CVARTETUL CONCERTANT

O călătorie care începe rău se sfârşeşte rareori cu bine. Iată ce ar avea tot dreptul să susţină patru instrumentişti ale căror instrumente s-au împrăştiat care încotro.

Trăsura în care fuseseră nevoiţi să se urce la ultima staţie de cale ferată s-a răsturnat deodată în şanţ.

Nici un rănit? întreabă primul, ridicându-se iute în picioare.

Eu am scăpat cu o zgârietură! răspunde al doilea, ştergându-şi obrazul atins de o fărâmă de sticlă.

Eu cu o julitură! oftează al treilea, pe a cărui pulpă se văd câteva picături de sânge.

Nimic grav, în definitiv.

— Şi violoncelul meu? strigă al patrulea. De nu i s-ar fi întâmplat ceva!

Din fericire, cutiile sunt neatinse. Nici violoncelul, nici cele două viori, nici viola n-au suferit în urma izbiturii. Abia dacă va fi nevoie să fie reacordate. Straşnice instrumente, nu-i aşa?

Blestemat fie trenul care ne-a lăsat la mijlocul drumului începe iar unul.

Blestemată fie trăsura care ne-a răsturnat în plin câmp! continuă altul.

Şi tocmai acum, când începe să se întunece! adaugă al treilea.

Noroc că am anunţat concertul pentru poimâine, observă al patrulea.

Artiştii nu şi-au pierdut buna dispoziţie şi încep să se amuze pe seama păţaniei lor. Unul dintre ei, în virtutea unui obicei înrădăcinat, începe să toarne calambururi muzicale.

Deocamdată, iată trăsura noastră făcută armonică.

Pinchinat! ţipă un tovarăş al său.

Părerea mea, continuă Pinchinat, este că sunt cam prea multe accidente la cheie!

Nu taci odată?

Şi că am face mai bine să ne transpunem bucăţile în altă trăsură! îndrăzneşte să adauge Pinchinat.

Cam prea multe accidente, într-adevăr, după cum cititorul nu va întârzia să afle.

Toate acestea au fost spuse în franţuzeşte, dar membrii cvartetului vorbesc limba lui Walter Scott şi Fenimore Cooper la fel de bine ca limba lor maternă, graţie numeroaselor peregrinări prin ţările de origine anglo-saxonă. Iată de ce îl interpelează în englezeşte pe vizitiu.

Bietul om a avut cel mai mult de suferit, fiind aruncat de pe locul său în clipa când s-a sfărâmat osia roţilor din faţă. Din fericire, s-a ales doar cu câteva contuzii, mai mult dureroase decât grave. O scrântitură îl împiedică să meargă. E nevoie, deci, să i se găsească un mijloc de transport până la satul cel mai apropiat.

E o adevărată minune că accidentul n-a provocat moartea nimănui. Drumul şerpuieşte printr-un ţinut muntos, pe lângă prăpăstii adânci, mărginit în multe locuri de torente tumultuoase, tăiat de crevaşe aproape de netrecut. Dacă osia s-ar fi rupt cu câţiva paşi mai în jos, vehiculul s-ar fi prăvălit în abisuri şi poate că nimeni n-ar fi supravieţuit catastrofei.

Oricum, trăsura nu mai e bună de nimic. Unul dintre cai s-a lovit cu capul de o piatră ascuţită şi horcăie pe pământ. Celălalt e destul de grav rănit la şold. Deci nici trăsură, nici cai.

Într-un cuvânt, ghinionul nu i-a cruţat deloc pe aceşti patru artişti în călătoria lor prin California de Jos. Două accidente în douăzeci şi patru de ore! Dacă nu eşti filozof…

San Francisco, capitala statului, are acum legătură directă pe calea ferată cu San Diego, oraş situat aproape la graniţa vechii provincii californiene. Cei patru călători se îndreaptă către acest oraş important, unde trebuie să dea peste două zile un concert foarte lăudat şi foarte aşteptat. Plecat în ajun din San Francisco, trenul nu mai era decât la cincizeci de mile de San Diego când s-a produs primul contratimp.

Da, contratimp! cum spune cel mai vesel din trupă, şi va trebui să tolerăm această expresie unui fost laureat al concursului de solfegiu.

