V. Golful Marguerite

După ce avură din nou vânt prielnic, domnul Bourcart se gândi, pe bună dreptate, că nu trebuie să-i mai fie teamă de acalmie în apropierea tropicului Cancerului. Putea ajunge fără întârziere la golful Marguerite însă de-abia la finele sezonului. Balenele care se află în golf nu vin aici în mod obişnuit decât în perioada când dau naştere puilor, apoi pleacă din nou spre regiunile Pacificului septentrional…

Totuşi, Saint-Enoch, după ce strânsese jumătate din încărcătura de ulei, va mai găsi probabil prilejul să umple cele câteva sute de butoaie de care avea nevoie. Dar dacă nava întâlnită încă nu-şi începuse, cum se presupunea, expediţia şi dacă, aşa cum se părea, voia să se apuce să pescuiască în golful Marguerite, era mai mult ca sigur că din cauza sezonului avansat nu-şi va putea face plinul.

Coasta americană li se arătă la 13 mai în dreptul tropicelor. Din primele ore zăriră capul Saint-Lucas în partea sudică a peninsulei din California veche, care mărgineşte golful îngust ce poartă acelaşi nume şi al cărui mal opus îl formează litoralul Sonorei mexicane.

Mergând de-a lungul acestei coaste, Saint-Enoch trecu prin faţa mai multor insule unde trăiau iezi, lupi de mare şi nenumărate cârduri de păsări acvatice. Barca trimisă la ţărm cu domnul Heurtaux, care era un bun vânător, nu se întoarse goală. Lupii de mare au fost jupuiţi pentru a se păstra pielea, iar iezii au fost tăiaţi pentru carnea lor care, din punct de vedere comestibil, este de excelentă calitate.

Continuând să urce de-a lungul litoralului la mică distanţă, ajutat de un vânt uşor din sud-vest, Saint-Enoch trecu, la babord, de golful Tortue. La capătul golfului văzură ancorate un număr de vase care vânau probabil elefanţi de mare.

La 7 mai, pe la şapte seara, căpitanul Bourcart se găsea la intrarea golfului Marguerite, în care intenţiona să ancoreze. Prevăzător, deoarece noaptea trebuia să se lase în curând, se-ndreptă spre largul mării şi manevră în aşa fel, încât a doua zi dimineaţa, la răsăritul soarelui, se-ntoarse la intrarea în golf.

Curentul cobora atunci împotriva vântului, iscând un clipocit aidoma celui când te afli aproape de fundul mării. Se putea teme ca apa să nu fie aici destul de adâncă. De aceea domnul Bourcart trimise două bărci cu sonde pentru a se asigura cu exactitate. Se linişti însă când se stabili cu sondele că apa este adâncă de 15-20 de braţe. Nava intră deci în canal şi ajunse imediat în golful Marguerite.

Oamenii de veghe nu mai zăriseră corabia care nu-şi ridicase pavilionul. Poate că la urma urmei era în căutarea altor locuri mai populate de balene.

Cum golful este plin cu bancuri de nisip, Saint-Enoch nu înainta decât cu mare grijă. Domnul Bourcart mai vizitase acest golf, dar nisipul se deplasa tot timpul şi deci era important să recunoşti direcţia canalului. Din această cauză Saint-Enoch ancoră într-un mic golfuleţ foarte bine adăpostit.

Îndată ce pânzele fură strânse şi ancora aruncată, cele trei baleniere de la bord coborâră şi traseră la mal, pentru a aduce scoici comestibile, care se găseau cu duiumul pe stânci şi pe mal. De altfel apele golfului sunt pline de peşti de diferite specii, de barbuni, somoni şi altele. Lupii de mare şi broaştele ţestoase nu lipsesc, la fel nici rechinii. Îţi poţi procura cu uşurinţă lemne din pădurile dese de la marginea mării.

Golful Marguerite măsoară 30-35 de mile, adică vreo 12 leghe. Pentru a naviga fără avarii, este necesar să urmezi în toată lungimea un canal îngust pe alocuri de 40-50 de metri şi care e plin de bancuri de nisip şi stânci.

În scopul securităţii drumului, căpitanul Bourcart puse să se adune câteva pietroaie mari care fură legate la capătul unei parâme, celălalt capăt al parâmei era prins de câte un butoi bine închis, alcătuind astfel un soi de geamanduri, pe care oamenii le plasau de fiecare parte a canalului, pentru a indica unde se află cotiturile.

