IV.Străbătând Pacificul

La 3 aprilie, în zori, Saint-Enoch părăsi portul din golful Iles. Nu-i mai lipseau pentru aprovizionare decât nucile de cocos, păsările şi nişte porci. Neputând să şi le procure din cele două escale din Noua Zeelandă, căpitanul Bourcart îşi propunea să ajungă într-una din insulele Arhipelagului Navigatorilor, unde asemenea articole de consum se găsesc cu siguranţă.

Vântul bătea din direcţia cea bună şi cele 900 de mile care despart Ika-Na-Maoui de tropicul Capricornului fură străbătute în opt zile cu pânzele întinse şi mura la babord.

În acea zi, 12 aprilie, răspunzând unei întrebări pe care i-o adresase doctorul Filhiol, domnul Bourcart zise:

— Da, ne aflăm poate în locul dintre paralela 23 şi meridianul 175, unde Oceanul Pacific are cea mai mare adâncime. În cursul sondajelor care au fost făcute de pe nava Penguin s-au depănat 4 900 de braţe de saulă, fără să se atingă fundul.

— Credeam, zise doctorul Filhiol, că abisurile cele mai mari se află în mările Japoniei…

— Eroare, declară căpitanu Bourcart. Aici sunt locuri mai adânci cu 245 de braţe, ceea ce dă un total de nouă mii de metri…

— Ei, răspunse doctorul Filhiol, măsoară cât munţii din Himalaia: 8 600 metri Dhaulagiri1 din Nepal sau 9 000 metri Chamalari din Boutan…

— Iată, iubite doctor, o comparaţie foarte instructivă.

— Ea demonstrează, domnule căpitan, că cele mai înalte vârfuri de pe Pământ nu egalează hăurile submarine. În timpul formării sale, când globul nostru avea tendinţa să-şi ia forma definitivă, depresiunile au dobândit mai mare însemnătate decât ridicăturile scoarţei şi poate că aceste adâncimi nu vor fi niciodată cunoscute cu exactitate.

Trei zile după aceea, la 15 aprilie, după ce trecuse de insulele Samoa din arhipelagul Navigatorilor, Saint-Enoch ancora la câteva cabluri de insula Savai, care este una dintre cele mai mari ale acestui grup.

Vreo doisprezece indigeni, însoţindu-l pe regele lor, se urcară la bord, împreună cu un englez care le servea de interpret. Băştinaşii erau aproape goi. Nici regele lor nu era mai îmbrăcat decât supuşii. Dar o cămaşă de pânză pe care căpitanul Bourcart i-o dădu în dar nu întârzie să acopere goliciunea regală, după ce suveranul se încăpăţână la început să-şi treacă picioarele prin mâneci…

Bărcile trimise la ţărm, după sfatul englezului, aduseră la înapoiere un transport de nuci proaspete.

După apusul soarelui, Saint-Enoch viră ancora, de teamă să nu fie prea aproape de coastă şi manevră apoi în larg toată noaptea.

Odată cu sosirea zorilor, căpitanul Bourcart se-ntoarse şi aruncă ancora în locul unde fusese în ziua precedentă. Băştinaşii dădură şefului ospătar vreo douăzeci de broaşte ţestoase foarte frumoase, cam tot atâţia porci din soiul celor mici şi o cantitate însemnată de păsări. Aceste provizii fură plătite cu obiecte ieftine, foarte căutate de samoezi, şi în special cu cuţite de proastă calitate, cu preţul de cinci soli2 bucata.

La trei zile după plecare, oamenii de veghe semnalară o ceată de caşaloţi care zburdau la o distanţă de 4-5 mile la babord. Vântul bătea slab şi Saint-Enoch ieşea cu greutate în larg. Se şi făcuse târziu, aproape de ora cinci. Cu toate acestea, căpitanul Bourcart nu vru să piardă ocazia de a captura unul sau mai multe exemplare din aceste animale. Două baleniere fură coborâte imediat, una a secundului Heurtaux şi cealaltă a locotenentului Coquebert. În ele luară loc aceşti ofiţeri cu harponerii şi mateloţii lor. Cu ajutorul ramelor, marea fiind destul de calmă, se-ndreptară spre grupul de caşaloţi.

