ÎN INSULELE COOK

Plecată de şase luni din Madeleine-bay, Standard-Island străbate Pacificul din arhipelag în arhipelag. Nici un accident nu s-a produs în timpul minunatei sale croaziere. În această epocă a anului, regiunile zonei ecuatoriale sunt liniştite, vânturile alizee bat cu regularitate între cele două tropice. Dealtfel, când se dezlănţuie o vijelie sau o furtună, temelia solidă, pe care se sprijină Milliard-City, porturile, parcul, câmpia, nu simte nici cea mai mică zguduitură. Vijelia trece, furtuna se linişteşte. Cei de pe Bijuteria Pacificului abia le bagă în seamă. Ceea ce ar fi mai de temut în asemenea condiţii este monotonia unei existenţe prea uniforme. Dar parizienii noştri sunt primii de acord că nu se poate vorbi despre aşa ceva. În imensul deşert al oceanului, oazele se succed – de pildă arhipelagurile care au fost vizitate: Sandwich, Marchizele, Pomotu, Insulele Societăţii şi cele care vor fi explorate înainte de a relua drumul spre nord, insulele Cook, Samoa, Tonga, Fidji, Noile Hebride, poate şi altele. Sunt tot atâtea ocazii aşteptate cu nerăbdare, care vor îngădui cunoaşterea unor regiuni atât de interesante din punct de vedere etnografic.

În ceea ce-i priveşte pe membrii Cvartetului Concertant, nu le-ar da prin gând să se plângă chiar dacă ar avea timp pentru asta. Pot ei să se considere izolaţi de restul lumii? Nu există oare servicii poştale care fac legătura cu cele două continente? Petrolierele aduc cu regularitate combustibilul necesar uzinelor şi nu trec două săptămâni fără ca navele să descarce la Tribord-Harbour sau Babord-Harbour mărfuri de tot soiul şi, împreună cu ele, informaţiile şi noutăţile care-i distrează pe miliardezi.

Se înţelege de la sine că salariul artiştilor este plătit cu o punctualitate care dovedeşte inepuizabilele resurse ale Companiei. Mii de dolari se îngrămădesc în buzunarele lor şi vor fi bogaţi, foarte bogaţi la sfârşitul angajamentului. N-au dus niciodată o asemenea viaţă şi fără îndoială că nu pot să regrete rezultatele „relativ mediocre” ale turneelor prin Statele Unite ale Americii.

Ia spune, îl întreabă într-o zi Frascolin pe violoncelist, ţi-ai schimbat părerile despre Standard-Island?

Nu, răspunde Sebastien Zorn.

Şi totuşi, intervine Pinchinat, vom avea punga plină la sfârşitul croazierei!

Nu-i totul să ai punga plină, mai trebuie să fii sigur că o iei cu tine!

Şi nu eşti sigur?

Nu.

Ce să mai spui la asta? Şi totuşi, n-aveau de ce să se teamă, deoarece salariul trimestrial era trimis în America sub formă de cambii şi depus în casele de bani ale Băncii din New York. Deci, mai bine să-1 lăsăm pe încăpăţânat să se cufunde în nejustificata sa neîncredere.

