DIN ARHIPELAG, ÎN ARHIPELAG.

Dacă orizontul insulei cu elice pare să se fi înseninat de când raporturile dintre tribordezi şi babordezi sunt mai puţin încordate, dacă această înseninare se datoreşte sentimentului pe care-1 încearcă unul pentru altul Walter Tankerdon şi miss Dy Coverley, dacă, în sfârşit, guvernatorul şi supraintendentul au motive să creadă că viitorul nu va mai fi compromis de dezbinări interne, existenţa Bijuteriei Pacificului nu este mai puţin ameninţată şi e greu să se evite catastrofa pregătită de multă vreme. Pe măsură ce înaintează spre vest, Standard-Island se apropie de meleagurile unde o aşteaptă distrugerea, iar autorul acestei uneltiri criminale nu este altul decât căpitanul Sarol.

Într-adevăr, nu întâmplarea i-a călăuzit pe malaiezi către arhipelagul Sandwich. Cuterul nu s-a oprit la Honolulu decât pentru a aştepta acolo sosirea insulei cu elice în perioada vizitei sale anuale. Intenţia căpitanului Sarol a fost de a urma Standard-Island după plecarea sa, de a naviga în apele sale fără să stârnească bănuieli, de a se face primiţi pe insulă ca naufragiaţi şi apoi, sub pretextul unei repatrieri, de a o îndrepta către Noile Hebride.

Se ştie cum a fost îndeplinită prima parte a acestui plan. Ciocnirea cuterului era imaginară. Nici o navă nu l-a abordat în apropierea Ecuatorului. Însuşi echipajul şi-a sabordat vasul, însă astfel încât să se poată menţine la suprafaţă până în clipa în care vor sosi ajutoarele cerute prin lovitura de tun. Malaiezii au manevrat de asemenea pentru ca vasul să se scufunde după ce vor fi „salvaţi” de către ambarcaţia de la Tribord-Harbour. În felul acesta, ciocnirea nu putea fi suspectă, nu se putea contesta calitatea de naufragiaţi unor marinari al căror vas a pierit în valuri şi trebuia să li se dea azil.

E adevărat, se putea ca guvernatorul să nu vrea să-i găzduiască decât câteva zile. Se putea ca regulamentele să se opună şederii unor străini pe Standard-Island. Se putea decide să fie debarcaţi în arhipelagul cel mai apropiat… Acesta era riscul şi căpitanul Sarol a riscat. Dar, după avizul favorabil al Companiei, s-a luat hotărârea ca naufragiaţii de pe cuter să rămână şi să fie duşi până la Noile Hebride.

Aşa s-au petrecut lucrurile. De patru luni, căpitanul Sarol şi cei zece malaiezi ai săi se află în deplină libertate pe insula cu elice. Ei au putut s-o exploreze în întregime, au putut să-i pătrundă toate secretele şi n-au neglijat nimic în această privinţă. Toate merg după dorinţa lor. O clipă, s-au temut că itinerarul va fi modificat de către consiliul notabililor şi au fost atât de neliniştiţi încât riscau să devină suspecţi. Din fericire pentru planurile lor, itinerarul n-a suferit nici o schimbare. După trei luni, Standard-Island va ajunge în regiunea Noilor Hebride şi acolo se va produce o catastrofă fără seamăn în istoria dezastrelor maritime.

Acest arhipelag al Noilor Hebride e primejdios pentru navigatori nu numai prin colţii de stâncă presăraţi împrejurul lui şi prin furtunile electrice care-l năpădesc, ci şi datorită ferocităţii unora dintre indigeni. Din epoca descoperirii lui de către Quiros, în 1706, după ce a fost explorat dc Bougainville în 1768 şi de Cook în 1773, arhipelagul a fost teatrul unor monstruoase masacre şi poate că proasta sa reputaţie justifică temerile lui Sebastien Zorn în legătură cu sfârşitul croazierei insulei cu elice.

Câteva insule din acest arhipelag sunt adevărate cuiburi de tâlhari, şi locuitorii lor nu trăiesc decât din piraterie.

