I. DOUĂ SCRISORI CONTRADICTORII

DOMNULUI J. R. STARR, INGINER.

Canongate.

Edinburgh.

În cazul când domnul James Starr este de acord să vină mâine la exploatarea de huilă de la Aberfoyle, mina Dochart, puţul Yarow, i se va face o comunicare de natură să-l intereseze.

Domnul Starr va fi aşteptat toată ziua la gara din Callander de către Harry Ford, fiul fostului maistru Ford. Domnul Starr este rugat să ţină secretă această invitaţie.

James Starr primise scrisoarea cu prima distribuire a poştei, la data de 3 decembrie l8… Scrisoarea purta ştampila poştei din Aberfoyle, comitatul Stirling, Scoţia.

Inginerul deveni foarte curios. Nici nu-i trecu prin minte că scrisoarea putea fi o farsă. Îl cunoştea de mult pe Simon Ford, unul din foştii maiştri din minele de la Aberfoyle, unde fusese el timp de douăzeci de ani director – ceea ce în minele de huilă din Anglia se numeşte viewer, adică supraveghetor.

James Starr era un bărbat robust, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, dar arăta ca de patruzeci. Era unul dintre cei mai distinşi membri ai unei vechi familii din Edinburgh. Lucrările sale făceau cinste onorabilei corporaţii de ingineri, care epuizau, încet, încet subsolul carbonifer al Regatului Unit, la Cardiff, la Newcastle, ca şi în comitatele din sudul Scoţiei. Dar numele lui James Starr cucerise stima generală, mai ales în adâncimile acelor misterioase exploatări de huilă de la Aberfoyle, învecinate cu minele de la Alloa, care ocupau o parte a comitatului Stirling. Acolo şi-a desfăşurat aproape întreaga sa existenţă de inginer. În afară de aceasta, James Starr era şi preşedintele Societăţii anticarilor scoţieni, membru al celei mai importante societăţi ştiinţifice, Royal Institution, iar «Revista din Edinburgh» publica adesea articole remarcabile semnate de el.

După cum se vede, James Starr era unul din acei savanţi cu spirit practic, cărora li se datorează prosperitatea Angliei. El se bucura de o mare consideraţie în vechea capitală a Scoţiei, căreia pe drept i se spunea «Atena Nordului».

Este cunoscut că englezii au dat ansamblului vastelor mine de huilă un nume foarte semnificativ. Ei le spuneau, în mod justificat, «Indiile negre», deoarece aceste mine au contribuit, se pare mai mult decât Indiile Orientale, la sporirea surprinzătoarelor bogăţii ale Regatului Unit. Acolo, în subteran, un întreg popor de mineri muncea zi şi noapte pentru a extrage din subsolul britanic cărbunele, acest preţios combustibil, element indispensabil vieţii industriale.

În epoca respectivă, durata de exploatare a minelor, calculată de specialişti, era foarte îndelungată şi nu se temeau de epuizarea lor într-un viitor apropiat. După părerea lor, zăcămintele carbonifere ale celor două lumi puteau fi exploatate în mod intens încă mult timp. Fabricile adaptate la diverse produse industriale, locomotivele, locomobilele, vapoarele, uzinele de gaz nu duceau încă lipsă de combustibil mineral.

În ultimii ani, însă, odată cu dezvoltarea industriei, consumul de cărbune crescuse atât de mult încât unele zăcăminte de huilă fuseseră epuizate până la straturile cele mai sărace. Părăsite acum, aceste foste mine găureau şi brăzdau în mod inutil solul, cu puţurile lor nefolosite şi galeriile pustii. Aceasta era situaţia minelor de la Aberfoyle. În urmă cu zece ani, ultimul vagonet transportase ultima tonă de huilă a acestui zăcământ.

Utilajele din subteran, maşinile destinate tracţiunii mecanice pe şinele din galerii, vagonetele formând trenuri, locomotivele de mină, coliviile ce deserveau puţurile de extracţie, conductele de aer comprimat pentru acţionarea perforatoarelor, într-un cuvânt tot ce constituia utilaj pentru exploatare fusese scos din galerii şi părăsit la suprafaţa solului. Minele secătuite erau asemenea cadavrului unui mastodont de proporţii fantastice, căruia i s-ar fi amputat organele vitale şi i s-ar fi lăsat doar scheletul.

Mai existau nişte scări lungi de lemn care deserveau galeriile minelor, prin puţul Yarow. De când încetase exploatarea, aceasta era singura cale de acces către galeriile minei Dochart.

În exterior, clădirile care altădată deserveau lucrul la suprafaţă indicau încă locul unde fuseseră săpate puţurile minelor ce formaseră laolaltă exploatarea de huilă de la Aberfoyle, astăzi pustie.