Viitorul pare mai sigur ca oricând. S-ar zice că rivalitatea dintre cele două sectoare a intrat într-o fază mai potolită. Cyrus Bikerstaff şi adjuncţii săi pot să se felicite. Supraintendentul e şi mai agitat după „marele eveniment de la balul primăriei”. Da! Walter Tankerdon a dansat cu miss Dy Coverley. Se poate trage concluzia că raporturile dintre cele două familii ar fi mai puţin încordate? E sigur doar că Jem Tankerdon şi prietenii săi nu mai afirmă că vor face din Standard-Island o insulă industrială şi comercială. În sfârşit, în înalta societate se discută mult despre incidentul de la bal. Spiritele pătrunzătoare văd în asta o apropiere, poate mai mult decât o apropiere, o unire care va pune capăt neînţelegerilor personale şi publice. Şi dacă aceste previziuni se realizează, doi tineri demni unul de altul vor vedea împlinindu-se dorinţa lor cea mai scumpă, după cum suntem în drept s-o afirmăm. E neîndoielnic că Walter Tankerdon n-a putut să reziste farmecelor Dianei Coverley. Asta durează de mai bine de un an. Dată fiind situaţia, el n-a încredinţat nimănui secretul sentimentelor sale. Miss Dy a ghicit, a înţeles şi a fost mişcată de această discreţie. Poate chiar că a văzut limpede în inima ei, care-i gata să răspundă inimii lui Walter?… Ea n-a lăsat să vadă nimic, păstrându-se în rezerva pe care i-o dictează demnitatea sa şi antipatia declarată dintre cele două familii.

Un spirit atent ar fi putut observa, totuşi, că Walter şi miss Dy nu iau niciodată parte la discuţiile care se iscă uneori în palatele de pe al Cincisprezecelea şi al Nouăsprezecelea Bulevard. Când neînduplecatul Jem Tankerdon se lansează în vreo fulminantă diatribă împotriva familiei Coverley, fiul său îşi pleacă fruntea, tace, se îndepărtează. Când Nat Coverley tună şi fulgeră împotriva Tankerdonilor, fiica sa îşi apleacă privirile, frumosul ei chip păleşte şi ea încearcă să schimbe discuţia – ce-i drept, fără să reuşească. Faptul că aceste două personaje n-au băgat de seamă nimic se datoreşte destinului comun al taţilor, pe care natura i-a legat la ochi. Dar – cel puţin aşa susţine Calistus Munbar – doamna Coverley şi doamna Tankerdon n-au rămas la acest stadiu de orbire. Mamele au ochi ca să vadă, şi starea sufletească a copiiilor lor constituie un subiect de permanentă îngrijorare, pentru că singurul leac posibil este inaplicabil. De fapt, ele simt bine că, faţă de duşmănia dintre cei doi rivali, faţă de amorul lor propriu mereu pus la încercare în probleme de întâietate, nici o împăcare, nici o legătură nu e admisibilă. Şi totuşi, Walter şi miss Dy se iubesc. Mamele lor nu mai au nevoie să descopere acest lucru.

Nu o dată, tânărul a fost îndemnat să aleagă printre fetele de măritat din sectorul babordez. Sunt destul de drăguţe, cu o educaţie desăvârşită, aproape la fel de bogate ca el, şi familiile lor ar fi încântate de o asemenea legătură. Tatăl său i-a cerut-o foarte limpede, maică-sa de asemeni, cu toate că s-a arătat mai puţin insistentă. Walter a refuzat totdeauna, pretextând că nu simte nici o înclinare către căsătorie. Or, fostul comerciant din Chicago nici nu vrea să audă aşa ceva. Când ai o dotă de mai multe sute de milioane, nu e cazul să rămâi celibatar. Dacă fiul său nu găseşte o fată care să-i placă pe Standard-Island – o fată din lumea lui, se înţelege! – ei bine, să pornească în călătorie, să străbată America sau Europa! Cu numele şi averea sa, fără să mai vorbim despre farmecele personale, nu va avea decât greutatea alegerii – chiar dacă i-ar place o prinţesă de sânge regal sau imperial!… Astfel se exprimă Jem Tankerdon. Dar, de fiecare dată când tatăl său i-a cerut să ia o hotărâre, Walter s-a ferit să aleagă soluţia de a-şi căuta soţie în străinătate. Maică-sa 1-a întrebat o dată:

Dragul meu, e aici o fată care-ţi place?

Da, mamă!

Şi, cum doamna Tankerdon n-a mers până acolo încât să-1 întrebe cine-i fata, el n-a socotit oportun s-o numească.