Le trebuiră patru zile pentru a putea ajunge la o lagună mai adâncă, de cel puţin două leghe. Între timp, refluxul îi sili să ancoreze de două ori.

Profitând de aceste opriri, domnul Heurtaux, însoţit de doi locotenenţi, coborî pe uscat şi vână în împrejurimi. Doborâră mai multe perechi de iezi, precum şi câţiva şacali ce se găsesc în număr mare în pădurile din apropiere. Între timp mateloţii făceau provizii de stridii gustoase şi mai pescuiau ceva peşte.

În fine, la 11 mai după-amiază Saint-Enoch ajunse la locul unde voia să rămână.

Hotărâră să arunce ancora într-un golfuleţ, la o distanţă de trei cabluri de fundul apei, mărginit la nord de movile împădurite. Din celelalte părţi ale malului, care era neted, având toate plaje cu nisip, porneau două limbi de pământ rotunjite, presărate de stânci negre foarte tari. Acest golfuleţ se deschidea în litoralul de vest al lagunei şi era totdeauna destulă apă, chiar pe mare joasă, pentru ca nava să nu eşueze. În plus, cum se-ntâmplă în mările Pacificului, mareele nu erau prea mari nici pe lună plină sau lună nouă şi nu exista o diferenţă de mai mult de două braţe şi jumătate între fluxul maxim şi refluxul minim.

Alegerea era foarte nimerită. Echipajul nu trebuia să se-ndepărteze pentru a aduce lemne. Un pârâu, care curgea între movile, forma o sursă de apă dulce de unde te aprovizionai uşor.

Se-nţelege de la sine că Saint-Enoch nu urma să rămână aici ancorat definitiv. Când ambarcaţiunile vor fi coborâte pentru capturarea unei balene, fie în lagună, fie în afara ei, va fi totdeauna gata să plece repede, pentru a sprijini vânătoarea, dacă va avea un vânt prielnic.

Patruzeci şi opt de ore după sosirea navei, o corabie cu trei catarge se arătă la patru mile depărtare în larg. Echipajul recunoscu imediat nava întâlnită înainte. Era o corabie engleză. Aflară mai târziu că se numea Repton şi venea din Belfast. Pe căpitan îl chema King şi pe secund Strok. Sosiseră aici pentru a-şi începe campania de pescuit în golful Marguerite. Nava nu căută să ancoreze în golfuleţul unde se găsea Saint-Enoch. Se-ndreptă, dimpotrivă, spre ultima parte a lagunei şi aruncă ancora aproape de ţărm. Cum se afla doar la vreo două mile jumătate depărtare, nu o puteau pierde din ochi.

Iar de data aceasta pavilionul francez nu o salută la trecerea sa.

Alte nave, de naţionalitate americană, navigau în diverse părţi ale golfului Marguerite şi de aici puteai trage concluzia că balenele nu părăsiseră definitiv golful.

Încă în prima zi, aşteptând ocazia să se coboare balenierele, meşterul Cabidoulin, dulgherul Ferut şi fierarul Thomas, însoţiţi de câţiva mateloţi, se duseră la liziera pădurii ca să doboare câţiva copaci. Trebuiau să reînnoiască urgent provizia de lemne, atât pentru nevoile bucătăriei, cât şi pentru alimentarea cuptorului de pe punte. Era o treabă foarte importantă, pe care o au mereu în vedere căpitanii balenierelor. Munca se arătă destul de uşoară, cu toate că se făcuse foarte cald. Arşiţa se explică deoarece paralela 25 străbate aproape în întregime golful Marguerite şi în emisfera nordică, această latitudine este cea care traversează nordul Indiei şi al Africii.

La 25 mai, cu o oră înainte de apusul soarelui, harponerul Kardek, care se afla pe o vergă a arborelui trinchet, zări, la două mile depărtare de golfuleţ, mai multe cetacee, fără-ndoială în căutarea fundului de apă ridicat, prielnic puilor de balenă.

Se decise ca a doua zi, la prima oră, să fie pregătite bărcile; probabil că şi alte nave vor lua aceleaşi măsuri pentru a începe pescuitul.

În seara aceea, când domnul Filhiol îl întrebă pe căpitanul Bourcart dacă această operaţie se va efectua în aceleaşi condiţiuni ca şi în Noua Zeelandă, primi acest răspuns:

— Nu chiar la fel, dragă doctore, şi trebuie să fim mai precauţi. Aici vom avea de-a face cu femele care, dacă dau mai mult ulei decât masculii, sunt însă mult mai primejdioase… Când una din ele vede că este urmărită, nu întârzie să o ia la fugă şi nu numai că părăseşte golful fără să se mai întoarcă tot sezonul, dar e urmată şi de celelalte. Şi pe urmă n-ai decât să te duci să le cauţi în larg, în Pacific!

