PUTEREA UNEI SONATE CACOFONICE.

Să mergi noaptea pe jos, pe un drum pe care nu-1 cunoşti, printr-un ţinut aproape pustiu, unde răufăcătorii sunt în general mai deşi decât călătorii, e un lucru care nu poate să nu te îngrijoreze. Cam asta era situaţia cvartetului. Francezii sunt viteji, se-nţelege, şi cei patru artişti sunt atât de viteji pe cât e cu putinţă. Dar între vitejie şi temeritate există o limită pe care raţiunea sănătoasă nu trebuie să o depăşească. La urma urmei, dacă trenul nu ar fi întâlnit o câmpie inundată, dacă trăsura nu s-ar fi răsturnat la cinci mile de Freschal, instrumentiştii noştri n-ar fi fost obligaţi să se aventureze în toiul nopţii pe un drum suspect. Să sperăm că nu li se va întâmpla nimic neplăcut.

E aproape opt când Sebastien Zorn şi însoţitorii săi pornesc în direcţia litoralului, urmând indicaţiile vizitiului. Purtând sub braţ cutiile de piele ale viorilor, mici şi uşoare, violoniştii n-au de ce să se plângă. Şi nici nu se plâng – nici înţeleptul Frascolin, nici veselul Pinchinat, nici idealistul Yvernes. Dar cutia violoncelului e ca un fel de dulap atârnat în spatele lui Sebastien Zorn. Se înţelege că, pentru el, acesta e un nou prilej de supărare. De aici, mârâituri şi gemete onomatopeice: Oh! uh! uf!

S-a întunecat de-a binelea. Nori groşi gonesc prin văzduh, rupându-se uneori în fâşii înguste printre care apare o lună zeflemitoare, aflată în primul său pătrar. Nu se ştie prea bine de ce, dacă nu pentru că e ţâfnos şi irascibil, blonda Phoebe13 nu e pe placul lui Sebastien Zorn. El îi arată pumnul, strigând:

Ce mai vrei şi tu, cu profilul tău stupid!… Nu, nu ştiu nimic mai neghiob decât această felie de pepene necopt care se plimbă pe sus!

Ar fi mai bine să avem lună plină, spune Frascolin.

Şi pentru care motiv? întreabă Pinchinat.

Ca să vedem mai bine.

O, castă Diana14, declamă Yvernes, o, paşnic mesager al nopţii, o, palid satelit al Pământului, o, adorat idol al adorabilului Endymion15…

Ţi-ai sfârşit balada? ţipă violoncelistul. Când aceşti primi violonişti încep să gâdile corzile…

Să grăbim pasul, îl întrerupe Frascolin, sau riscăm să dormim sub cerul liber…

Dacă n-ar fi nori… şi să scăpăm concertul de la San Diego! observă Pinchinat.

Grozavă idee, pe cinstea mea! strigă Sebastien Zorn, hâţânându-şi cutia care scoate un sunet plângăreţ.

Dar această idee, bătrâne, e a ta…

A mea?

Fără îndoială! întăreşte Pinchinat. De ce n-am rămas la San-Francisco, unde puteam să fermecăm o întreagă colecţie de urechi californiene?

Şi de ce am plecat? întreabă violoncelistul.

Pentru că aşa ai vrut tu.

Ei bine, trebuie să recunosc că am avut o inspiraţie nenorocită şi dacă…

Ah, prieteni! exclamă Yvernes, arătând cu mâna un punct pe cer, unde o rază subţire de lună tiveşte cu o dungă alburie marginile unui nor.

Ce-i, Yvernes?

Spuneţi voi dacă norul ăsta nu pare un dragon cu aripile desfăşurate şi cu o coadă de păun împodobită cu cei o sută de ochi ai lui Argus16!

Probabil că Sebastien Zorn nu are vederea însutită a paznicului fiicei lui Inachus17, căci nu bagă de seamă un şanţ destul de adânc. Urmează o căzătură pe burtă şi aşa, cu cutia în spate, seamănă cu un gândac enorm care se târăşte pe pământ.

Instrumentistul turbează – şi are de ce – apoi ia la rost vioara întâi, căzută în admiraţie în faţa monstrului său aerian.

E vina lui Yvernes, spune Sebastien Zorn. Dacă n-aş fi vrut să mă uit la blestematul său de dragon…

Prieteni, nu mai e un dragon, acum e o amforă. Cu puţină imaginaţie, v-o puteţi închipui în mâinile lui Hebe18, care toarnă nectarul…

Să băgăm de seamă, căci nectarul ăsta are multă apă şi încântătoarea ta zeiţă a tinereţii o să ne facă un duş! strigă Pinchinat.