E neîndoielnic că o situaţie asemănătoare există în familia Coverley şi că fostul bancher din New Orleans vrea să-şi mărite fata cu unul dintre tinerii care frecventează palatul unde recepţiile sunt foarte la modă. Dacă nici unul nu-i place, ei bine, părinţii ei o vor duce în străinătate. Vor vizita Franţa, Italia, Anglia. Miss Dy răspunde că preferă să nu părăsească Milliard-City. Se simte bine pe Standard-Island. Nu cere decât să rămână aici. Domnul Coverley nu încetează să fie neliniştit de acest răspuns, al cărui adevărat motiv îi scapă.

Dealtfel, doamna Coverley nu i-a pus fiicei sale o întrebare atât de directă ca aceea adresată lui Walter de doamna Tankerdon şi e de crezut că miss Dy n-ar fi îndrăznit să răspundă cu aceeaşi sinceritate – nici chiar mamei sale.

Iată în ce stadiu se află lucrurile. De când nu mai pot să se înşele asupra naturii sentimentelor lor, tinerii au schimbat uneori câte o privire, dar nu şi-au vorbit niciodată. Dacă se întâlnesc, asta se întâmplă doar în saloanele oficiale, la recepţiile guvernatorului, în timpul vreunei ceremonii de la care notabilii miliardezi nu pot să lipsească, fie chiar numai pentru că rangul lor o cere. Or, în aceste împrejurări, Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley afişează o totală indiferenţă, aflându-se pe un teren unde orice imprudenţă ar putea avea consecinţe supărătoare.

Imaginaţi-vă deci efectul după extraordinarul incident care a marcat balul guvernatorului – incident în care spiritele înclinate spre exagerare au vrut să vadă un scandal şi despre care tot oraşul a vorbit a doua zi. Cât despre ceea ce l-a provocat, nimic mai simplu. Supraintendentul o invitase pe miss Coverley la dans… şi n-a putut fi găsit la începutul cadrilului – o, vicleanul Munbar! Walter Tankerdon s-a prezentat în locul lui şi fata l-a acceptat ca partener.

Probabil, chiar sigur că în urma acestui eveniment, atât de neobişnuit faţă de relaţiile mondene statornicite la Milliard-City, au avut loc explicaţii de-o parte şi de alta. Domnul Tankerdon şi-a întrebat fiul şi domnul Coverley fiica despre cele întâmplate. Dar ce-a răspuns miss Dy? Ce-a răspuns Walter? Au intervenit oare doamna Coverley şi doamna Tankerdon şi care a fost rezultatul acestei intervenţii?… Cu toată agerimea sa de dihor, cu toată fineţea sa diplomatică, Calistus Munbar n-a reuşit să afle adevărul. Aşa că se mulţumeşte să-i răspundă lui Frascolin clipind din ochiul drept ceea ce nu înseamnă nimic, pentru că nu ştie nimic.

Este interesant de remarcat că, de la balul primăriei, Walter se înclină respectuos în faţa doamnei Coverley şi a Dianei, de câte ori le întâlneşte, iar mama şi fiica îi răspund la salut.

Dacă ar fi să-1 credem pe supraintendent, acesta e un pas imens, „un salt în viitor!”

În dimineaţa zilei de 25 noiembrie se petrece un fapt care n-are nici o legătură cu situaţia celor două familii preponderente pe insula cu elice.

În zori, oamenii de veghe semnalează mai multe vase de cursă lungă, care se îndreaptă spre sud-vest. Vasele navighează în linie, păstrând distanţa între ele. Nu poate fi decât o divizie a uneia dintre escadrele din Pacific.

Comandorul Simcoe îl înştiinţează telegrafic pe guvernator şi acesta dă ordin să se schimbe saluturi cu navele de război.

Frascolin, Yvernes, Pinchinat se urcă în turnul Observatorului, doritori să asiste la acest schimb de politeţe internaţională.

Lunetele sunt îndreptate asupra celor patru bastimente, aflate încă la o depărtare de cinci-şase mile. Nici un pavilion nu flutură pe catarg şi naţionalitatea lor nu poate fi recunoscută.