Dacă au fost nevoiţi să se oprească în staţia Paschal, asta s-a întâmplat pentru că linia fusese ruptă de o inundaţie neaşteptată, pe o lungime de trei, patru mile. Era cu neputinţă să reia călătoria, deoarece transbordarea nu fusese organizată, accidentul datând de numai câteva ceasuri.

Aveau de ales: ori să aştepte ca linia ferată să redevină practicabilă, ori să ia o trăsură până la San Diego.

Membrii cvartetului s-au oprit la această ultimă soluţie.

Într-un sat învecinat au descoperit un fel de landou sunând a fier vechi, mâncat de molii şi deloc confortabil. S-au tocmit cu proprietarul, au momit vizitiul cu promisiunea unui bacşiş gras şi au plecat numai cu instrumentele, fără bagaje. Era pe la ora două după-amiază şi până pe la şapte călătoria s-a desfăşurat fără prea mari dificultăţi. Dar iată că s-a răsturnat trăsura – un al doilea contratimp şi încă atât de jalnic, încât e cu neputinţă să-şi mai urmeze drumul. Şi cvartetul se află la cel puţin douăzeci de mile de San Diego!

Dar de ce oare s-au aventurat patru muzicieni, francezi ca naţionalitate, şi, mai mult încă, parizieni din născare, prin aceste ciudate regiuni ale Californiei de Jos?

De ce?… O vom spune pe scurt şi vom zugrăvi în câteva trăsături pe virtuoşii pe care întâmplarea, această capricioasă împărţitoare de roluri, avea să-i introducă printre personajele extraordinarei noastre povestiri.

În cursul acelui an – pe care n-am putea să-1 precizăm decât cu o aproximaţie de trei decenii – Statele Unite ale Americii au ajuns să-şi dubleze numărul stelelor pavilionului federal. Ele sunt în deplină înflorire a puterii lor industriale şi comerciale, după ce şi-au anexat dominionul Canada până la marginile Mării Polare, provinciile mexicane, guatemaleze, hondurasiene, nicaragueze şi costaricane, până la Canalul Panama. În acelaşi timp, sentimentul artistic s-a dezvoltat la aceşti ianchei cotropitori şi, dacă producţiile lor se limitează la o cifră restrânsă pe tărâmul Frumosului, dacă geniul lor naţional se arată încă destul de rebel în materie de pictură, sculptură şi muzică, cel puţin gustul operelor de artă s-a răspândit pretutindeni. Plătind cu greutatea lor în aur tablourile maeştrilor vechi şi moderni ca să creeze galerii particulare sau publice, angajând cu onorarii formidabile artişti lirici sau dramatici de renume şi pe cei mai talentaţi instrumentişti, ei au împrumutat gustul lucrurilor frumoase şi nobile, care le lipsise atât de multă vreme.

În ceea ce priveşte muzica, diletanţii noului continent s-au pasionat la început pentru audiţiile din Meyerbeer, Halevy, Gounod, Berlioz, Wagner, Verdi, Masse, Saint Safins, Reyer, Massenet, Delibes, celebrii compozitori din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apoi, puţin câte puţin, ei au ajuns la înţelegerea operelor mai profunde ale lui Mozart, Haydn, Beethoven, urcând către izvoarele acestei arte sublime, care se revărsa din plin în cursul secolului al XVIII-Iea. După opere, dramele lirice; după dramele lirice, simfoniile, sonatele, suitele. Acum, sonata este aceea care face ravagii în diversele state ale Uniunii. Ar fi în stare s-o plătească cu nota – douăzeci de dolari doimea, zece dolari pătrimea, cinci dolari optimea.

Aflând această teribilă pasiune, patru instrumentişti de mare valoare au avut ideea să caute succesul şi bogăţia în Statele Unite ale Americii. Erau patru buni camarazi, foşti elevi ai Conservatorului, foarte cunoscuţi la Paris, foarte apreciaţi la audiţiile a ceea ce se cheamă „muzică de cameră”, până atunci puţin răspândită în America de Nord. Cu ce perfecţiune rară, cu câtă armonie şi adânc sentiment interpretau ei operele lui Mozart, Beethoven, Mendelsohn, Haydn, Chopin, scrise pentru patru instrumente de coarde – vioara întâi şi a doua, violă, violoncel! Nimic zgomotos, nimic care să trădeze meşteşugul, dar ce execuţie ireproşabilă, ce incomparabilă virtuozitate! Succesul cvartetului este cu atât mai explicabil cu cât în această epocă oamenii începuseră să fie obosiţi de formidabilele orchestre armonice şi simfonice. Muzica nu e decât mişcarea artistic combinată a undelor sonore? Fie! Asta nu înseamnă că undele trebuie dezlănţuite în furtuni asurzitoare…!

