II LA DRUM!

Când primi a doua scrisoare care o contrazicea pe prima, cursul ideilor lui James Starr se opri brusc.

«Ce-o fi însemnând aceasta?» se întreba inginerul privind plicul pe jumătate rupt care purta, ca şi primul, ştampila poştei din Aberfoyle. Scrisoarea fusese deci expediată din acelaşi punct al comitatului Stirling. Evident, nu era scrisă de bătrânul maistru, dar tot atât de evident era că autorul acestei scrisori cunoştea secretul lui Ford, deoarece el contramanda în mod formal invitaţia făcută lui Starr de a se duce la puţul Yarow.

Să fie adevărat că prima comunicare nu mai avea obiect?

Cineva era interesat să-l împiedice pe James Starr de a răspunde în mod util sau inutil invitaţiei făcute de Ford?

S-ar putea să fie o intenţie răuvoitoare de a contracara proiectele maistrului. Asta i se păru mai plauzibil inginerului.

Contradicţia dintre cele două scrisori avu ca rezultat dorinţa şi mai vie a lui James Starr de a se duce la mina Dochart. Dealtfel, dacă totul nu era decât o mistificare, mai bine să afle adevărul. Aşa hotărî James Starr după o matură chibzuinţă. El simţea că se cuvine să acorde o mai mare încredere primei scrisori decât celei de-a doua, cu alte cuvinte chemării unui om ca Simon Ford mai curând decât cuvintelor unui anonim oarecare.

«Într-adevăr, deoarece cineva caută să influenţeze hotărârea mea, înseamnă că ceea ce vrea să-mi comunice Ford trebuie să aibă o importanţă extremă. Mâine, la ora cuvenită, mă voi afla la întâlnirea indicată».

Seara James Starr se pregăti de drum.

Prevăzând că absenţa sa s-ar putea prelungi câteva zile, el preveni printr-o scrisoare pe domnul W. Elphiston, preşedintele societăţii Royal Institution, că nu va putea asista la următoarea şedinţă. Se eliberă, de asemenea, de două-trei probleme de care trebuia să se ocupe în timpul săptămânii. După ce dădu dispoziţii servitorului său să-i pregătească bagajul, se culcă, mai impresionat decât merita, poate, de toată această întâmplare.

A doua zi dimineaţa, la orele cinci, James Starr sări din pat, se îmbrăcă cu haine călduroase, deoarece cădea o ploaie rece, şi părăsi locuinţa sa din Canongate1 pentru a se îmbarca la Granton-pier pe vaporul care parcurge în trei ore fluviul Forth până la Stirling.

Pentru prima dată, poate, i se întâmpla lui James Starr ca, traversând Canongate, să nu se întoarcă spre a privi Holyrood, palatul foştilor suverani ai Scoţiei, să nu se uite nici la santinelele din faţa fortificaţiilor, îmbrăcate în anticele lor costume scoţiene alcătuite dintr-o fustă de stofă verde, manta cu pătrăţele şi o geantă din piele de capră, cu peri lungi, atârnând pe şold. Cu toate că era un cititor fanatic al lui Walter Scott, aşa cum e orice adevărat vlăstar al Caledoniei, inginerul nu aruncă nici o privire, cum ar fi făcut de obicei, hanului unde a tras Waverley şi unde croitorul îi adusese acel costum din tartan2, pentru bătălie, pe care-l admira cu atâta naivitate văduva Flockhart. Nici nu salută piaţa cea mică unde muntenii îşi descărcaseră puştile după victoria Pretendentului, cu riscul de a o ucide pe Flora Mac Ivor. Orologiul închisorii îşi arăta în mijlocul străzii cadranul dezolant, îl privi doar, ca să fie sigur că nu e în întârziere pentru plecare. Trebuie să mărturisim că nu întrezărise în Nelher-Bow casa marelui reformator John Knox, singurul bărbat pe care nu l-au putut seduce zâmbetele Măriei Stuart. O luă pe High Street, strada populară, atât de minuţios descrisă în romanul «Abatele3», şi se îndreptă către podul uriaş de pe Bridge Street, care uneşte cele trei coline ale Edinburgh-ului. După câteva minute ajunse la General Railway4, iar după o jumătate de oră coborî din tren la Newhaven, un frumos sat de pescari situat la o milă de Leith, unde se află portul Edinburgh-ului. Fluxul acoperea plaja negricioasă şi pietroasă a litoralului. Primele valuri scăldau estacada – un soi de dig susţinut cu lanţuri. La stânga, unul din vapoarele care fac cursa Edinburgh-Stirling era ancorat la ţărm.

În acel moment, coşul vaporului Prinţul de Galles scotea nori negri de fum, iar cazanul său duduia înăbuşit.

La sunetul clopotului care bătu de câteva ori, călătorii întârziaţi alergară grăbiţi. Erau acolo o mulţime de negustori, fermieri, pastori uşor de recunoscut după pantalonii lor cam scurţi şi redingotele lungi, cu un tiv alb în jurul gâtului. James Starr se îmbarcă printre primii. El sări sprinten pe puntea vaporului. Deşi ploua torenţial, niciunul dintre călători nu se gândea să se adăpostească în saloanele vaporului. Toţi stăteau nemişcaţi pe punte, înfăşuraţi în pledurile lor de călătorie, unii dintre ei înviorându-se din când în când din sticla lor cu gin sau whisky, ceea ce ei numeau «a se îmbrăca pe dinăuntru». Se auzi o ultimă bătaie de clopot, ancorele fură ridicate, iar vaporul înaintă spre ieşirea din micul bazin care îl adăpostea de valurile Mării Nordului.