Nimic nu arată cărei flote îi aparţin? îl întreabă Frascolin pe ofiţer.

Nimic, răspunde acesta, dar, după înfăţişarea lor, aş crede că sunt britanice. Dealtfel, pe aceste meleaguri nu pot fi întâlnite decât divizii ale escadrelor engleze, franceze şi americane. Oricum, ne vom lămuri când se vor apropia cu o milă sau două.

Navele se apropie cu o viteză foarte moderată şi, dacă nu-şi schimbă drumul, vor trebui să treacă la câteva ancabluri de Standard-Island.

Câţiva curioşi se duc până la bateria Pintenului şi urmăresc cu interes mersul navelor.

O oră mai târziu, bastimentele se află la mai puţin de două mile. Sunt crucişătoare de model vechi, cu trei catarge, superioare ca aspect bastimentelor moderne, a căror construcţie e subordonată numai necesităţilor militare. Din coşurile lor largi se înalţă rotocoale de aburi gonite de briza vestică până la marginea orizontului.

Când nu mai sunt decât la o milă şi jumătate, ofiţerul poate să afirme că vasele alcătuiesc divizia navală britanică din Pacificul de Vest, unde arhipelagurile Tonga, Samoa, Cook aparţin Marii Britanii sau se află sub protectoratul său.

Ofiţerul e gata să înalţe pavilionul insulei cu elice, a cărui etamină, blazonată cu un soare de aur, se va desfăşura larg în bătaia brizei. Se aşteaptă ca vasul amiral al diviziei să dea salutul.

Minutele trec.

Dacă sunt englezi, observă Frascolin, nu se prea grăbesc să fie politicoşi.

Ce vrei? răspunde Pinchinat, John Bull are de obicei pălăria înşurubată pe cap şi deşurubarea cere destul de mult timp.

Ofiţerul ridică din umeri.

— Sunt într-adevăr englezi, spune el. Îi cunosc, nu vor saluta, într-adevăr, nici un pavilion nu se ridică la brigantina navei din faţă. Divizia trece fără să se sinchisească de Standard-Island, ca şi cum n-ar fi existat. Şi, dealtfel, în virtutea cărui drept există ea? Cu ce drept vine să încurce navigaţia în Pacific? De ce să-i acorde atenţie Anglia, după ce n-a încetat să protesteze împotriva fabricării acestei maşini enorme, care, cu riscul de a prilejui abordaje, pluteşte pe mări şi taie drumurile maritime…?

Divizia s-a îndepărtat ca un domn prost-crescut care refuză să recunoască oamenii pe trotuarele din Regent-Street sau din Strand. Pavilionul insulei cu elice rămâne la piciorul catargului.

E uşor să ne închipuim cum e tratată în oraş şi în porturi această arogantă Anglie, acest perfid Albion113, această Cartagină a timpurilor moderne114. Se ia hotărârea de a nu se răspunde niciodată unui salut britanic, dacă s-ar întâmpla să fie salutaţi – ceea ce este cu totul de necrezut.

— Ce diferenţă faţă de escadra noastră, cu prilejul sosirii ei la Tahiti! exclamă Yvernes.

— Francezii, declară Frascolin, sunt totdeauna de o politeţe…

— Sostenuto con espressione! completează alteţa-sa, bătând măsura cu graţie.

În dimineaţa zilei de 29 noiembrie sunt semnalate primele înălţimi ale arhipelagului Cook, situat la 20° latitudine sudică şi 160° longitudine vestică. Numit la început Mangia, Harvey, apoi Cook, după numele celui care a debarcat acolo în 1770, arhipelagul e alcătuit din insulele Mangia, Rarotonga, Watim, Mittio, Harvey, Palmerton, Hagemeister etc. Populaţia sa, de origine mahori, a scăzut de la douăzeci de mii la douăsprezece mii de locuitori. Ea este formată din malaiezi polinezieni pe care misionarii europeni i-au convertit la creştinism.