Tristă fu ziua în care minerii părăsiră zăcământul unde munciseră atâţia ani.

James Starr adunase cele câteva mii de lucrători ce alcătuiau populaţia activă şi curajoasă a minelor – mineri, vagonetari, conductori, rambleiori, dulgheri, cantonieri, recepţioneri, fierari, tâmplari, pe toţi, bărbaţi, femei, bătrâni, copii, lucrători de subteran şi de suprafaţă. Cu toţii se aflau în imensa curte a minei Dochart, care altădată era plină de stocurile de producţie.

Aceşti oameni de treabă, pe care nevoile existenţei aveau să-i împrăştie, ei care ani îndelungaţi s-au succedat din tată în fiu în bătrâna Aberfoyle, aşteptau, înainte de a o părăsi pentru totdeauna, ultimele cuvinte de rămas bun ale inginerului lor. Compania le distribuise ca gratificaţie beneficiile anului curent. La drept vorbind, prea puţin, pentru că valoarea calitativă slabă a straturilor depăşise cu puţin cheltuielile exploatării. Acest modest ajutor trebuia să le permită să reziste până vor fi din nou angajaţi fie la minele vecine, fie la fermele sau uzinele comitatului.

James Starr stătea în picioare în faţa vastei hale unde funcţionaseră timp îndelungat maşinile cu aburi ale puţului de extracţie.

Simon Ford, maistrul minei Dochart, şi alţi câţiva şefi de echipă îl înconjurau.

James Starr îşi scoase pălăria; minerii, cu capul descoperit, păstrau o linişte profundă.

Această scenă de rămas bun era emoţionantă şi, în acelaşi timp, plină de măreţie.

— Prieteni, spuse James Starr, a sosit momentul despărţirii! Minele de huilă de la Aberfoyle, care atâţia ani ne-au reunit într-o muncă comună, sunt astăzi epuizate… Cercetările noastre n-au descoperit un nou strat, astfel că din mina Dochart a fost extrasă ultima bucată de huilă.

În sprijinul cuvintelor sale, James Starr arătă minerilor un bloc de cărbune păstrat pe fundul unui vagonet…

— Această bucată de huilă, dragii mei, continuă Starr, e ca şi ultima globulă de sânge care mai circulă prin vinele minei! O vom păstra aşa cum am păstrat primul fragment de cărbune extras acum cincizeci de ani din zăcămintele de la Aberfoyle. Între aceste două bucăţi s-au succedat multe generaţii în minele noastre! Acum s-a terminat! Ultimele cuvinte pe care vi le adresează inginerul vostru sunt cuvinte de rămas bun. Mina care s-a golit sub mâinile voastre v-a dat posibilitate să trăiţi. Munca a fost grea, dar nu fără folos pentru voi. Marea noastră familie se va împrăştia şi nu cred că viitorul va mai reuni vreodată pe membrii ei răspândiţi… Dar să nu uitaţi că am trăit mulţi ani laolaltă şi că la minerii din Aberfoyle e o datorie de onoare de a se într-ajutora. Nici foştii voştri şefi nu vor uita acest lucru. Când ai muncit împreună, nu poţi fi străin unul de altul. Vom veghea asupra voastră şi, oriunde veţi merge, ca nişte oameni cinstiţi ce sunteţi, vă vor urma recomandările noastre. Rămâneţi cu bine, dragi prieteni! Vă doresc noroc!

Spunând acestea, James Starr strânse în braţele sale pe cel mai în vârstă dintre lucrători, care avea ochii plini de lacrimi. Apoi, maiştrii diverselor mine veniră să strângă mâna inginerului, în timp ce minerii agitau pălăriile strigând:

— Adio, James Starr, şeful şi prietenul nostru!

Această despărţire avea să lase o amintire veşnică în inimile lor viteze. Încet, încet, toată populaţia părăsi cu tristeţe curtea vastă a minei. În jurul lui James Starr se făcu un gol.

Solul negru al cărărilor ce duceau la mina Dochart răsună pentru ultima oară sub pasul minerilor, iar tăcerea urmă animaţiei care până atunci înviorase mina. Un singur bărbat rămase lângă James Starr. Era maistrul Simon Ford. Alături de acesta stătea un tânăr în vârstă de cincisprezece ani, fiul său Harry, care de câţiva ani era folosit la lucrările de subteran.

James Starr şi Simon Ford se cunoşteau şi, cunoscându-se, se stimau reciproc…

— Adio, Simon, spuse inginerul.

— Adio, domnule Starr, răspunse maistrul, sau mai bine lăsaţi-mă să vă spun: la revedere!

— Da, la revedere, Simon! Ştii că voi fi totdeauna fericit să te întâlnesc şi să putem vorbi de trecutul bătrânei noastre Aberfoyle!