Pe scurt, cei patru instrumentişti au hotărât să-i iniţieze pe americani în dulcile şi neuitatele plăceri ale muzicii de cameră. Ei au plecat împreună către Lumea Nouă şi timp de doi ani diletanţii ianchei nu şi-au precupeţit uralele şi dolarii. Matineele şi seratele lor muzicale aveau mare succes. Cvartetul Concertant – aşa li se spunea – abia izbutea să răspundă invitaţiilor bogătaşilor. Fără el, nici o serbare, reuniune, sindrofie, five o'clock9, garden-party10 care să fi meritat să fie semnalate atenţiei publice. Datorită acestei pasiuni, cvartetul câştigase bani frumoşi, care, dacă s-ar fi acumulat în cuferele băncilor din New York, ar fi constituit de pe acum un frumos capital. Dar de ce să nu mărturisim? Parizienii noştri americanizaţi cheltuiesc fără prea multă socoteală. Aceşti prinţi ai arcuşului, aceşti regi ai celor patru corzi nu se gândesc deloc să tezaurizeze. Ei au prins gustul existenţei aventuroase, fiind siguri că se vor bucura pretutindeni şi totdeauna de o primire bună şi de un câştig bun, alergând de la New York la San Francisco, de la Quebec la New Orleans, din Noua Scoţie în Texas, fiind, în sfârşit, cam boemi – această Boemă a tinereţii, care este cea mai veche, cea mai încântătoare, cea mai de dorit, cea mai iubită provincie a bătrânei noastre Franţe!

Sau ne înşelăm grozav, sau a venit momentul să-i prezentăm individual şi nominal acelora dintre cititorii noştri care n-au avut şi nu vor avea niciodată plăcerea să-i asculte.

Yvernes – vioara întâi – treizeci şi doi de ani, destul de înalt, având grijă să-şi păstreze silueta, cu părul blond şi buclat, chipul spin, ochi mari negri, mâini lungi, făcute parcă anume ca să se poată întinde nemăsurat pe gâtul vechiului său Guarnerius11; ţinută elegantă, plăcându-i să se drapeze într-o mantie de culoare închisă, acoperindu-se bucuros cu o pălărie înaltă de mătase, puţin afectat poate şi, fără îndoială, cel mai fără griji din trupă, cel mai puţin preocupat de problemele materiale, artist prodigios, admirator entuziast al lucrurilor frumoase, virtuos de mare talent şi de mare viitor.

Frascolin – vioara a doua – treizeci de ani, scund, predispus la obezitate (ceea ce îl înfurie grozav), cu părul şi barba negre, cap mare, ochi negri, nas lung cu nări mobile şi însemnat cu roşu de cleştele lornionului său în montură de aur, de care – miop fiind – n-ar putea să se lipsească; băiat bun, îndatoritor, serviabil, acceptând corvezile ca să-i scutească pe tovarăşii săi, ţinând contabilitatea cvartetului, predicând economia şi nefiind niciodată ascultat, deloc gelos pe succesele camaradului său Yvernes, neavând ambiţia să se ridice până la pupitrul viorii solo, excelent muzician, dealtfel, şi îmbrăcat într-un pardesiu larg pe deasupra costumului său de călătorie.

Pinchinat – viola – căruia i se spune de obicei „alteţa-sa” – douăzeci şi şapte de ani, cel mai tânăr din trupă, de asemenea cel mai nebunatic, unul dintre acei oameni care rămân ştrengari toată viaţa; trăsături fine, ochi spirituali, mereu la pândă, părul bătând în roşu, mustăţile cu vârfurile prelungi, limba plescăind între dinţii săi albi şi ascuţiţi, incorigibil amator de glume şi calambururi, gata să atace şi să se apere, cu creierul mereu înfierbântat, lucru pe care el îl atribuie citirii diverselor chei de do cerute de instrumentul său – „o adevărată legătură de chei”, spune el – de o bună dispoziţie de nezdruncinat, plăcându-i farsele fără să ţină seama de neplăcerile pe care ar putea să le pricinuiască prietenilor săi şi, pentru asta, nu o dată mustrat, dojenit, ocărât de şeful Cvartetului Concertant.