— Şi când sunt împreună cu puii, domnule căpitan?

— Atunci, zise domnul Bourcart, balenierele au toate şansele să reuşească. Balena care ia parte la zbenguielile puiului uită să mai fie bănuitoare. Te poţi apropia până la a o atinge cu toporişca, tăindu-i înotătoarele. Dacă n-ai prins-o cu harponul, e suficient să porneşti în urmărirea ei, chiar dacă va trebui să dureze câteva ore. Puiul îi întârzie fuga, căci oboseşte şi-şi pierde forţele. Şi, cum mama nu vrea să-l părăsească, ai toate şansele să te afli în condiţii bune pentru a o împunge…

— Dar, domnule căpitan, nu spuneaţi că femelele sunt mult mai primejdioase decât masculii?

— Da, domnule Filhiol, şi trebuie ca harponerul să fie foarte atent ca să nu-i rănească puiul. Altminteri mama devine furioasă şi face mari stricăciuni, aruncându-se asupra balenierelor, lovindu-le cu coada şi sfărâmându-le. De aici accidente grave. De aceea, după o campanie de pescuit în golful Marguerite, nu rareori se-ntâmplă să întâlneşti numeroase rămăşiţe de ambarcaţiuni şi destui oameni au plătit cu viaţa o imprudenţă sau o neîndemânare a harponerului!

Înainte de ora şapte dimineaţa, echipajul era gata să-nceapă vânarea cetaceelor zărite în ajun. În afară de harpoane, lănci şi topoare, căpitanul Bourean şi cei doi locotenenţi luară cu ei tunuri de tranşee, întrebuinţate totdeauna cu succes la capturarea acestui gen de balene. La o jumătate de milă distanţă de golfuleţ se zări o femelă cu puiul ei şi balenierele ridicară pânzele pentru a o putea acosta fără să-i atragă atenţia.

Desigur că Romain Allotte o luase înaintea celorlalţi şi ajunsese primul la şapte braţe de animal. Acesta, care se pregătea să se scufunde, zări probabil barca. Imediat Ducrest ridică harponul şi-l lansă cu atâta putere, că se înfipse în animal până la mâner.

În aceeaşi clipă sosiră şi celelalte trei baleniere, gata să întoarcă animalul şi să-l tragă la vas. Dar, datorită ghinionului pe care-l au deseori vânătorii de balene, harponul se rupse şi, urmată de pui, femela începu să fugă.

Se repeziră după ea cu o îndârjire nemaipomenită. Cetaceul fugea înaintea ambarcaţiunilor la o distanţă de vreo 60-80 de braţe. Răsuflarea lui – vapori de apă condensată într-o ploaie fină – se ridica până la 8-10 metri şi, cum apa era curată, însemna că nu fusese rănit mortal.

Între timp mateloţii se opinteau din răsputeri la rame. Timp de două ore a fost imposibil să te apropii într-atât, încât să arunci harponul. Poate că ar fi putut lovi puiul, dar căpitanul, prevăzător, se opuse.

Doctorul Filhiol, dornic să nu piardă desfăşurarea luptei, luase loc la pupa, în ambarcaţiunea domnului Bourcart. Împărtăşea înflăcărarea care-i însufleţea pe tovarăşii săi şi-şi exprimă temerea să nu se istovească înainte de a ajunge animalul.

Într-adevăr, balena scăpa scufundându-se des şi reapărând după câteva minute. Nu se depărtase prea mult de golfuleţ – vreo trei patru mile – şi acum se apropia din nou de el. Se părea chiar că-şi încetineşte viteza, căci puiul rămânea în urmă.

Pe la ora unsprezece şi jumătate, un al doilea harpon fu lansat din ambarcaţiunea domnului Heurtaux. De data aceasta nu trebuiră să-i dea decât puţin drumul la parâmă. Celelalte baleniere se apropiară şi ele, nu fără a se feri de loviturile de coadă. Îndată ce atacară animalul cu toporiştile şi lănciile, balena suflă cu sânge şi muri la suprafaţa apei, în timp ce puiul dispăru în adânc.

Curentul fiind prielnic, remorcară balena cu uşurinţă la bordul lui Saint-Enoch, unde domnul Bourcart ordonă să se pregătească uneltele pentru a o întoarce în aceeaşi după-amiază.