De pe dunetă, căpitanul Bourcart şi doctorul Filhiol aveau să urmărească cu mult interes peripeţiile pescuitului.

— Este mult mai dificil decât pescuitul balenelor, zise domnul Bourcart, şi aduce un câştig mai mic. Îndată ce unul dintre caşaloţi este harponat, eşti adesea obligat să-i dai parâmă, căci se scufundă la mare adâncime cu o repeziciune extraordinară. Dar, dacă baleniera a reuşit să ţină parâma strâns în timpul primei scufundări, ai aproape certitudinea că ai prins prada. Odată ieşită la suprafaţă, toporişca şi lancea o ucid imediat.

Aşa s-a şi întâmplat în acea zi. Cele două baleniere nu putură să atingă decât un singur caşalot de mărime mijlocie deşi există unii a căror lungime o depăşeşte pe-a unei balene.

Noaptea începuse să se lase şi, cum se ridicau nori la est, era imprudent să întârzii. Aşa că seara echipajul se ocupă doar de acest unic exemplar.

După două zile nu mai avu rost să încerce să pescuiască aici. Caşaloţii dispăruseră şi Saint-Enoch, servit de un vânt prielnic, îşi reluă drumul spre nord-est.

În acea zi apăru o altă navă, care urma aceeaşi direcţie, la o distanţă de trei sau patru mile. Era o corabie cu trei catarge a cărei naţionalitate n-o puteai recunoaşte la o depărtare atât de mare. Cu toate acestea, după forma pe care o avea coca şi câteva detalii în ce priveşte velatura, părea să fie engleză.

În mijlocul zilei se dezlănţui una din vijeliile de la vest la est, foarte primejdioase prin violenţa dacă nu prin durata lor, provocând naufragii, dacă navele nu sunt pregătite să le înfrunte.

Într-o clipă marea se montă şi valurile măturau bordul. Căpitanul Bourcart trebui să schimbe direcţia pentru a ţine piept rafalelor de vânt care izbeau în velele gabier, trincă, rândunici şi focul mic.

În cursul manevrei, matelotul Gastinet se caţără până în partea din afară a focului mare pentru a desprinde o scotă şi-şi pierdu echilibrul, căzând în mare.

— Om la apă! Strigă unul din camarazii lui, care de pe teuga de la prova îl văzuse scufundându-se în valuri.

Toată lumea, se repezi pe punte şi domnul Bourcart urcă repede pe dunetă ca să conducă operaţiile de salvare a matelotului.

Dacă Gastinet n-ar fi fost un bun înotător, ar fi fost pierdut. Marea era prea agitată pentru a putea coborî o ambarcaţiune. Rămânea ca singur mijloc de a-l ajuta, să-i arunci colaci de salvare, ceea ce se făcu de altfel imediat.

Din nefericire, Gastinet fusese luat de vânt şi, cum nava devia, colacii nu putură ajunge până acolo. Însă el îi văzu şi căută să se prindă de ei înotând din răsputeri.

— Întindeţi trinca şi rândunica de furtună, comandă căpitanul Bourcart.

Şi, virând, Saint-Enoch se apropie de omul care se zbătea în mijlocul valurilor. De altfel, Gastinet reuşise să apuce unul din colaci şi, cu condiţia să se ţină bine, era sigur că va fi readus pe navă îndată ce aceasta va fi ajuns lângă el.

Deodată însă situaţia se complică înfiorător.

— Un rechin… Un rechin! Strigară câţiva mateloţi de la bord.

Unul din formidabilii rechini cu spini apărea şi dispărea în dreptul navei, după ce trecuse pe lângă pupa. Este cunoscută lăcomia şi forţa acestor monştri care – cum s-a spus pe drept cuvânt – nu sunt decât stomac şi fălci. Ce s-ar întâmpla dacă pe nenorocitul marinar l-ar înhăţa rechinul, dacă n-ar fi tras imediat la bord?!

Dar, cu toate că monstrul se afla numai la o sută de picioare de el, Gastinet nu-l zări. Nu auzi nici măcar ce i se striga de sus, de pe dunetă, şi nu-şi dădea seama de primejdia ce-l ameninţa. În acest moment răsunară câteva focuri de armă. Secundul Heurtaux şi Romain Allotte, smulgând carabinele din rastel, începură să tragă asupra rechinului. Îl nimeriră? Greu de ştiut. Oricum, se scufundă şi nu i se mai ivi capul deasupra valurilor.