Căpitanul Sarol, malaiez de origine, aparţine tipului de piraţi, vânători de balene, negustori de sclavi care – după cum a observat medicul de marină Hagon în timpul călătoriei sale în Noile Hebride – mişună pe aceste meleaguri. Îndrăzneţ, întreprinzător, obişnuit să cutreiere arhipelagurile suspecte, foarte priceput în meseria sa, conducând nu o dată expediţii sângeroase, acest Sarol nu este la prima lovitură şi faptele sale puţin glorioase l-au făcut celebru în vestul Pacificului.

Cu câteva luni înainte, căpitanul Sarol şi oamenii săi, în complicitate cu piraţii din insula Erromango, una din Noile Hebride, au pus la cale o lovitură care, dacă va izbuti, le va îngădui să trăiască sub înfăţişarea unor oameni cinstiţi, pretutindeni unde vor avea chef. Ei cunosc din auzite această insulă cu elice, care, de anul trecut, călătoreşte între cele două tropice. Ei ştiu ce comori de nepreţuit se află în bogata sa capitală. Dar, cum Standard-Island nu are de gând să se aventureze atât de departe spre vest, trebuie să fie atrasă în apropierea sălbaticei Erromango, unde totul este pregătit pentru a-i asigura distrugerea.

Pe de altă parte, cu toate că vor primi întăriri din insulele vecine, neohebridienii trebuie să ţină seamă de inferioritatea lor numerică faţă de populaţia insulei cu elice – fără a mai vorbi de mijloacele de apărare de care dispune aceasta. Iată de ce nu e vorba de a o ataca în larg, ca pe un simplu vas de comerţ, nici de a lansa o flotilă de pirogi la abordaj. Graţie sentimentelor umanitare pe care piraţii au ştiut să le exploateze, fără să trezească nici o bănuială, Standard-Island se va apropia de Erromango. Ea va ancora la câteva ancabluri de litoral. Mii de piraţi o vor invada prin surprindere. O vor arunca pe stânci. Ea se va sfărâma. Va fi lăsată în voia jafului şi a masacrelor. Această oribilă maşinaţie are şanse de reuşită. Ca preţ al ospitalităţii pe care au acordat-o căpitanului Sarol şi complicilor săi, miliardezii se îndreaptă către o catastrofă supremă.

La 9 decembrie, comandorul Simcoe atinge meridianul o sută şaptezeci şi unu la intersecţia lui cu paralela a cincisprezecea. Între acest meridian şi al o sută şaptezeci şi cincilea se află arhipelagul Samoa, vizitat de Bougainville în 1768, de La Perouse117 în 1787, de Edwards în 1791.

Insula Rose se arată cea dintâi, către nord-vest – insulă nelocuită, care nu merită cinstea unei vizite.

După două zile se zăreşte insula Manua, aşezată între insuliţele Olosaga şi Ofu. Vârful ei cel mai înalt se ridică la şapte sute şaizeci de metri deasupra nivelului mării. Cu toate că numără aproximativ două mii de locuitori, nu este cea mai interesantă insulă din arhipelag şi guvernatorul nu dă ordin de oprire. Mai bine să întârzie cincisprezece zile în insulele Tetuila, Upola, Savai – cele mai frumoase insule ale celui mai frumos arhipelag. Manua se bucură totuşi de o anumită celebritate în analele maritime. Pe litoralul său, la Ma-Oma, au pierit mai mulţi dintre însoţitorii lui Cook, în adâncul unui golf căruia i-a rămas preaîndreptăţitul nume de Golful Masacrului.

Douăzeci de leghe despart Manua de Tetuila, vecina sa, de care Standard-Island se apropie în timpul nopţii de 14 spre 15 decembrie. Cvartetul, care se plimbă în împrejurimile bateriei Pintenului, a „simţit” această Tetuila, cu toate că ea se află încă la o distanţă de mai multe mile. Văzduhul este îmbălsămat de cele mai încântătoare miresme.

Asta nu-i o insulă, exclamă Pinchinat, e magazinul lui Piver!… fabrica lui Lubini… dugheana unui vânzător de parfumuri la modă…!

Dacă alteţa-ta n-are nimic împotrivă, intervine Yvernes, aş prefera să o asemuieşti cu un vas de ars mirodenii.