Firth of Forth, astfel e denumit golful săpat între malurile comitatului Fife, la nord, şi ale comitatelor Lililhgow, Edinburgh şi Haddington la sud. El formează estuarul lui Forth, un fluviu puţin important, cum e Tamisa sau Mersey, cu ape adânci care, coborând din partea vestică a Ben Lamond-ului, se varsă în mare la Kincardine. De fapt, ar fi o traversare scurtă de la Granton-pier până în extremitatea golfului, dacă necesitatea de a face escale la diversele staţiuni de pe ambele maluri n-ar obliga la numeroase ocoluri. Oraşele, satele, vilele se înşiră pe malul Forth-ului printre arborii unei câmpii fertile. James Starr, adăpostit de pasarela lată dintre tamburi nu privea peisajul ce se întrezărea cu greu printre şiroaiele de ploaie. El era preocupat să observe dacă nu atrage în mod special atenţia vreunui pasager. Poate că autorul anonim al celei de-a doua scrisori era şi el pe vapor. Dar inginerul nu surprinse nici o privire suspectă.

Părăsind Granton-pier, Prinţul de Galles se îndreptă spre strâmtoarea îngustă dintre cele două limbi de pământ ale lui South-Queensferry şi North-Queensferry, după care fluviul Forth formează un fel de lac navigabil pentru vasele de o sută de tone.

Prin ceaţă se zăreau, în timpul scurtelor înseninări,vârfurile înzăpezite ale munţilor Grampiani. Curând vaporul pierdu din vedere satul Aberdour, insula Colm încununată de ruinele unei mănăstiri din secolul XII, vestigiile castelului Barnbough, Donibristle unde a fost asasinat ginerele regentului Murray, apoi ostrovul fortificat din Garvie. Ajunse la strâmtoarea Queensferry, lăsă pe stânga castelul de la Rosyth unde pe vremuri îşi avea reşedinţa o ramură a Stuarţilor înrudită cu mama lui Cromwell, depăşi Blackness-Castle fortificat şi la această dată, conform unui articol din Tratatul Uniunii, şi o luă de-a lungul cheiului micului port Charleston de unde se exportă varul din carierele lordului Elgin.

În sfârşit, clopotul Prinţului de Galles semnală staţiunea Crombie-Point.

Timpul continua să fie foarte nefavorabil. Ploaia, biciuită de o briză violentă, era pulverizată printre rafalele care vuiau.

James Starr era cam îngrijorat. Va fi oare fiul lui Simon Ford la locul de întâlnire? Din experienţă ştia că minerii, obişnuiţi cu liniştea profundă a minelor, înfruntau tulburările atmosferice mai greu decât lucrătorii din uzine sau plugarii de pe ogoare. De la Callander la mina Dochart şi la puţul Yarow era o distanţă de circa patru mile. «Se poate ca furtuna să întârzie venirea lui Harry», îşi spunea inginerul, preocupat mai cu seamă de gândul ca întâlnirea fixată în prima scrisoare să nu fi fost contramandată de cea de-a doua. Aceasta era grija lui cea mai mare. În orice caz, dacă nu-l va găsi pe Harry, Starr era ferm hotărât să se ducă singur la mina Dochart şi, dacă va fi nevoie, chiar până în satul Aberfoyle. Acolo va avea fără îndoială ştiri despre Simon Ford şi va afla unde locuieşte în momentul de faţă bătrânul maistru.

Între timp, Prinţul de Galles continua să ridice valuri mari cu forţa paletelor sale. Din cauza ploii şi a ceţii nu se vedea nimic de pe cele două maluri ale fluviului, nici satul Crombie, nici Torryburn, nici Torry-house, nici Newmills, nici Carriden-house, nici Kirkgrange, nici Salt-Pans, pe dreapta. Micul port Bowness, portul Grangemouth, construit la gurile canalului râului Clyde, dispăreau în negura umedă. Culross, străvechiul burg şi ruinele mănăstirii sale de la Citeaux, Kinkardine şi şantierele sale de construcţii unde steam-boatul făcu escală, Ayrth-Castle cu turnul său pătrat din secolul al XIII-lea, Clackmannan şi castelul său înălţat de Robert Bruce nici nu se zăreau prin şiroaiele oblice de ploaie.

Prinţul de Galles se opri la debarcaderul Alloa pentru a lăsa câţiva călători. Lui James Starr i se strânse inima când trecu, după o absenţă de zece ani, pe lângă acest orăşel, sediul exploatării unor importante mine de huilă, care mai hrăneau încă o numeroasă populaţie de lucrători… Gândul îl ducea la subsolul în care târnăcoapele minerilor continuau să lovească în plin. Minele din Alloa, vecine cu cele din Aberfoyle, continuau să îmbogăţească comitatul, pe când zăcămintele alăturate, epuizate de mulţi ani, nu mai aveau nici un miner.

Plecând din Alloa, vaporul urmă numeroasele ocolişuri pe care le face fluviul Forth pe un parcurs de nouăsprezece mile. El circula cu viteză prin şirul de arbori mari de pe cele două maluri. O clipă numai, într-un moment de înseninare, apărură ruinele mănăstirii Cambuskenneth care datează din secolul al XII-lea, apoi castelul Stirling şi burgul regal cu acelaşi nume, unde fluviul Forth, traversat de două poduri, nu mai e navigabil pentru vasele de mare tonaj.

De îndată ce vaporul acostă, inginerul sări sprinten pe chei. După cinci minute ajunse la gara din Stirling, iar după o oră coborî din tren la Callander, un sat mare situat pe malul stâng al râului Teith. În faţa gării aştepta un tânăr care se îndreptă imediat către inginer. Era Harry, fiul lui Simon Ford.