Între timp, cu bara strânsă nava începu să manevreze în direcţia vântului. Dar, pe o mare atât de furtunoasă, va reuşi să facă abaterea?

Dacă nu putea să întoarcă, ceea ce era de temut în asemenea condiţii – manevra ar fi fost inutilă…

Trăiră o clipă de profundă îngrijorare. Saint-Enoch, în timp ce pânzele sale se umflau şi pocneau puternic, avu câteva secunde de ezitare. În fine, focurile intrară sub vânt şi astfel nava depăşi direcţia furtunii, după ce se înclinase transversal şi pârâise din toate încheieturile.

Atunci, cu scotele întinse ţeapăn, se menţinu cât putu de aproape de colacul de care se agăţase matelotul. Oamenii avură cum să-i arunce un capăt de parâmă pe care îşi încleşta mâinile cu toată puterea, şi-l traseră peste bastingaj în momentul când monstrul, întorcându-se, se-ndrepta spre el cu fălcile deschise, gata să-i reteze piciorul.

După ce-l aduseră pe punte, Gastinet îşi pierdu cunoştinţa. Dar doctorul Filhiol îl trezi din leşin fără nici o dificultate.

Între timp, harponerul Ducrest îi aruncase monstrului un cârlig în care era înfipt un os cu carne de vacă.

Rechinul însă părea că fugise, căci nu se mai vedea… Deodată simţiră o smucitură puternică şi parâma ar fi fost trasă în adânc dacă nu ar fi încolăcit-o şi amarat-o de una din cavilele bastingajului. Cârligul se agăţase de botul rechinului şi nu se desprindea. Şase oameni începură să tragă parâma şi scoaseră animalul din apă. Apoi îi prinseră coada într-un laţ, îl ridicară cu vinciul pe punte şi-l despicară cu câteva lovituri de topor.

De obicei, mateloţii vor să vadă ce conţine stomacul monstrului al cărui nume, după cum se pretinde, e semnificativ, căci vine de la cuvântul latin „requiem”.

Iată ce scoaseră din burta rechinului, în care ar fi fost loc şi pentru sărmanul Gastinet: o cantitate de obiecte căzute în mare, o sticlă goală, trei cutii de conserve şi ele goale, mai multe bucăţi de sfoară groasă, o bucată de mătase, diverse resturi de oase, o pălărie de pânză impermeabilă, o cizmă pescărească veche şi cadrul unui coteţ.

Se-nţelege că acest inventar îl interesa cel mai mult pe doctorul Filhiol.

— Este o adevărată ladă de gunoi a mării! Exclamă el.

De fapt nu se putea imagina o caracterizare mai justă. Medicul adăugă:

— Nu ne mai rămâne acum altceva de făcut decât să azvârlim rechinul peste bord.

— Nu, dragul meu Filhiol, spuse domnul Bourcart.

— Şi ce vrei să faci cu acest rechin, domnule căpitan?

— Să-l desfac şi să păstrez tot ce are o valoare. Şi numai în ceea ce te interesează pe dumneata, doctore, din aceşti rechini se extrage o untură care nu se încheagă niciodată şi care are toate calităţile medicinale ale unturii de morun. În ceea ce priveşte pielea, după ce este uscată şi lustruită, serveşte bijutierilor să fabrice giuvaeruri pline de fantezie, legătorilor de cărţi să facă scoarţe şi tâmplarilor să facă răzuitoare pentru lemn.

— Te pomeneşti, domnule căpitan c-ai să-mi spui că se mănâncă şi carnea de rechin?

— Fără-ndoială şi aripile lui sunt foarte căutate pe pieţele cerescului imperiu şi se plăteşte până la şapte sute de franci tona… Dacă noi nu putem să ne ospătăm, precum chinezii, cu carne de rechin, putem face însă din ea un clei de peşte care este superior cleiului de nisetru la limpezirea vinului, a berii şi a lichiorurilor. În plus, cine-i suportă gustul uleios – un fileu de rechin este ceva foarte bun… Vezi deci că acest animal e de mare preţ.

