunse domnul Heurtaux, ar fi suficient poate să dăm nava înapoi cu câteva picioare pentru ca să plutească. Dar cum am putea face această manevră?

— Sigur e, reluă domnul Bourcart, că poziţia navei s-a modificat şi cine ştie dacă în noaptea asta sau mâine, când marea va fi staţionară, nava nu se va degaja singură?

— Nu îndrăznesc să sper, căci mareea, în loc să crească, va scădea! Şi dacă trebuie să aşteptăm până la lună plină?

— Ar fi să stăm încă o săptămână în aceste condiţii, Heurtaux. Pe o mare calmă Saint-Enoch este ferit de mari primejdii. Adevărat că timpul nu va întârzia să se schimbe şi de obicei se dezlănţuie vijelii puternice după o ceaţă atât de densă.

— Cel mai rău, spuse secundul, este că n-avem habar unde ne aflăm…

— Dacă soarele s-ar arăta mâine dimineaţă, chiar dacă numai pentru o oră, zise domnul Bourcart, voi calcula poziţia şi vom şti unde suntem! În orice caz, fii sigur, scumpe domnule Heurtaux, ne aflam pe drumul bun când am eşuat… Nu! Curenţii nu ne-au împins mai la nord decât trebuia… Revin deci la explicaţia care mi se pare cea mai demnă de crezut… Deoarece nu-i cu putinţă ca hărţile să nu fi menţionat poziţia acestei stânci submarine, înseamnă că s-a format recent.

— Şi eu gândesc la fel, căpitane, şi ghinionul a vrut ca Saint-Enoch să treacă exact deasupra ei şi să eşueze.

— Ca şi Repton, care a dat peste o stâncă de aceeaşi natură, zise domnul Bourcart. Din fericire, nava noastră nu s-a scufundat şi trag nădejdea s-o pot scoate de aici.

Aceasta era explicaţia pe care o dădea domnul Bourcart şi la fel de convinşi de ea erau şi domnul Heurtaux, doctorul Filhiol, şeful echipajului şi poate şi căpitanul King. Cei doi locotenenţi nu se pronunţară în această chestiune. Cât despre echipaj, părerea lui se vădi în următoarele împrejurări.

Oamenii stăteau de vorbă lângă arborele mare. Nu ţineau seama decât de un singur lucru, şi anume că zdruncinăturile n-au putut fi provocate nici de apa mării, care era foarte calmă, nici de flux. Apoi, aceste zdruncinături încetaseră cu desăvârşire şi, dacă Saint-Enoch se ridicase puţin la babord, acum rămăsese absolut nemişcat. Harponerul Pierre Kardek, după ce aminti faptele, încheie astfel:

— Trebuie că stânca… Da… Stânca a fost cea care s-a mişcat…

— Stânca? Exclamară doi sau trei oameni.

— Lasă, Kardek, replică fierarul Gille Thomas, ne iei drept nişte ageamii gata să înghită o astfel de gogoaşă?

Cuvintele batjocoritoare ale fierarului îşi atinseră ţinta. O stâncă ce se mişcă precum o geamandură, sau care se clatină ca o corabie pe hulă! Iată ceea ce nu se putea spune unor bravi marinari, cunoscători ai tainelor mării! Niciunul dintre ei n-ar fi putut crede că o mişcare submarină ar fi tulburat acest loc al Pacificului.

— Spune altora aceste baliverne! Exclamă dulgherul Ferut. Am văzut de toate ca fost maşinist, dar nu suntem aici pe scena Operei sau a Teatrului Chatelet! Nu găseşti nici o echipă care să pună o stâncă în mişcare, dacă nu-i de carton sau de pânză vopsită…

— Bun răspuns… Adăugă harponerul Louis Thiebaut şi nici măcar un elev de la bord n-ar înghiţi asemenea poveşti!

Nu, desigur, şi decât să accepţi această explicaţie, destul de naturală la urma urmei, toţi erau gata să-şi închipuie mai curând cele mai mari bazaconii.

În acest moment, harponerul Jean Durut vorbi destul de tare, încât domnul Bourcart să-l poată auzi de pe dunetă, pe care tocmai se afla.

— Nimic nu se alege din toată vorbăria asta. Fie că stânca s-a mişcat sau nu, am vrea să ştim dacă vom ajunge din nou pe linia de plutire.

Aceste cuvinte oglindeau ce-i frământa pe toţi. Dar, cum este lesne de înţeles, nu se putea da nici un răspuns.

— Hei, prieteni… Reluă Ferut rânjind, să nu vorbim toţi odată! Oare Saint-Enoch va rămâne veşnic agăţat de stâncă, precum o stridie?

— Nu! Răspunse o voce pe care echipajul o cunoştea bine.

— Tu ai spus nu, meştere Cabidoulin? Întrebă Jean Kardek.