Într-adevăr, timpul pare să devină ploios. Deci prudenţa le cere să se grăbească pentru a căuta un adăpost la Freschal.

Îl ridică pe violoncelist, care spumegă de mânie, şi-1 pun pe picioare. El tot bombăne. Îndatoritorul Frascolin se oferă să-i ducă cutia. Sebastien Zorn întâi refuză. Să se despartă de instrumentul său… un violoncel de Gand şi Bernardel, trup din trupul lui… Dar trebuie să se predea şi preţioasa lui povară trece în spatele serviabilului Frascolin, care îi încredinţează în schimb cutia viorii.

Se porneşte din nou la drum. Se merge în pas zdravăn cam două mile. Nici un incident de notat. Noapte din ce în ce mai neagră, cu ameninţări de ploaie. Cad câteva picături foarte mari, semn că provin din nori de furtună aflaţi la mare înălţime. Dar amfora frumoasei Hebe a lui Yvernes nu se revarsă mai mult şi cei patru noctambuli speră să ajungă la Freschal perfect uscaţi.

Trebuie luate minuţioase măsuri de precauţie ca să se evite căzăturile pe acest drum întunecat, râpos, frângându-se uneori brusc, mărginit de adâncituri largi, mergând de-a lungul prăpăstiilor sumbre, de unde se aud sunând trompetele torenţilor. Datorită stării sale de spirit, Frascolin găseşte neliniştitoare situaţia care lui Yvernes i se pare poetică.

La fel de primejdioase ar fi şi unele întâlniri care fac problematică securitatea călătorilor pe aceste drumuri din sudul Californiei. Singurele arme ale cvartetului sunt arcuşurile celor trei viori şi al violoncelului. Cam puţin pentru o ţară în care au fost inventate revolverele Colt, straşnic de perfecţionate în această epocă. Dacă Sebastien Zorn şi camarazii săi ar fi fost americani, ar fi avut grijă să aibă câte o astfel de maşinărie într-un buzunăraş special al pantalonilor. Chiar numai de la San Francisco la San Diego, un iancheu veritabil n-ar fi pornit la drum fără să-şi ia jucăria cu şase focuri. Dar francezii n-au socotit că e necesar. Credem că nici nu le-a dat prin gând şi poate că vor avea de ce să se căiască.

Pinchinat merge în frunte, iscodind în dreapta şi-n stânga. Când taluzul e foarte abrupt pe ambele părţi ale drumului, se tem mai puţin de o agresiune neaşteptată. Mucalit din fire, alteţa-sa e gata oricând să le joace un renghi celorlalţi, din dorinţa stupidă de „a le face frică”, de exemplu oprindu-se scurt şi murmurând cu o voce tremurătoare de groază: „Hei!… acolo jos… ce se vede?… Să fim gata să tragem…”

Însă când drumul se înfundă într-o pădure deasă, prin mijlocul acestor mammothtrees19, al acestor sequoia înalţi de o sută cincizeci de picioare, al acestor uriaşi vegetali ai regiunilor californiene, îi cam trece cheful de glume. Zece oameni pot sta la pândă îndărătul fiecăruia dintre aceste trunchiuri enorme… O lumină vie urmată de o detunătură seacă, şuieratul rapid al unui glonte – oare nu o vor vedea… oare nu-l vor auzi…?! în astfel de locuri, făcute parcă anume pentru un atac nocturn, o cursă este un lucru firesc. Dacă nu vor lua contact cu bandiţii, asta înseamnă ori că aceşti stimaţi tipi au dispărut cu totul din vestul Americii, ori că se ocupă cu operaţii financiare pe pieţele vechiului şi noului continent!… Ce destin pentru strănepoţii lui Karl Moor20 şi ai lui Jean Sbogar!… Cine putea să facă asemenea reflecţii, dacă nu Yvernes? Hotărât, îşi spune el, piesa nu e demnă de decor!

Deodată, Pinchinat rămâne nemişcat.

Frascolin, care-1 urmează, face la fel.

Sebastien Zorn şi Yvernes se apropie în grabă.

Ce este? întreabă vioara a doua.

Mi s-a părut că văd… răspunde viola.

Şi nu-i o glumă. Într-adevăr, o formă se mişcă printre arbori.

Om, sau animal? întreabă Frascolin.

Nu ştiu.

Nimeni nu îndrăzneşte să spună ce-ar fi de preferat. Privesc strânşi la un loc fără să mişte, fără să scoată un cuvânt.