— Ştiu, domnule James.

— Casa mea din Edinburgh te aşteaptă, Simon!

— E departe Edinburgh-ul! răspunse maistrul dând din cap. Da, da, e departe de mina Dochart.

— Departe, Simon! Unde vei locui?

— Aici, domnule James. Nu vom părăsi mina, pe bătrâna noastră doică, pentru că i-a secat laptele. Împreună cu soţia şi fiul meu, îi vom rămâne credincioşi!

— Adio, Simon, mai spuse o dată inginerul, iar vocea, fără voia lui, îi trăda emoţia.

— Nu adio, vă repet, la revedere, domnule James! Pe cuvântul lui Simon Ford, Aberfoyle vă va revedea!

Inginerul nu voi să spulbere această ultimă iluzie a maistrului, îl îmbrăţişă pe tânărul Harry care îl privea cu ochii săi mari, plini de emoţie. Strânse încă o dată mâna lui Simon Ford şi părăsi mina.

Iată ce se întâmplase cu zece ani în urmă!

Cu toată dorinţa exprimată de a se revedea într-o bună zi, James Starr nu mai auzise vorbindu-se despre maistrul său.

După zece ani de la despărţire, iată că primeşte o scrisoare de la Simon Ford, care îl invită să reia fără întârziere drumul fostelor mine de la Aberfoyle. «O comunicare de natură să-l intereseze». Ce să fie oare? Mina Dochart! Puţul Yarow! Câte amintiri din trecut răscoliseră în inima sa aceste denumiri! Da, erau timpuri bune de muncă şi de luptă. Cea mai bună perioadă din viaţa lui de inginer.

James Starr recitea scrisoarea, întorcând-o pe toate părţile. Îi părea rău că Simon Ford nu mai adăugase măcar un rând. «De ce aşa laconic? gândea el cu ciudă. Bătrânul maistru să fi descoperit vreun nou strat? E oare cu putinţă? Nu!»

James Starr îşi amintea cu ce grijă minuţioasă fuseseră explorate perimetrele minei înainte de a înceta definitiv lucrările. El însuşi efectuase ultimele sondaje, fără a găsi nici urmă de zăcământ în solul secătuit de o exploatare împinsă la exces. S-au făcut încercări şi în terenul de sub ultimele straturi, chiar şi în gresia roşie devoniană, dar fără rezultat. James Starr a părăsit mina cu convingerea fermă că ea nu mai poseda nici o bucată de cărbune.

«Nu, îşi spunea el, nu. Cum să admit că ceea ce n-au reuşit cercetările mele ar fi putut să reuşească cercetările lui Ford? Totuşi, bătrânul maistru ştie bine că un singur lucru pe lume mă poate interesa. Dar de ce îmi cere să tăinuiesc invitaţia de a mă duce la mina Dochart?»

James Starr revenea mereu la acelaşi gând. Inginerul îl cunoştea însă pe Simon Ford ca pe un miner priceput dotat în mod special cu instinctul meseriei. Nu-l revăzuse de pe vremea când exploatarea minelor de la Aberfoyle fusese abandonată.

Ce-o fi devenit bătrânul maistru? Habar nu avea cu ce se ocupa şi unde locuia cu soţia şi fiul său. Tot ce ştia acum era că i-a fixat o întâlnire, la puţul Yarow, şi că fiul său Harry îl va aştepta la gara din Callander mâine, toată ziua. De bună seamă, era vorba de o vizită la mina Dochart.

«Mă voi duce, da, mă voi duce!» hotărî James Starr care simţea cum îi creşte nerăbdarea pe măsură ce treceau orele.

Merituosul inginer aparţinea acelei categorii de oameni pasionaţi al căror creier este în continuă efervescenţă, ca un ceainic aşezat pe o flacără. Există creiere în care ideile clocotesc, altele în care ele mocnesc liniştit. În acea zi, ideile lui James Starr clocoteau din plin.

Un incident neprevăzut se produse în cursul zilei. Aceasta fu picătura de apă care, pe moment, avea să condenseze toţi aburii acestui creier.

După-masă, pe la orele şase, servitorul lui James Starr îi aduse o a doua scrisoare ce sosise cu a treia poştă. Scrisoarea era pusă într-un plic grosolan, iar scrisul arăta că autorul ei nu era obişnuit să mânuiască condeiul.

James Starr deschise plicul care conţinea doar o bucată de hârtie îngălbenită de vreme, ruptă dintr-un caiet ieşit din uz. Pe această hârtie era o singură frază care spunea:

Este inutil să se deranjeze inginerul James Starr – scrisoarea lui Simon Ford este acum fără obiect.

Scrisoarea nu era semnată.