La data de 25 aprilie domnul Bourcart nota în jurnalul de bord că trecuseră linia ecuatorului. La ora nouă dimineaţa în ziua aceea, pe o vreme frumoasă, făcu cu ajutorul sextantului o primă operaţie fixând longitudinea – adică ora locului – şi va completa calculul când soarele va trece pe meridian, ţinând seama, cu lochul, de distanţa parcursă între cei doi timpi ai operaţiei; la prânz acest al doilea calcul îi indică latitudinea prin poziţia soarelui deasupra orizontului şi căpitanul determină definitiv ora la cronometru.

Vremea se arătă prielnică şi cerul senin. De aceea domnul Bourcart considera calculele făcute de el ca foarte exacte. Apoi se adresă celor din jur:

— Prieteni, am trecut ecuatorul iar Saint-Enoch s-a întors în emisfera nordică.

Cum doctorul Filhiol era singurul de la bord care nu trecuse încă linia ecuatorului şi nu fusese botezat când străbătuse Atlanticul, îl scutiră şi de data aceasta de ceremoniile mai mult sau mai puţin neplăcute ale lui moş Tropic. Ofiţerii se mulţumiră să bea în careu pentru succesul expediţiei şi acelaşi lucru îl făcu şi echipajul… Oamenii primiră o porţie dublă de rachiu, cum se obişnuia de fiecare dată când se captura o balenă.

A trebuit, în pofida nesfârşitelor lui bombăneli, ca şi Jean-Marie Cabidoulin să ciocnească un pahar cu meşterul Ollive:

— O duşcă bună nu se refuză, îi zise camaradul său.

— Nu, fireşte, replică dogarul, dar asta nu mă va face să-mi schimb părerea!

— Nu ţi-o schimba, bătrâne, şi bea totuşi cu mine!

În partea asta a Pacificului vânturile sunt foarte slabe în această perioadă a anului şi Saint-Enoch abia se mişca. Zilele păreau nespus de lungi.

Stând aproape locului din zori şi până seara şi de cu seara până dimineaţa, corabia devine o jucărie a hulei. Atunci lumea încearcă să se distreze cu lectura, cu conversaţia, când nu reuşeşte să uite dormind orele pe care trebuie să le petreacă în mijlocul căldurilor apăsătoare de la tropice.

Într-o după-amiază, la 27 aprilie, domnul Bourcart, doctorul Filhiol, ofiţerii, meşterul Ollive şi meşterul Cabidoulin, adăpostiţi sub tenda dunetei, vorbeau de una şi de alta.

Secundul, adresându-se dogarului, îi zise:

— Hai, Cabidoulin, mărturiseşte că 900 de butoaie cu ulei în cală este un bun început pentru sezonul de pescuit.

— Nouă sute de butoaie, domnule Heurtaux, răspunse dogarul, nu sunt două mii şi celelalte 1 100 nu se vor umple, poate, tot aşa de uşor cum se umple o ceaşcă la cambuză.

— Doar dacă, spuse râzând locotenentul Coquebert, nu mai întâlnim nici o balenă…

— Deoarece marele şarpe al mării le-a înghiţit pe toate, adăugă pe acelaşi ton locotenentul Allotte.

— E posibil, răspunse dogarul fără să glumească.

— Meştere Cabidoulin, interveni căpitanul Bourcart, tot mai crezi că există un astfel de monstru?

Ba bine că nu, încăpăţânatul! Zise meşterul Ollive. Numai despre asta trăncăneşte tot timpul pe puntea prova.

— Şi n-o să-mi tacă gura nici de acum înainte, zise dogarul.

— Bine, spuse domnul Heurtaux, nu-i nici o pagubă pentru oamenii noştri, nu cred ei în prostiile lui Cabidoulin! Dar în ce-i priveşte pe elevii marinari, asta-i altă poveste şi nu sunt sigur dacă nu va sfârşi prin a-i înfricoşa…

— Deci… ai grijă să-ţi ţii gura, Cabidoulin, ordonă domnul Bourcart.