— Eu…

— Vrei să ne asiguri că nava va sfârşi prin a pleca de aici?

— Da!

— Când?

— Când va voi monstrul.

— Care monstru? Exclamară mai mulţi mateloţi şi novici.

— Monstrul care l-a apucat pe Saint-Enoch şi care-l înlănţuie cu braţele sau îl ţine cu cleştii, monstrul care-l va duce la capătul călătoriei poate chiar în adâncurile Pacificului!

Trecuse vremea când echipajul îşi bătea joc de Jean-Marie Cabidoulin cu privire la krakeni sau alţi şerpi de mare. Credea chiar că dogarul avea dreptate, în pofida căpitanului, secundului, doctorului Filhiol şi tuturor celor care până atunci refuzau să-i împărtăşească vederile.

Meşterul Ollive exclamă supărat:

— N-ai terminat odată, flecar bătrân?

Dar un murmur se ridică şi era limpede că echipajul ţinea partea dogarului.

Da! Pentru toţi cei care-i ascultau, acesta era adevărul adevărat. Un monstru gigantic pustia meleagurile Pacificului şi fără-ndoială că nu altul decât cel semnalat de pescarii din Petropavlovsk. El sfărâmase ambarcaţiunile şi coca navelor ale căror epave le întâlniseră pe drum! El sfârtecase balenele ce pluteau moarte pe suprafaţa mării! El se aruncase asupra lui Repton şi-l trăsese în adâncul apelor! Şi tot el îl apucase pe Saint-Enoch şi-l ţinea într-o încleştare formidabilă!

Domnul Bourcart, auzindu-l pe meşterul Cabidoulin, se întreba dacă vorbele sale nu vor stârni panică. Coborî cu secundul şi ofiţerii săi de pe dunetă.

Era şi timpul, sau poate că venise chiar prea târziu! Da! Groaza îi făcea pe oameni să-şi piardă sângele rece… Gândul că se găseau la cheremul acestui animal înspăimântător îi îmboldea să nu asculte de observaţiile şi ordinele căpitanului. Nu mai voiau să audă nimic şi căutau să se arunce în ambarcaţiuni! Câţiva dintre meşteri, care nu mai erau stăpâni pe ei, dădeau exemplu!

— Opriţi-vă!… Opriţi-vă, strigă căpitanul Bourcart. Primul care va încerca să părăsească bordul îi zbor creierii.

Şi, întinzând mâna prin fereastra deschisă a cabinei sale, apucă un revolver care se găsea pe masă.

Domnul Heurtaux, locotenentul Coquebert şi Allotte se alăturară şefului lor. Meşterul Ollive se repezi în mijlocul marinarilor pentru a menţine ordinea. Cât despre căpitanul King, nici el nu mai era ascultat de mateloţii de pe Repton.

Cum să opreşti oamenii înnebuniţi la gândul că monstrul putea să-i tragă în abisurile oceanului?

Dar deodată noi zdruncinături clintiră nava. Oscilaţiile se simţeau când la babord, când la tribord. Coca părea că se deplasează. Catargele gemură în călcâiele lor bine înfipte. Câteva pataraţine se desprinseră. Bara cârmei fu împinsă înapoi atât de brusc, încât una din troţe se rupse pe loc şi roata se-nvârti în direcţia inversă cu o asemenea forţă, încât doi timonieri n-ar fi putut s-o ţină pe loc.

— La ambarcaţiuni! La ambarcaţiuni!

Acesta fu strigătul care izbucni din toate piepturile; şi totuşi n-ar fi avut loc în ele toţi câţi erau.

Domnul Bourcart înţelese că nu va mai putea stăpâni bordul dacă nu-l va pedepsi pe autorul acestei dezordini. Prin urmare, îndreptându-se spre dogar, care era în picioare, sprijinit de arborele mare, zise:

— Cabidoulin, tu eşti vinovat de ceea ce se-ntâmplă!

— Eu… Domnule căpitan?

— Da… Tu!

Şi, adresându-se meşterului Ollive, zise:

— Pune-l în lanţuri şi du-l în fundul calei!

Se ridicară câteva proteste. Atunci dogarul se adresă căpitanului cu o voce calmă:

— Eu… În lanţuri, căpitane! Asta pentru că am spus adevărul?

— Adevărul? Exclamă domnul Bourcart.

— Da! Adevărul! Repetă Jean-Marie Cabidoulin.

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-i întărească spusele, nava se ridică de la prova spre pupa într-o puternică mişcare de tangaj. În acelaşi timp, mugete teribile se auziră dinspre sud, la câteva cabluri depărtare. Apoi un val imens se înălţă în faţa lui Saint-Enoch şi, prin beznă, nava fu smulsă şi dusă cu o viteză de necalculat pe suprafaţa Pacificului.