Fie şi-aşa! răspunde Pinchinat, care nu vrea să stânjenească avânturile poetice ale colegului său.

Într-adevăr, s-ar spune că un val de efluvii parfumate e purtat de briză pe deasupra apelor adormite. Sunt emanaţiile esenţei atât de pătrunzătoare căreia canacii samoani îi spun musooi.

La răsăritul soarelui, Standard-Island navighează de-a lungul Tetuilei, la şase ancabluri de coasta ei nordică. Parcă e o grădină înverzită sau mai degrabă o pădure aşezată în trepte până pe cele mai înalte vârfuri (unul dintre ele depăşind o mie şapte sute de metri), înaintea ei se înşiră câteva insuliţe, printre care Anuu. Sute de pirogi elegante escortează insula cu elice. Echipajul lor este alcătuit din indigeni viguroşi, pe jumătate goi, mânuindu-şi vâslele în măsura 2/4 a unui cântec samoan. Cincizeci sau şaizeci de vâslaşi nu e o cifră exagerată pentru aceste lungi ambarcaţii, de o soliditate care le îngăduie să înfrunte largul mării. Parizienii înţeleg motivul pentru care primii europeni au botezat aceste insule Arhipelagul Navigatorilor. De fapt, adevăratul său nume geografic e Hamoa sau, mai bine, Samoa.

Savai, Upolu, Tetuila, înşirate de la nord-vest spre sud-est, Olosaga, Ofu, Manua, răsfirate în sud-est – acestea sunt principalele insule ale acestui arhipelag de natură vulcanică. Suprafaţa lui totală este de două mii opt sute de kilometri pătraţi şi populaţia numără treizeci şi cinci de mii şase sute de locuitori. E cazul, deci, să reducem la jumătate rezultatul recensămintelor efectuate de către primii exploratori.

E de remarcat că oricare dintre aceste insule prezintă condiţii climaterice la fel de favorabile ca Standard-Island. Temperatura se menţine între douăzeci şi şase şi treizeci şi patru de grade. Iulie şi august sunt lunile cele mai reci, iar canicula domneşte în februarie. Din decembrie până în aprilie, samoanii sunt copleşiţi de ploi abundente şi în aceeaşi epocă se dezlănţuie vijelii şi furtuni fecunde în dezastre.

Cât despre comerţ, aflat la început în mâinile englezilor, apoi ale americanilor, apoi ale nemţilor, cifra lui se ridică la un milion opt sute de mii de franci pentru import şi nouă sute de mii de franci pentru export. El se întemeiază pe anumite produse agricole – bumbacul, şi coprahul, adică miezul uscat al nucii de cocos.

Populaţia, de origine malaiezo-polineziană, e amestecată doar cu trei sute de albi şi câteva mii de lucrători recrutaţi din insulele Melaneziei. Din 1830, misionarii i-au convertit la creştinism pe samoani, care păstrează totuşi anumite practici ale vechilor rituri. Marea majoritate a indigenilor e protestantă, graţie influenţei germane şi engleze. Totuşi, catolicismul numără câteva mii de neofiţi pe care călugării marişti118 încearcă să-i înmulţească, pentru a combate prozelitismul anglo-saxon.

Standard-Island se opreşte la sud de insula Tetuila, în faţa radei portului Pago-Pago. Acesta este adevăratul port al insulei, a cărei capitală, Leone, este situată în partea centrală. Nu se ivesc fricţiuni între guvernatorul Cyrus Bikerstaff şi autorităţile samoane, care acordă permisiunea de a debarca.

Suveranul arhipelagului locuieşte nu la Tetuila, ci la Upolu, unde s-au stabilit rezidenţii englez, american şi german. Nu vor avea deci loc recepţii oficiale. Un oarecare număr de samoani profită de permisiunea de a vizita Milliard-City şi „împrejurimile sale”. Cât despre miliardezi, ei sunt asiguraţi că populaţia arhipelagului le va face o primire cordială.

Portul este situat în fundul golfului. Adăpostul pe care-1 oferă împotriva vânturilor din larg este excelent şi intrarea se face cu uşurinţă. Navele de război vin aici deseori, în perioadele de repaus.