— Şi de ce, căpitane? Răspunse dogarul. Cel puţin echipajul prevenit şi atunci când îl va vedea pe şarpele mării… Sau oricare alt monstru marin…

— Cum, întrebă domnul Heurtaux, eşti convins că-l vom vedea pe faimosul şarpe al mării?

— Nu încape nici o îndoială.

— De ce?

— De ce? Vezi, domnule Heurtaux, asta-i credinţa mea iar glumele domnului Ollive n-or să mi-o schimbe…

— Totuşi, în patruzeci de ani de navigaţie pe oceanele Atlantic şi Pacific nu l-ai putut vedea, după câte ştiu, pe acest animal fantastic.

— Ba chiar eram sigur că nu-l voi vedea niciodată, deoarece am ieşit la pensie, răspunse dogarul. Dar domnul Bourcart a venit să mă angajeze şi ştiu că de data asta nu voi mai scăpa!

— Ei bine, pe mine nu m-ar supăra o asemenea întâlnire! Exclamă locotenentul Allotte.

— Nu spune asta, domnule locotenent, nu spune asta! Replică dogarul cu o voce gravă.

— Haida-de, Jean-Marie Cabidoulin, reluă domnul Bourcart, ceea ce spui n-are nici o noimă… Marele şarpe al mării!… Ţi-o repet pentru a suta oară… Nimeni nu l-a văzut vreodată şi nimeni nu-l va vedea, pentru simplul motiv că nu există şi nu poate exista…

— Există, domnule căpitan, şi încă în aşa fel, încât Saint-Enoch va face cunoştinţă cu el înainte de terminarea expediţiei şi cine ştie dacă ea nu se va termina chiar din această cauză!

Trebuie să recunoaştem că Jean-Marie Cabidoulin era atât de sigur, că nu numai elevii marinari, dar chiar o parte din mateloţi începeau să creadă în ameninţătoarele preziceri ale dogarului. Va reuşi oare căpitanul Bourcart să-i închidă gura unui om atât de convins de ceea ce spune?

Doctorul Filhiol, întrebat de domnul Bourcart ce părere are despre pretinsul şarpe al mării, zise:

— Am citit aproape tot ce s-a scris cu privire la acest subiect şi cunosc şi glumele care s-au făcut pe seama ziarului „Constitutionel” care a înfăţişat legendele despre el drept realitate… Asemenea istorii nu sunt noi, domnule căpitan. Au apărut încă de la începutul erei noastre. De pe atunci credulitatea oamenilor atribuia dimensiuni gigantice unor animale precum caracatiţa, sepia, calmarul sau alte cefalopode, care în mod obişnuit nu măsurau mai mult de 70-80 de centimetri cu tentacule cu tot. E o mare diferenţă între aceste dimensiuni şi cele atribuite de imaginaţie unor uriaşi ai speciei care voiau să te prindă cu braţe de 30, 60 şi chiar 100 de picioare lungime. Şi nu s-a vorbit oare de un krakeu lung de o jumătate de leghe, care apuca navele şi le trăgea în fundul oceanului?

Jean-Marie Cabidoulin asculta cu mare atenţie spusele doctorului, dar nu înceta, clătinând din cap, să li se-mpotrivească.

— Nu, continuă domnul Filhiol, toate sunt nişte poveşti cărora, poate, le dădeau crezare cei din vechime. Chiar în timpul lui Pliniu se vorbea despre un şarpe amfibiu cu un cap mare ca de câine, cu urechi îndoite spre spate, cu trupul acoperit de solzi gălbui, care se arunca asupra bărcilor şi le scufunda. Apoi, după 10-12 secole, episcopul norvegian Pontoppidan afirma că există un monstru marin ale cărui coarne se asemuie cu nişte catarge armate cu vergi şi, când pescarii credeau că se află deasupra unor hăuri, de fapt se aflau la abia câteva picioare adâncime, deoarece animalul înota sub chila şalupelor! Şi după câte istoriseau, animalul avea un cap enorm de cal, ochi negri, o coamă albă şi, când se deplasa, disloca un asemenea volum de apă, încât marea se dezlănţuia în vârtejuri aidoma curentului Măel-Strom.

— Şi de ce să nu fi istorisit dacă l-au văzut? Întrebă dogarul.