A doua zi sosi la bord un spaniol care ceru să intre la căpitan. Era unul dintre acei oameni denumiţi carcasieri, cărora li se dă grăsimea care rămâne în interiorul scheletului. Când spaniolul examină balena suspendată lângă coasta navei, zise:

— Este într-adevăr una din cele mai mari care au fost văzute vreodată capturate în golful Marguerite, de trei luni încoace…

— Sezonul a fost bun? Întrebă domnul Bourcart.

— Nu cine ştie ce, răspunse spaniolul, şi n-am avut de curăţat decât vreo şase schelete. Aşa că aş dori să mi-l cedaţi pe acesta.

— Cu plăcere.

În timpul următoarelor 48 de ore, spaniolul rămase la bord şi asistă la toate operaţiile necesare topirii grăsimii. Aceasta balenă dădu nu mai puţin de 125 de butoaie de ulei de bună calitate. Cât despre schelet, spaniolul îl duse la întreprinderea sa, care se afla pe litoralul lagunei, la două mile distanţă de golfuleţ.

Când plecă, doctorul Filhiol îi zise căpitanului:

— Ştiţi, domnule Bourcart, ce obţine acest om de la un schelet de balenă?

— Cel mult câteva bidoane de ulei…

— Vă înşelaţi; chiar el mi-a spus că îmbucătăţirea procură câteodată cel puţin vreo 15 butoaie…

— Cincisprezece, domnule Filhiol! Ei bine, este ultima oară că am fost păcălit; de acum înainte vom curăţa scheletele noi înşine.

Saint-Enoch rămase până la 17 iunie în golful Marguerite pentru a-şi completa încărcătura.

În acest timp echipajul putu să captureze mai multe balene, între altele nişte masculi foarte greu de prins, dacă nu chiar foarte primejdioşi, când erau harponaţi, într-atât se arătau de furioşi.

Unul dintre masculi fu vânat de locotenentul Coquebert la intrarea în golf. Îi trebui o zi şi o noapte ca să-l aducă în golfuleţ. Tot timpul cât dura curentul potrivnic, balenierele ancorau animalul cu ajutorul unor ancore mici şi oamenii dormeau aşteptând schimbarea mareei.

Şi celelalte nave urmăreau cetaceele până la capătul golfului. Americanii, în special, erau destul de mulţumiţi de campania lor.

Căpitanul uneia din aceste nave, Iwing, din San-Diego, veni să-i facă o vizită domnului Bourcart la bordul lui Saint-Enoch.

— Domnule căpitan, îi zise el după ce schimbaseră saluturile de rigoare, văd că v-a reuşit din plin campania de pescuit din Noua Zeelandă.

— În adevăr, zise domnul Bourcart, şi sper să-mi termin aici expediţia… Asta îmi va permite să mă-ntorc în Europa mai devreme decât credeam şi să fiu la Le Havre înainte de trei luni.

— Vă felicit, domnule căpitan, dar, dacă şansa vă favorizează, de ce vă îndreptaţi direct spre Le Havre?

— Ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că vă puteţi vinde avantajos încărcătura fără să părăsiţi mările Pacificului. Aceasta v-ar putea permite să reîncepeţi pescuitul în insulele Kurile sau în Marea Ohotsk tocmai când acolo e timpul cel mai prielnic.

— Explicaţi-mi, domnule, unde mi-aş putea vinde încărcătura?

— La Vancouver.

— La Vancouver?

— Da, pe piaţa oraşului Victoria. În acest moment, uleiul este foarte cerut de negustorii americani şi aţi putea obţine preţuri foarte bune.

— Pe legee mea, răspunse domnul Bourcart, este o idee şi încă una excelentă! Vă mulţumesc pentru informaţie, domnule căpitan, şi probabil că voi profita de ea.

Insula Vancouver, situată în apele americane în dreptul Columbiei engleze, se află la vreo 25 de grade la nord de golful Marguerite. Pe un vânt bun, Saint-Enoch putea ajunge acolo în circa 15 zile.

Era limpede că norocul îi surâdea domnului Bourcart. Jean-Marie Cabidoulin avea să rămână de căruţă cu profeţiile lui întunecate. După campaniile din Noua Zeelandă şi golful Marguerite, o expediţie în insulele Kurile şi Marea Ohotsk în acelaşi an însemna ceva! De altfel, tot la Vancouver s-ar fi dus şi balenierele americane şi probabil şi Repton, dacă şi-ar fi făcut plinul, deoarece cursul uleiului era în foarte mare urcare.