Nu e de mirare că printre primii care debarcă pot fi întâlniţi Sebastien Zorn şi camarazii săi, întovărăşiţi de supraintendent. Calistus Munbar este, ca totdeauna, de o fermecătoare şi dezlănţuită bună dispoziţie. El a aflat că trei sau patru familii de notabili au organizat o excursie până la Leone, în trăsuri trase de cai neozeelandezi. Or, pentru că familiile Coverley şi Tankerdon trebuie să ia parte la excursie, poate că se va produce încă o apropiere între Walter şi miss Dy. Lucrul acesta nu i-ar displăcea deloc.

Plimbându-se împreună cu cvartetul, el vorbeşte despre acest mare eveniment, însufleţindu-se şi ambalându-se ca de obicei.

— Prieteni, repetă el, suntem în plină operă comică. Un incident fericit poate duce la deznodământ. Un cal care nu mai ascultă de frâu… o trăsură care se răstoarnă…

Un atac al briganzilor, spune Yvernes.

Un masacru general al excursioniştilor! adaugă Pinchinat.

Şi asta ar putea foarte bine să se întâmple! bombăne violoncelistul cu o voce funebră, ca şi cum ar fi scos nişte sunete lugubre de pe coarda a patra a instrumentului său.

Nu, prieteni, nu! strigă Calistus Munbar. Să n-ajungem la masacru! Nu-i nevoie chiar de atât! Doar un accident acceptabil, în care Walter Tankerdon ar fi destul de fericit să salveze viaţa Dianei Coverley…

Şi în timpul acesta, un pic de muzică de Boieldieu sau de Auber119! completează Pinchinat, învârtind mânerul imaginar al unei flaşnete.

Deci ţii şi acum la această căsătorie? intervine Frascolin.

Dacă ţin, dragul meu Frascolin! Visez la ea zi şi noapte! Îmi pierd buna dispoziţie! (Nu prea se vede.) Slăbesc! (Nici asta nu pare mai adevărat.) Aş muri dacă nu s-ar face…!

Se va face, domnule supraintendent! îl linişteşte Yvernes, dând vocii sale o sonoritate profetică. Dumnezeu nu doreşte moartea Excelenţei Voastre.

N-ar avea decât de pierdut! afirmă Calistus Munbar.

Şi se îndreaptă cu toţii către un local indigen, unde beau câteva pahare de lapte de cocos în sănătatea viitorilor soţi, mâncând şi câteva banane savuroase.

Populaţia samoană, întâlnită de-a lungul străzilor şi printre masivele de arbori dimprejurul portului, e o adevărată încântare pentru ochii parizienilor. Bărbaţii au o înălţime peste cea mijlocie, tenul brun-gălbui, capul rotund, pieptul puternic, membrele musculoase, fizionomia blândă şi veselă. Poate că sunt prea acoperiţi de tatuaje pe braţe, pe tors, chiar pe coapsele acoperite doar în parte cu un fel de fustă de ierburi sau de frunze. Cât despre chică, o au neagră, linsă sau ondulată, după gustul dandismului indigen. Dar, sub stratul de var cu care şi-o ung, chica aceasta e pieptănată ca o perucă.

— Sălbatici stil Ludovic al XV-lea! exclamă Pinchinat. Le-ar mai trebui haina de ceremonie, sabia, pantalonii scurţi, ciorapii, pantofii cu tocuri roşii, pălăria cu pene şi tabachera, pentru a mi-i închipui participând la trezirea regelui, la Versailles!120

Cât despre samoaneze, fete sau femei, îmbrăcate la fel de sumar ca bărbaţii, tatuate pe mâini şi pe piept, purtând pe cap ghirlande de gardenii, cu gâtul împodobit de coliere roşii din flori de hibiscus, ele îndreptăţesc admiraţia care se revarsă din relatările primilor navigatori – cel puţin atâta vreme cât sunt tinere. Foarte la locul lor, dealtfel, de o pudoare uşor afectată, graţioase şi surâzătoare, ele îi încântă pc membrii cvartetului, spunând cu o voce dulce şi melodioasă: „Kalofa” (adică „bună ziua”).