Căci există un şef, violoncelistul Sebastien Zorn, şef prin talentul său şi prin vârstă – cincizeci şi cinci de ani, mic, bondoc, încă blond, cu părul abundent şi adus în cârlionţi pe tâmple, cu mustaţa zbârlită pierzându-se în dezordinea favoriţilor, tenul cărămiziu, ochii lucind prin lentilele ochelarilor, pe care-i dublează cu un lornion când descifrează o partitură nouă, mâinile grăsuţe – dreapta, obişnuită cu mişcările ondulatorii ale arcuşului, împodobită cu inele mari pe inelar şi pe degetul mic.

Credem că această creionare fugară e de ajuns ca să zugrăvim omul şi artistul. Dar când ai ţinut patruzeci de ani o cutie sonoră între genunchi, lucrul acesta nu rămâne fără urmări. Cea mai mare parte a violonceliştilor sunt vorbăreţi şi supărăcioşi, discutând cu voce tare, cu un potop de fraze nu lipsite de spirit. Aşa e Sebastien Zorn, căruia Yvernes, Frascolin, Pinchinat i-au încredinţat bucuroşi conducerea turneelor lor muzicale. Ei îi dau mână liberă să zică şi să facă, ştiind că se pricepe. Obişnuiţi cu aerele sale poruncitoare, râd când ele „depăşesc măsura”, ceea ce este regretabil la un executant, după cum observă neobrăzatul de Pinchinat. Alcătuirea programelor, itinerariile, corespondenţa cu impresarii – lui îi revin aceste ocupaţii multiple, care permit temperamentului său agresiv să se manifeste în o mie de împrejurări. El nu se amestecă în problema reţetelor, în folosirea avutului comun, încredinţat grijilor viorii a doua şi întâiului contabil, minuţiosul şi meticulosul Frascolin.

Cvartetul este prezentat acum ca pe o estradă. Cunoaştem oamenii, dacă nu foarte originali, cel puţin foarte deosebiţi, care îl alcătuiesc. Cititorul să îngăduie incidentelor acestei ciudate povestiri să se desfăşoare: el va vedea ce rol sunt chemaţi să joace aceşti patru parizieni, care, după ce au fost primiţi cu atâtea aclamaţii de-a lungul statelor confederaţiei americane, aveau să fie transportaţi… Dar să nu anticipăm, „să nu iuţim ritmul”, cum ar spune Pinchinat, şi să avem răbdare.

Membrii cvartetului se află deci, pe la ora opt seara, pe un drum pustiu, aproape de rămăşiţele „trăsurii răsturnate” – muzica de Boieldieu12, spune alteţa-sa. Dacă el, Frascolin şi Yvernes au acceptat aventura cu filozofică resemnare, dacă ea le-a inspirat câteva glume profesionale, să admitem că pentru şeful cvartetului este o ocazie de a se lăsa pradă unui acces de mânie. Ce vreţi? Violoncelistul are sângele iute, şi, cum se zice, îi sare repede ţandăra. De aceea, Yvernes pretinde că Zorn se trage din neamul lui Ajax şi Ahile, aceşti doi iluştri supărăcioşi ai antichităţii.

Ca să nu uităm, să pomenim şi de faptul că, deşi Sebastien Zorn e irascibil, Yvernes flegmatic, Frascolin paşnic, Pinchinat plin de veselie, toţi sunt excelenţi camarazi şi simt unul pentru altul o prietenie frăţească. Ei sunt uniţi printr-o legătură pe care nici un conflict de interese sau de amor propriu n-ar putea-o rupe, prin gusturi care au un izvor comun. Inimile lor, ca nişte instrumente de bună fabricaţie, sunt întotdeauna acordate la fel.

În timp ce Sebastien Zorn tună şi fulgeră, pipăind cutia violoncelului ca să se asigure că-i întreg şi nevătămat, Frascolin se apropie de vizitiu şi-1 întreabă:

Ei bine, prietene, ce facem acum?

Ce face toată lumea când nu mai există nici cai, nici trăsură. O să aşteptăm.