Când domnul Bourcart îl întrebă pe căpitanul lui Iwing, dacă a avut vreo relaţie cu acest Repton, răspunsul fu negativ.

Nava engleză se ţinea tot timpul deoparte şi poate că nu saluta nici pavilionul înstelat al Statelor-Unite, cum nu salutase pavilionul francez. De mai multe ori, totuşi, aflându-se în urmărirea balenelor din mijlocul golfului, balenierele engleze se apropiaseră de cele franceze. De altfel nu porniseră să prindă aceeaşi balenă, ceea ce ar fi putut provoca contestaţii, cum se-ntâmpla uneori. Şi, desigur, în starea de spirit care domnea de o parte şi de alta, contestaţiile ar fi putut ajunge la ceartă… De aceea domnul Bourcart nu înceta să recomande oamenilor săi să evite orice contact cu echipajul de pe Repton, fie pe mare, când navigau în aceleaşi regiuni, fie când plecau după lemne sau să pescuiască între stânci.

În definitiv nu se ştia dacă Repton reuşea sau nu în campania sa şi, la drept vorbind, de lucrul ăsta nici că se sinchisea cineva. Saint-Enoch întâlnise nava engleză în drumul dintre Noua Zeelandă şi coasta americană. Când va părăsj golful, nu o va mai revedea probabil în cursul acestei expediţii. Înainte de plecare, mai fu semnalat un caşalot la trei mile depărtare de lagună. Era unul din cei mai mari pe care-i întâlniseră până acum. De data aceasta şi ambarcaţiunile lui Repton începură să-l urmărească, e drept, cu oarecare întârziere.

Pentru a nu trezi atenţia caşalotului, baleniera locotenentului Allotte, care mergea cu un vânt slab, manevră în aşa fel, încât să nu sperie animalul.

Totuşi, când ajunse la o distanţă potrivită, caşalotul se scufundă şi trebuiră să aştepte revenirea lui la suprafaţă.

Treizeci şi cinci de minute trecuseră de la ultima lui scufundare şi, deci, nu le rămânea decât să-i pândească ieşirea, căci cam tot atâta vreme va sta sub apă.

Apăru, într-adevăr, la timpul prevăzut, la 7-8 cabluri distanţă de balenieră, care şi porni spre el cu toată viteza.

Harponerul Ducrest era în picioare pe teugă, iar Romain Allotte ţinea toporişca în mână. Dar, în acest moment, caşalotul, simţind primejdia, izbi marea cu atâta putere, încât un val umplu pe jumătate ambarcaţiunea.

Cum harponul îl atinsese în partea dreaptă, sub aripa pectorală, animalul se scufundă brusc în apă şi trebuiră să-i dea parâmă cu o asemenea iuţeală, că fură nevoiţi s-o ude ca să nu ia foc.

Când reapăru, suflă apă cu sânge şi câteva lovituri de lance îl uciseră fără greutate.

Deci treaba se sfârşise înaintea sosirii balenierelor engleze, care nu mai avură altceva de făcut decât să se întoarcă la Repton.

După topirea grăsimii, meşterul Cabidoulin atribui caşalotului umplerea a 80 de butoaie de ulei.

Plecarea fusese fixată la 17 iunie. Domnul Bourcart, după informaţiile primite de la căpitanul american, se pregătea să se-ndrepte spre insula Vancouver. Saint-Enoch era atunci în posesia a 1 700 de butoaie de ulei şi a cinci mii de kilograme de fanoane de balenă. După ce le va vinde în oraşul Victoria, căpitanul nu va ezita să întreprindă o a doua campanie în nord-estul Pacificului. O sută cincizeci de zile trecuseră de la plecarea lui din Le Havre şi escala din golful Marguerite durase de la 9 mai la 17 iunie. Coca şi greementul erau în bună stare şi la Vancouver putea să-şi reînnoiască proviziile.

În ajunul plecării, echipajul avu prilejul să intre în contact cu oamenii de pe Repton. Iată în ce împrejurări. Balenierele secundului şi locotenentului Coquebert, trimise la ţărm, trebuiau să aducă un ultim transport de lemne şi apă dulce.

Domnii Heurtaux, Coquebert şi mateloţii se şi aflau pe mal când unul din ei exclamă: „Balenă!… Balenă…!” într-adevăr, o femelă de dimensiuni mari, însoţită de puiul ei, trecea la vreo milă şi jumătate distanţă de golfuleţ, îndreptându-se spre partea din fund a golfului.