O excursie, mai bine-zis un pelerinaj pe care turiştii noştri au ţinut să-1 facă a doua zi, le oferă prilejul de-a traversa insula de la un capăt la celălalt. O trăsură autohtonă îi conduce pe ţărmul dimpotrivă, al cărui nume le aduce aminte de Franţa. Aici, pe un monument de mărgean alb, inaugurat în 1884, iese în evidenţă o placă de bronz pe care sunt săpate numele de neuitat ale însoţitorilor lui La Perouse – comandantul de Langle, naturalistul Lamanon şi nouă mateloţi, masacraţi în acest loc la 11 decembrie 1787.

Sebastien Zorn şi colegii săi se întorc la Pago-Pago de-a curmezişul insulei. În drum, minunate masive de arbori înlănţuiţi de liane, cocotieri, bananieri sălbatici, nenumărate soiuri indigene potrivite pentru lucrul în lemn. Pe câmpie se găsesc culturi de taros, de trestie de zahăr, de cafea, de bumbac, de scorţişoară. Pretutindeni portocali, goyavieri, manguieri, avocatieri, plante căţărătoare, orhidee şi ferigi arborescente. O floră uimitor de bogată creşte pe acest pământ roditor, fecundat de o climă umedă şi caldă. Fauna samoană, redusă la câteva păsări şi câteva reptile aproape inofensive, numără printre mamiferele indigene doar un mic şobolan, singurul reprezentant al rozătoarelor.

După patru zile, la 18 decembrie, insula cu elice părăseşte Tetuila fără să se fi produs „accidentul providenţial” atât de dorit de supraintendent. Dar e vizibil că raporturile dintre cele două familii duşmane continuă să se destindă.

Numai vreo douăsprezece leghe despart Tetuila de Upolu. În dimineaţa următoare, Standard-Island trece succesiv la un sfert de milă de insuliţele Nuntua, Samusu şi Salafuta, care apără Upolu, ca tot atâtea forturi izolate. Ea manevrează cu mare îndemânare şi, în după-amiaza aceleiaşi zile, se opreşte în faţa capului Apia.

Upolu este cea mai importantă insulă a arhipelagului, având şaisprezece mii de locuitori. Germania, America şi Anglia şi-au stabilit aici rezidenţii, întruniţi într-un fel de consiliu pentru protecţia intereselor concetăţenilor lor. Suveranul grupului „domneşte” în mijlocul curţii sale la Malinuu, la extremitatea estică a capului Apia.

Aspectul insulei Upolu este asemănător cu cel al Tetuilei: o îngrămădire de culmi stâncoase, dominate de vârful Muntelui Misiunii, care constituie coloana vertebrală a insulei. Aceşti vechi vulcani stinşi sunt acoperiţi acum de păduri dese care îi învelesc până în buza craterelor. La poalele munţilor, câmpiile şi ogoarele se unesc cu fâşia aluvionară a litoralului, unde vegetaţia se supune fanteziei luxuriante a tropicelor.

A doua zi, guvernatorul Cyrus Bikerstaff, cei doi adjuncţi ai săi, câţiva notabili debarcă în portul Apia. E vorba de o vizită oficială la rezidenţele Germaniei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, acest soi de municipalitate tricefală în mâinile căreia se concentrează administraţia arhipelagului.

În timp ce Cyrus Bikerstaff şi suita sa se îndreaptă spre rezidenţe, Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes şi Pinchinat, care au debarcat şi ei, cutreieră oraşul.

De la început, membrii cvartetului sunt izbiţi de contrastul dintre casele europene, în care se află magazinele negustorilor, şi colibele vechiului sat canac, pe care indigenii n-au vrut să le părăsească. Aceste locuinţe sunt confortabile, curate, într-un cuvânt fermecătoare. Presărate pe malurile râului Apia, acoperişurile lor joase se adăpostesc sub eleganta umbrelă a palmierilor.

Portul nu e lipsit de animaţie. E cel mai frecventat port al arhipelagului şi Societatea comercială din Hamburg întreţine aici o flotilă destinată cabotajului între Samoa şi insulele dimprejur.