— Ei! L-au văzut sau au crezut că l-au văzut, bietul meu Cabidoulin! Rosti căpitanul Bourcart.

— Şi apoi, adăugă doctorul Filhiol – chiar aceşti oameni de bună credinţă nu erau de acord între ei, unii afirmând că pretinsul monstru avea botul ascuţit şi că scotea apă pe nară, alţii susţinând că avea aripi în formă de ureche de elefant. După aceea a fost vorba de marea balenă albă de pe coastele Groenlandei, faimosul Moby Dick, pe care balenierele scoţiene au căutat-o mai mult de două secole fără s-o poată captura, pentru bunul motiv că n-au zărit-o niciodată…

— Ceea ce nu i-a împiedicat să fie convinşi că există… Zise râzând domnul Bourcart.

— Bineînţeles, încuviinţă domnul Filhiol, tot aşa a fost şi cu şarpele nu mai puţin legendar, despre care se vorbea acum vreo patruzeci de ani că a venit pentru prima oară să se zbenguiască în plin golf Gloucester şi pentru a doua – la 30 de mile distanţă de Boston, în apele americane.

Jean-Marie Cabidoulin fu oare clătinat în credinţa sa de argumentele doctorului? Nu, fără îndoială; şi ar fi putut să-i răspundă: „De vreme ce în mare se găsesc tot felul de plante extraordinare, alge cu o lungime de 800-1 000 de picioare, de ce n-ar fi şi monştrii de dimensiuni enorme, organizaţi să trăiască la mari adâncimi, pe care nu le părăsesc decât în rare răstimpuri?”

— Sigur e, continuă doctorul, că în 1819, un sloop – adică o ambarcaţiune cu un singur catarg – numit Concordia, aflându-se la 15 000 de mile de Race-Point, a întâlnit un fel de reptilă al cărei trup ieşea la suprafaţa mării cu 5-6 picioare; avea pielea negricioasă şi un cap de cal, dar nu măsura în lungime decât vreo 50 de picioare, fiind deci mai mică decât caşaloţii şi balenele.

În 1848, la bordul lui Peking, echipajul a crezut că vede un animal enorm având peste 100 de picioare lungime, care se mişca la suprafaţa mării. În timpul cercetărilor s-a constatat că nu era decât o algă nemăsurat de mare, acoperită de tot felul de paraziţi marini.

În 1849, în strâmtoarea care separă insula Osterssen de continent, căpitanul Schielderup declara că a întâlnit un şarpe de 600 de picioare care dormea pe apă.

În 1857, oamenii de veghe de pe Castillan semnalaseră prezenţa unui monstru cu capul mare în formă de butoi, a cărui lungime putea fi estimată la 200 de picioare.

În 1862, comandantul Bouyer al avizoului Alecton…

— Mă scuzaţi că vă întrerup, domnule Filhiol, zise meşterul Cabidoulin, eu cunosc un matelot care era la bord…

— La bordul lui Alecton întrebă domnul Bourcart.

— Da…

— Şi acest matelot a văzut ceea ce a povestit comandantul avizoului?

— Cum mă vezi şi cum te văd, şi echipajul a tras la bord un adevărat monstru…

— Fie, răspunse doctorul Filhiol, dar s-a dovedit până la urmă că nu era decât un enorm cefalopod de culoare brun-roşiatică, cu ochii în vârful capului, cu o gură ca un cioc de papagal, cu corpul fusiform mai gros la mijloc, aripi rotunjite în două loburi cărnoase care se găseau la capătul posterior şi opt braţe în jurul capului… Această masă de carne moale nu cântărea mai puţin de 2 000 de kilograme, cu toate că animalul măsura doar 5-6 metri de la cap la coadă… Nu era deci un şarpe de mare…

— Când există caracatiţe şi calmari de felul acesta, răspunse dogarul, mă întreb de ce n-ar exista şi şarpele de mare…?

Iată, de altfel, descoperirile făcute mai târziu în legătură cu specimenele teratologice care se află în adâncurile mari:

În 1864 la câteva sute de mile în largul portului San-Francisco, nava olandeză Cornelis se ciocni de o caracatiţă care îşi înfăşurase una din tentaculele cu ventuze în jurul subarbelor bompresului, împingându-l până la suprafaţa apei. Când acest tentacul fu tăiat cu lovituri de topor, alte două se agăţară de şarturile arborelui trinchet şi de cabestan. Apoi, după amputarea lor, a trebuit să se mai taie alte opt tentacule care făceau ca nava să capete o mare înclinare spre tribord.