Cu toţii regretară, desigur, că nu puteau s-o vâneze. Dar nişte baleniere, trimise să facă un alt serviciu, nu erau capabile să urmărească balena, neavând nici harpoane, nici parâme. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi cu Saint-Enoch care, cu vinciurile fără parâme şi materialul de manevră demontat, era gata să ridice ancora. Dar, din spatele unei limbi de pământ de la capătul golfului, apărură deodată două ambarcaţiuni.

Erau bărcile lui Repton care urmăreau balena semnalată. Cum se apropiau, cu intenţia de a ataca animalul pe la spate, puteau să nu le piardă din ochi. Balenierele înaintară, fără zgomot, la distanţă de aproape o milă una de alta, a doua plecând probabil ceva mai târziu. Prima ridică pavilionul la pupa ambarcaţiunii, pentru a vesti că se pregăteşte să atace. Cât despre Repton, acesta aştepta cu pânzele strânse la vreo trei mile depărtare, spre est.

Domnii Heurtaux. Coquebert şi oamenii lor urcară pe o movilă din spatele pinului, de unde îmbrăţişau cu privirea întreaga lagună.

Era ora două şi jumătate când harponerul primei ambarcaţiuni văzu că este la o distanţă potrivită de animal. Balena, care se zbenguia cu puiul ei, nu zărise încă baleniera, când, deodată, un harpon străbătu văzduhul. Desigur, că englezii ştiau că este primejdios să ataci un pui de balenă. Or. Tocmai puiul, care se afla lângă barcă, primi lovitura de harpon în buză. Era lovit de moarte şi, după câteva zvârcoliri, rămase nemişcat la suprafaţa apei. Cum mânerul harponului ieşea afară din mare, mateloţii ziseră că puiul are aerul că fumează o pipă, iar apa care ieşea din gura lui seamănă leit cu fumul de tutun.

Balena fu apucată atunci de un acces de furie. Bătea cu coada apa care ţâşnea ca o trombă. Apoi se repezi spre balenieră. Oamenii încercară zadarnic să dea înapoi ambarcaţiunea, nu se putură feri de atac.

Încercară atunci să lanseze un al doilea harpon, s-o lovească cu toporiştile şi lănciile, dar totul fu zadarnic, cum degeaba traseră asupră-i cu tunul de tranşee.

A doua ambarcaţiune, găsindu-se în acel moment la trei sute de stânjeni, sub vânt, nu putea să ajungă în timp util în ajutorul celei dintâi. Aceasta, care tocmai primise o formidabilă lovitură de coadă, se scufundă imediat cu mateloţi cu tot. În cazul în care câţiva dintre ei mai apăreau la suprafaţă, admiţând că n-ar fi fost decât răniţi, cine putea şti dacă a doua ambarcaţiune ar fi sosit la timp să-i salveze?

— Întoarcerea, îmbarcarea! Strigă domnul Heurtaux, făcând semn locotenentului să-i urmeze.

Oamenii său văzând nişte mateloţi în pericol, nu şovăiră să le sară în ajutor. În câteva clipe coborâră în goană movila, străbătură plaja, desfăcură parâmele şi, vâslind din răsputeri, ieşiră cu bărcile din golfuleţ.

Pe locul în care balena mai tulbura cu furie apa, din nouă oameni aruncaţi în mare, numai şapte se iviră la suprafaţă. Doi lipseau.

Cât despre balenă, după ce se-ndreptă spre puiul ei, pe care curentul îl târâse la o distanţă de un cablu, dispăru în adâncime.

Secundul şi locotenentul tocmai erau gata să îmbarce câţiva englezi naufragiaţi, când ofiţerul de pe Repton, care ajunsese la faţa locului, strigă cu o voce foarte înciudată:

— Plecaţi!… N-avem nevoie de nimeni… Plecaţi!

Şi nu-ncăpea nici o îndoială că, dacă regreta moartea celor doi marinari, ofiţerul nu regretă mai puţin faptul de a fi pierdut o pradă aşa de grozavă.

Când domnii Heurtaux şi Allotte se-ntoarseră la bord, povestiră căpitanului Bourcart şi doctorului Filhiol cum s-au petrecut lucrurile.

Domnul Bourcart îi felicită că s-au dus să dea ajutor ambarcaţiunii de pe Repton, iar când auzi răspunsul ofiţerului spuse:

— Atunci înseamnă că nu ne-am înşelat asupra oamenilor de pe această navă.