Dar influenţa tripticului anglo-americano-german e preponderentă în acest arhipelag. Franţa e reprezentată prin misionari catolici. Onorabilitatea, devotamentul şi zelul de care dau dovadă le-au creat un bun renume în rândul populaţiei samoane. O veritabilă satisfacţie, o adâncă emoţie chiar îi cuprinde pe artişti când zăresc mica biserică a Misiunii, lipsită de severitatea puritană a capelelor protestante şi, un pic mai departe, pe colină, o şcoală pe acoperişul căreia fâlfâie steagul tricolor.

Ei se-ndreaptă într-acolo şi, după câteva minute, sunt primiţi în colonia franceză. Mariştii fac „falanişilor” – aşa îi numesc samoanii pe străini – o primire patriotică. Aici locuiesc trei călugări, aflaţi în slujba Misiunii, ca şi alţi doi instalaţi la Sawaii, şi un oarecare număr de călugăriţe răspândite în insule.

Ce plăcere pentru membrii cvartetului să stea de vorbă cu superiorul, om în vârstă, care locuieşte în arhipelag de multă vreme! E atât de fericit să-şi vadă compatrioţii – mai mult încă, artişti din ţara sa! Conversaţia este întreruptă doar de degustarea băuturilor răcoritoare a căror reţetă se află în posesia Misiunii.

— În primul rând, spune bătrânul, să nu vă închipuiţi, scumpii mei fii, că insulele noastre sunt sălbatice! În Samoa nu veţi găsi indigeni care să practice canibalismul.

— N-am întâlnit nicăieri până acum, observă Frascolin.

Spre marea noastră părere de rău! adaugă Pinchinat.

Cum, părere de rău?

Iartă, părinte, această mărturisire a unui parizian curios…!

E din interes pentru culoarea locală!

Oh! intervine Sebastien Zorn, n-am ajuns încă la capătul călătoriei noastre şi poate că vom vedea chiar mai mulţi antropofagi decât am dori.

E posibil, răspunde superiorul. Navigatorii nu trebuie să se aventureze decât cu foarte multă prudenţă în arhipelagurile din vest – în Noile Hebride, în insulele Salomon. Dar în Tahiti, în Marchize, în Insulele Societăţii ca şi în Samoa, civilizaţia a făcut progrese însemnate. Ştiu că masacrarea însoţitorilor lui La Perouse a creat samoanilor o faimă de ferocitate, de canibalism. Dar s-au schimbat mult de atunci. Indigenii de azi sunt oameni civilizaţi, guvernaţi după modelul european, cu un parlament după modelul european şi cu răzmeriţe…

După modelul european? aruncă Yvernes.

Cum spui, fiule, insulele Samoa nu sunt scutite de tulburări politice!

Pe Standard-Island se ştie asta, intervine Pinchinat, căci ce nu se ştie, părinte, în această insulă binecuvântată de zei! Ni se pare chiar că am căzut în toiul unui război dinastic între două familii regale…

Într-adevăr, prieteni, s-au purtat lupte între regele Tupua, urmaş al vechilor suverani ai arhipelagului, pe care-1 susţinem cu toată influenţa noastră, şi regele Malietoa, omul englezilor şi nemţilor. S-a vărsat mult sânge, mai cu seamă în marea bătălie din decembrie 1887. Aceşti regi s-au văzut, pe rând, proclamaţi şi detronaţi. Până la urmă, Malietoa a fost declarat suveran de către cele trei puteri, în conformitate cu dispoziţiile curţii de la Berlin.

Şi bătrânul misionar nu-şi poate reţine o mişcare convulsivă, în timp ce acest nume îi scapă de pe buze.

Vedeţi, spune el, până acum influenţa nemţilor a fost dominantă în Samoa. Nouă zecimi din pământurile cultivate se află în mâinile lor. În împrejurimile Apiei, la Suluafata, au obţinut o concesiune foarte importantă, în vecinătatea unui port care ar putea sluji aprovizionării vaselor lor de război. Armele cu tragere rapidă au fost introduse de ei şi samoanii au învăţat să le utilizeze. Dar toate astea se vor sfârşi într-o zi…

În beneficiul Franţei? întreabă Frascolin.

Nu, în beneficiul Regatului Unit!