Aceşti insulari, foarte mândri de independenţa lor, au rezistat totdeauna cotropirii străine. Ei se cred încă stăpâni la ei acasă, cu toate că au ajuns încetul cu încetul să suporte influenţa ocrotitoare – se ştie ce înseamnă asta! – a guvernului Australiei engleze.

Prima insulă întâlnită este Mangia, cea mai importantă şi cea mai populată – de fapt, capitala arhipelagului. Itinerarul prevede o oprire de cincisprezece zile în acest loc.

Oare acest arhipelag îi va oferi lui Pinchinat privilegiul de a face cunoştinţă cu adevăraţii sălbatici – aceşti sălbatici a la Robinson Crusoe pe care i-a căutat zadarnic în insulele Marchize, Societăţii şi Nuka-Hiva? Curiozitatea lui de parizian va fi în sfârşit satisfăcută…?

Bătrâne Zorn, dacă nici aici nu există antropofagi, atunci nu mai există nicăieri!

Aş putea să-ţi răspund: şi ce-mi pasă? ripostează ariciul. Dar te-aş întreba: de ce nicăieri?

Pentru că o insulă care se numeşte „Mangia” nu poate fi locuită decât de mâncători de oameni115.

Şi Pinchinat abia are timp să se ferească de pumnul pe care-1 merită groaznicul său calambur.

Dealtfel, există sau nu antropofagi la Mangia, alteţa-sa nu va avea posibilitatea să intre în comunicaţie cu ei.

Când Standard-Island a ajuns la o milă de Mangia, o pirogă se prezintă la cheiul lui Tribord-Harbour. Ea-1 aduce pe ministrul englez, simplu pastor protestant, care-şi exercită tirania asupra arhipelagului mai mult decât şefii mangieni. În această insulă, cu o circumferinţă de treizeci de mile şi cu patru mii de locuitori, cultivată cu grijă, bogată în plantaţii de taros şi în câmpuri de arow-root şi igname, pastorul posedă cele mai bune pământuri. El are cea mai confortabilă locuinţă din Ouchora, capitala insulei, locuinţă situată la poalele unei coline împănate cu arbori de pâine, cocotieri, manguieri, boura-aneşi, pimentieri, fără să mai vorbim de o grădină unde înfloresc coleaşii, gardeniile şi bujorii. El este puternic datorită poliţiştilor indigeni, în faţa cărora se închină maiestăţile-lor mangiene. Această poliţie opreşte căţăratul în arbori, vânătoarea şi pescuitul în zilele de duminică şi de sărbători, plimbarea după ora nouă seara, cumpărarea obiectelor de consum la alte preţuri decât cele stabilite arbitrar – totul sub pedeapsa unei amenzi plătite în piaştri (piastrul valorând cinci franci). Cea mai mare parte a amenzii intră în buzunarele puţin scrupulosului pastor.

Ofiţerul din port îl întâmpină pe acest personaj scund şi gros, schimbând cu el saluturile de rigoare.

În numele regelui şi reginei insulei Mangia, spune englezul, prezint complimentele Maiestăţilor Lor, excelenţei sale guvernatorului insulei cu elice.

Sunt însărcinat să le primesc şi să vă mulţumesc, domnule ministru, răspunde ofiţerul, până ce guvernatorul nostru va prezenta personal omagiile sale…

Excelenţa Sa va fi binevenită, spune ministrul, a cărui fizionomie este plămădită din viclenie şi aviditate.

Apoi, pe un ton dulceag:

— Presupun că starea sanitară de pe Standard-Island nu lasă întru nimic de dorit…

— N-a fost niciodată mai bună.

S-ar putea totuşi ca unele maladii epidemice – gripă, tifos, variolă…

Nici măcar guturai, domnule ministru. Binevoiţi deci să ne eliberaţi patenta medicală116 şi, îndată ce ne vom afla la punctul de oprire, comunicaţiile cu Mangia se vor stabili în condiţiile obişnuite.