Să aşteptăm să ne cadă din cer! strigă Pinchinat. Şi dacă nu cad…

Atunci o să căutăm, intervine Frascolin, pe care spiritul practic nu-1 părăseşte niciodată.

Unde? răcneşte Sebastien Zorn, zbuciumându-se în mijlocul drumului.

Unde pot fi găsiţi! răspunde vizitiul.

Ia ascultă, vizitiule, reia violoncelistul, cu o voce care urcă puţin câte puţin către registrele înalte, crezi că ăsta-i un răspuns? Cum?… Un nepriceput ne răstoarnă, îşi sfărâmă trăsura, îşi schilodeşte caii şi se mulţumeşte să spună: „Descurcaţi-vă cum puteţi…!”.

Târât de elocvenţa sa naturală, Sebastien Zorn începe să toarne un şir nesfârşit de mustrări cel puţin inutile, când Frascolin îl întrerupe cu aceste cuvinte:

— Lasă-mă pe mine, bătrâne.

Apoi, adresându-se din nou vizitiului:

Unde ne aflăm, prietene?

La cinci mile de Freschal.

O staţie de cale ferată?

Nu, un sat aproape de coastă.

Şi o să găsim acolo o trăsură?

O trăsură nu, poate o căruţă.

O căruţă cu boi, ca pe timpul regilor merovingieni, sare Pinchinat.

Ce importanţă are! ripostează Frascolin.

Eh! se amestecă Sebastien Zorn. Întreabă-1 mai bine dacă există vreun han în acest nenorocit de Freschal. M-am săturat să umblu noaptea.

Prietene, întreabă Frascolin, există vreun han la Freschal?

Hanul la care trebuia să schimbăm caii.

Şi, ca să ajungem în sat, n-avem decât să urmăm drumul mare?

Drept înainte.

Să plecăm! strigă violoncelistul.

Dar ar fi crud să-1 părăsim pe bietul om în nenorocire, observă Pinchinat. Prietene, n-ai putea… dacă te-am ajuta?

Imposibil, răspunde vizitiul. Dealtfel, prefer să rămân aici, cu trăsura mea. Mâine dimineaţă am să văd cum o s-o scot la capăt.

Ajunşi la Freschal, reia Frascolin, o să putem să-ţi trimitem ajutoare.

Da, hangiul mă cunoaşte bine şi n-o să mă lase la nevoie.

Plecăm odată? strigă violoncelistul, care şi-a ridicat cutia instrumentului.

Imediat, răspunde Pinchinat. Mai înainte, daţi-mi o mână de ajutor ca să-1 aşezăm pe vizitiul nostru la marginea şanţului.

Într-adevăr, e mai bine să-l mute din drum şi cum el nu se poate folosi de picioarele sale rănite, Pinchinat şi Frascolin îl ridică, il transportă, îl reazemă de rădăcinile unui arbore ale cărui ramuri se apleacă până la pământ, ca un leagăn de verdeaţă.

— Plecăm odată? urlă Sebastien Zorn a treia oară, după ce şi-a legat cutia în spate cu o curea dublă.

— S-a făcut, spune Frascolin. Apoi, adresându-se omului:

Atunci, ne-am înţeles: hangiul din Freschal o să-ţi trimită ajutoare. Până atunci n-ai nevoie de nimic, nu-i aşa, prietene?

Ba da, răspunde vizitiul, de o înghiţitură de gin, dacă a mai rămas în bidonul dumneavoastră.

Bidonul lui Pinchinat e încă plin şi alteţa-sa îl sacrifică de bună voie.

— Cu ăsta, bătrâne, n-o să-ţi fie frig la noapte… pe dinăuntru! O ultimă exclamaţie a violoncelistului îi hotărăşte pe tovarăşii săi să pornească la drum. Noroc că bagajele au rămas în tren în loc să fie încărcate în trăsură. Dacă or să ajungă la San Diego cu oarecare întârziere, cel puţin n-or să fie nevoiţi să transporte bagajele până la Freschal. Cutiile viorilor le sunt de ajuns, iar cutia violoncelului e chiar prea mult. E adevărat că un instrumentist demn de acest nume nu se desparte niciodată de instrumentul său, după cum un soldat nu se desparte de armele sale şi un melc de căsuţa sa.