Ah, se strimbă Yvernes, Anglia sau Germania…

Nu, fiule, e o diferenţă apreciabilă.

Şi regele Malietoa? se interesează Yvernes.

Regele Malietoa a fost răsturnat încă o dată şi ştiţi cine este pretendentul care ar fi avut cele mai multe şanse de a-i lua locul? Un englez, unul dintre personajele cele mai importante din întregul arhipelag, un simplu romancier…

Un romancier?

Da, Robert Lewis Stevenson, autorul „Comorii din insulă” şi al „Nopţilor arabe”.

Iată unde poate duce literatura! exclamă Yvernes.

Ce pildă pentru romancierii noştri! adaugă Pinchinat. Zola I-ul, rege al samoanilor… recunoscut şi susţinut de guvernul britanic pe tronul dinastiilor Tupua şi Malietoa, cărora le urmează propria sa dinastie!… Ce vis!

Conversaţia se sfârşeşte după ce superiorul le dă diverse amănunte în legătură cu moravurile acestor insule.

Oprirea insulei cu elice la Upolu s-a prelungit timp de trei zile.

Misionarii au venit să întoarcă vizita artiştilor francezi, minunându-se de lucrurile pe care le văd la Milliard-City. Şi de ce să ascundem că, în sala cazinoului, Cvartetul Concertant interpretează pentru superior şi pentru colegii lui câteva piese din bogatul său repertoriu. Bunul bătrân plânge de emoţie, căci adoră muzica clasică şi, spre marele său regret, nu are niciodată ocazia să o asculte la festivalurile din Upolu.

În ajunul plecării, Sebastien Zorn, Frascolin, Pinchinat, Yvernes, întovărăşiţi acum şi de profesorul de graţie şi ţinută, îşi iau rămas bun de la misionarii marişti. Despărţirea dă naştere unor scene emoţionante – despărţirea unor oameni care au fost împreună câteva zile şi care nu se vor mai revedea. Bătrânul îi binecuvântează îmbrăţişându-i şi membrii cvartetului se retrag adânc mişcaţi.

A doua zi, 23 decembrie, Standard-Island porneşte din zori, în mijlocul unui cortegiu de pirogi care o vor escorta până la Sawaii, insula vecină.

Această insulă e despărţită de Upolu doar printr-o strâmtoare de şapte-opt leghe. Dar portul Apia fiind situat pe coasta nordică, insula cu elice trebuie să plutească toată ziua de-a lungul acestei coaste înainte de a intra în strâmtoare.

După itinerarul hotărât de guvernator, nu vor face ocolul insulei Sawaii, ci vor trece între ea şi Upolu, pentru a coborî apoi, prin sud-vest, către arhipelagul Tonga. Standard-Island înaintează deci cu o viteză moderată, nevrând să se angajeze pe întuneric în această strâmtoare străjuită de insuliţele Apolinia şi Manono.

A doua zi, în zori, comandorul Simcoe manevrează între aceste două insuliţe, dintre care Apolinia numără doar două sute cincizeci de locuitori, iar Manono o mie. Aceşti băştinaşi au îndreptăţitul renume de a fi cei mai viteji, dar şi cei mai cinstiţi samoani din arhipelag.

De aici, Sawaii poate fi admirată în întreaga ei splendoare. Ea este apărată de neclintite faleze de granit împotriva asalturilor unei mări pe care uraganele, tornadele, cicloanele perioadei de iarnă o fac foarte de temut. Acoperită de o pădure deasă, dominată de un bătrân vulcan înalt de o mie două sute de metri, presărată cu sate scânteietoare sub bolta palmierilor gigantici, ea este scăldată de cascade tumultuoase şi străpunsă de caverne adânci în care furtunile de pe litoral stârnesc violente ecouri.

Dacă e să credem în legende, această insulă a fost leagănul unic al raselor polineziene. Cei unsprezece mii de locuitori ai săi au păstrat tipul pur al acestor rase. Insula se numea atunci Savaiki, faimosul Eden al divinităţilor maori.

Standard-Island se îndepărtează încet şi ultimele culmi ale insulei se pierd la orizont, în seara de 24 decembrie.