Numai că… răspunde pastorul, cu ezitare, dacă bolile…

Vă repet că nu există nici urmă de boală.

Locuitorii insulei cu elice au deci intenţia să debarce.

Da. Aşa cum au facut-o recent în arhipelagurile din răsărit.

Foarte bine, foarte bine, răspunde butoiaşul. Fiţi sigur că vor fi primiţi cu braţele deschise, de vreme ce nici o epidemie…

Nici una, vă asigur.

Să debarce atunci… şi în număr cât mai mare. Indigenii îi vor primi foarte bine, căci mangienii sunt ospitalieri. Numai că…

Numai că?

Maiestăţile Lor, de acord cu consiliul şefilor, au hotărât că aici, ca şi în celelalte insule ale arhipelagului, străinii trebuie să plătească o taxă de intrare.

O taxă? VDa, doi piaştri. După cum vedeţi, e foarte puţin. Doi piaştri pentru fiecare persoană care va pune piciorul pe insulă.

E limpede că ministrul este autorul acestei propuneri, pe care regele, regina, consiliul şefilor s-au grăbit s-o accepte şi care va aduce un câştig bun Excelenţei Sale. Or, în arhipelagurile din răsăritul Pacificului n-a fost niciodată vorba despre asemenea taxe şi ofiţerul portului e surprins.

Vorbiţi serios? întreabă el.

Foarte serios, răspunde ministrul, şi fără plata acestor doi piaştri nu vom putea lăsa pe nimeni…

Bine! i-o retează ofiţerul.

Apoi, salutând, se retrage în biroul telefonic şi-1 pune la curent pe comandor.

Ethel Simcoe ia legătura cu guvernatorul. Mai e nimerit ca insula cu elice să se oprească în faţa Mangiei, pretenţiile autorităţilor mangiene fiind pe cât de formale, pe atât de nejustificate?

Răspunsul nu se lasă aşteptat. După ce s-a consultat cu adjuncţii săi, Cyrus Bikerstaff refuză să se supună acestor taxe jignitoare. Standard-Island nu se va opri nici în faţa Mangiei, nici în faţa alteia dintre insulele arhipelagului. Lacomul pastor nu se va alege cu nimic şi miliardezii vor merge pe meleaguri învecinate, să viziteze localnici mai puţin hrăpăreţi şi mai puţin pretenţioşi.

Se dă deci ordin mecanicilor să lase frâu liber milioanelor de cai-vapori. Şi iată cum Pinchinat e lipsit de plăcerea de a strânge mâna unor onorabili antropofagi. Dar, să nu-i pară rău: în insulele Cook nu mai există antropofagi.

Standard-Island trece prin braţul larg de apă prelungit până la o îngrămădire de patru insule, al căror şirag se desfăşoară spre nord. Se arată mai multe pirogi, unele construite şi armate cu destulă fineţe, altele scobite pur şi simplu într-un trunchi, dar conduse de pescari îndrăzneţi, care se aventurează în urmărirea balenelor, atât de numeroase pe aceste meleaguri.

Aceste insule sunt înverzite şi roditoare şi se înţelege de ce le-a impus Anglia protectoratul său, aşteptând să le includă printre proprietăţile sale din Pacific. Trecând prin faţa Mangiei, cei de pe Standard-Island au putut să vadă ţărmurile ei stâncoase, cuprinse de o brăţară de mărgean, casele sale strălucitoare de albeaţă, tencuite cu o piatră de var extrasă din formaţiile coralifere, colinele sale tapiţate cu verdeaţa întunecată a arborilor tropicali, coline a căror altitudine nu trece de două sute de metri.