Câţiva ani mai târziu, în golful Mexic a fost văzut un batracian cu cap de broască, cu ochii bulbucaţi, care avea două braţe verzi-albăstrui; cu mâinile lui mari prinse copastia unei ambarcaţiuni. Şase focuri de revolver abia reuşiră să facă această „manta” să dea drumul prăzii. Braţele animalului se legau de trup printr-un înveliş asemănător cu al liliecilor. Batracianul băgă groaza în această parte a golfului.

În 1863 de pe cuterul Lida s-a zărit, în strâmtoarea Sleat, între insula Skye şi uscat, o masă mişcătoare de-a curmezişul dârei de apă lăsată de vapor. De asemenea nava Nestor a trecut nu departe de un gigant oceanic lung de 250 de picioare şi lat de 50, cu un cap pătrat, dungat cu benzi negre şi galbene, asemănător cu o salamandră. În fine, în 1875, la 20 de mile distanţă de capul San-Roque din nord-estul Braziliei, comandantului navei Pauline, George Drivor, i se păru că zăreşte un şarpe enorm încolăcit în jurul unei balene ca un şarpe boa constrictor. Acest şarpe de culoarea unui ţipar de mare, măsurând vreo 160-170 de picioare, se lupta cu prada şi sfârşi prin a o trage în adânc.

Iată fapte relatate în ultimii 30 de ani în rapoartele căpitanilor de nave. Ele arată că există, fără-ndoială, anumite animale de mare destul de neobişnuite. Făcând abstracţie de unele exagerări şi refuzând să admitem că oceanele sunt bântuite de fiinţe al căror volum este de 10 sau de 100 de ori mai mare decât al celor mai puternice balene, este foarte probabil că trebuie acordată oarecare crezare povestirilor referitoare la asemenea fenomene. Dar, până a pretinde, împreună cu Jean-Marie Cabidoulin, că în mare se găsesc şerpi, caracatiţe sau calmari de dimensiuni şi puteri care le-ar îngădui să scufunde nave de tonaj mijlociu, mai e cale lungă. Dacă un număr de nave dispar, fără a se mai putea şti ceva de ele, asta se datorează faptului că a avut loc o ciocnire, că s-au sfărâmat de stânci, sau că au pierit într-o furtună. Sunt destule, chiar prea multe, cauzele naufragiilor, fără să mai fie nevoie, cum o făcea încăpăţânatul de dogar, să ne gândim neapărat la pitoni, himere şi hidre extra-naturale.

Între timp acalmia se prelungea spre marea plictiseală a ofiţerilor şi echipajului lui Saint-Enoch. Nimic nu permitea să se prevadă sfârşitul ei, când deodată, la 5 mai, condiţiile atmosferice se schimbară. Un vânt tare înverzi suprafaţa mării şi nava îşi reluă drumul spre nord-est. În aceeaşi zi, nava, despre care ştiau că urmează acelaşi drum, reapăru şi se apropie chiar de Saint-Enoch la mai puţin de o milă.

Nimeni de la bord nu se îndoi că este o balenieră. Fie că nu-şi începuse încă expediţia de pescuit, fie că aceasta nu fusese fructuoasă, nava părea destul de uşoară şi cala ei trebuia să fie aproape goală.

— Cred, zise domnul Bourcart, că această corabie caută să ajungă ca şi noi pe coastele Californiei de sud… Poate chiar în golful Marguerite…

— E posibil, răspunse domnul Heurtaux, şi, dacă este aşa, am putea face drumul împreună…

— Ce-o fi, americană, germană, engleză, norvegiană?… Întrebă locotenentul Coquebert.

— Putem afla, zise căpitanul Bourcart. Să ridicăm pavilionul şi ea îl va ridica pe al său. Aşa vom şti ce dorim.

După o clipă, culorile franceze fluturau pe vârful artimonului lui Saint-Enoch.

Nava cealaltă nu avu însă politeţea să răspundă.