A doua zi, comandorul Simcoe recunoaşte insula Rarotonga, după înălţimile ei împădurite până sus. Spre mijloc, un vulcan de o mie cinci sute de metri, al cărui creştet străpunge parcă frunzişul. Între arbori se zăreşte un edificiu în întregime alb, cu ferestre gotice. Este templul protestant, clădit în mijlocul pădurilor de mape care coboară până pe ţărm. Arborii înalţi, cu ramuri puternice, cu trunchiuri capricioase, sunt strâmbi, scofâlciţi, diformi ca bătrânii meri din Normandia şi bătrânii măslini din Provence.

Poate că reverendul care călăuzeşte conştiinţele rarotongiene (în înţelegere cu directorul Societăţii oceanice germane, în mâinile căruia se află întreg comerţul insulei) n-a stabilit taxe pentru străini, după exemplul colegului său din Mangia. În acest caz, miliardezii ar putea, fără să-şi dezlege baierile pungii, să meargă să prezinte omagiile lor celor două regine care-şi dispută suveranitatea – una în satul Arognani, cealaltă în satul Avarua. Dar Cyrus Bikerstaff nu socoteşte nimerit să se oprească în această insulă şi este aprobat de consiliul notabililor, obişnuiţi să fie primiţi pretutindeni ca nişte regi. La urma urmei, pierderea este pentru bieţii indigeni, dominaţi de anglicani neîndemânatici. Căci nababii de pe Standard-Island au buzunarele pline şi aruncă piaştrii în dreapta şi-n stânga.

La sfârşitul zilei nu se mai vede decât vârful vulcanului ridicân du-şi ascuţişul la orizont. Miriade de păsări marine s-au îmbarcat fără voie şi zboară deasupra insulei cu elice, dar la căderea nopţii fug repede către insuliţele din nordul arhipelagului, care sunt izbite fără încetare de hula marină.

La o reuniune prezidată de guvernator, se propune o modificare a itinerarului. Standard-Island străbate regiuni în care influenţa engleză este predominantă. Continuînd să navigheze spre vest, de-a lungul paralelei douăzeci, aşa cum se hotarâse la început, ar întâlni insulele Tonga şi Fidji. Or, ceea ce s-a petrecut în insulele Cook nu este prea încurajator. N-ar fi mai bine să se îndrepte spre Noua Caledonie, spre arhipelagul Loyalty, aceste posesiuni în care Bijuteria Pacificului va fi primită cu întreaga politeţe franţuzească? Apoi, după solstiţiul din decembrie, să se întoarcă spre zonele ecuatoriale?… E adevărat că asta ar însemna să se îndepărteze de Noile Hebride, unde ar trebui să fie repatriaţi naufragiaţii de pe cuter şi căpitanul lor…

În timpul acestei deliberări, malaiezii s-au arătat a fi cuprinşi de o nelinişte foarte explicabilă, întrucât, dacă modificarea este adoptată, repatrierea lor va fi mai dificilă. Căpitanul Sarol nu poate să-şi ascundă dezamăgirea, mânia chiar, şi dacă cineva l-ar fi auzit vorbind oamenilor săi ar fi găsit că enervarea lui e mai mult decât suspectă.

— Îi auziţi! repetă el. Să ne debarce în insulele Loyalty sau în Noua Caledonie! Şi prietenii noştri care ne aşteaptă la Erromango… Şi planul atât de bine pregătit în Noile Hebride!… O să dea greş oare această lovitură?

Din fericire pentru malaiezi – din nenorocire pentru Standard-Island – proiectul de schimbare a itinerarului nu este admis. Notabililor din Milliard-City nu le place să-şi schimbe deprinderile. Croaziera va fi continuată aşa cum indică programul hotărât la plecarea din Madeleine-bay. Numai că, pentru a înlocui oprirea de cincisprezece zile în insulele Cook, se vor îndrepta spre arhipelagul Samoa, urcând spre nord-vest, înainte de a ajunge în insulele Tonga.

Aflând despre această decizie, malaiezii nu-şi pot ascunde satisfacţia.

În definitiv, e firesc să se bucure că adunarea notabililor n-a renunţat la ideea de a-i repatria în Noile Hebride.