Pritr-o spărtură a norilor, razele lunii scaldă deodată cupola pădurii şi se strecoară până la pământ printre ramurile de sequoia. Acum se poate vedea pe o rază de o sută de paşi.

Pinchinat n-a fost victima unei iluzii. Prea voluminoasă pentru un om, această masă nu poate fi decât a unui patruped mare. Ce patruped? O fiară?… O fiară, bineînţeles. Dar ce fiară…?

Un plantigrad! spune Yvernes.

Al naibii animal, murmură Sebastien Zorn cu o voce joasă dar enervată, şi când spun animal mă gândesc la tine, Yvernes. Nu poţi să vorbeşti ca toată lumea? Ce-i aia un plantigrad?

Un animal care merge pe tălpi! explică Pinchinat.

Un urs! precizează Frascolin.

Într-adevăr e un urs, un urs de calibru mare. În aceste păduri din sudul Californiei nu se întâlnesc nici lei, nici tigri, nici pantere. Locuitorii lor obişnuiţi sunt urşii, cu care raporturile sunt în general neplăcute.

Nu e de mirare că parizienii noştri, de comun acord, hotărăsc să cedeze locul acestui plantigrad. Nu e la el acasă?… Şi grupul se strânge şi mai mult, mergând de-a-ndăratelea, pentru a rămâne cu faţa la animal, încet, cu chibzuială, fără a avea aerul că fuge. Fiara îi urmează cu paşi mici, mişcându-şi labele de dinainte ca braţele unui telegraf, legănându-şi şoldurile ca o manola21 la plimbare. Treptat, câştigă teren şi demonstraţiile ei devin duşmănoase – zbierete răguşite, un clămpănit din fălci care nu are nimic liniştitor.

Dacă am şterge-o, fiecare în altă parte? propune alteţa-sa.

În nici un caz! ripostează Frascolin. Unul din noi ar fi prins şi ar plăti pentru ceilalţi!

Într-adevăr, această imprudenţă ar fi putut să aibă consecinţe supărătoare.

Cvartetul ajunge astfel, înmănuncheat, la marginea unui luminiş. Ursul s-a apropiat la numai zece paşi. Oare locul i se pare bun pentru un atac?… Urletele i se înteţesc şi îşi grăbeşte mersul.

Grupul se retrage şi mai grăbit, iar vioara a doua recomandă şi mai stăruitor:

— Sânge rece… sânge rece, prieteni…!

Traversând luminişul, artiştii regăsesc adăpostul arborilor. Dar aici pericolul nu e deloc mai mic. Fofilându-se de la un trunchi la altul, animalul se poate năpusti fără veste – şi tocmai asta voia să facă. Dar iată că mârâiturile încetează şi pasul i se încetineşte…

Întunecimea se umple de o muzică pătrunzătoare, un largo expresiv, în care sufletul unui artist se dezvăluie pe de-a-ntregul.

E Yvernes care, scoţându-şi vioara din cutie, o face să vibreze sub puternicele mângâieri ale arcuşului. O idee genială! Unde să-şi caute salvarea muzicienii, dacă nu în muzică? Oare pietrele mişcate de acordurile lui Amphion22 n-au venit să se aşeze singure împrejurul Tebei? Oare fiarele sălbatice, îmblânzite de inspiraţiile lirice ale lui Orfeu23, n-au alergat la picioarele lui? Ei bine, trebuie să credem că acest urs californian, sub influenţa unor predispoziţii atavice, este la fel de înzestrat ca şi concetăţenii săi din Fabulă, căci ferocitatea i se stinge, instinctele de meloman îl domină şi, pe măsură ce cvartetul se retrage în ordine, el îl urmează, lăsând să-i scape un mormăit de satisfacţie. Încă puţin şi ar striga: bravo!

Peste un sfert de oră, Sebastien Zorn şi tovarăşii săi sunt la marginea pădurii, trec de ea, în timp ce Yvernes continuă să cânte la vioară.

Animalul se opreşte. Se pare că nu are intenţia să meargă mai departe; îşi loveşte labele una de alta. Pinchinat, luîndu-şi viola, strigă:

— Dansul urşilor – şi cu antren!

Apoi, în timp ce vioara întâi scârţâie în ton major acest motiv atât de cunoscut, viola o susţine fals în minor…

Animalul începe să joace, ridicând când piciorul drept, când piciorul stâng, zbuciumându-se şi lăsând grupul să se îndepărteze.

— Hm, remarcă Pinchinat, nu era decât un urs de circ!

Şi ce dacă? răspunde Frascolin. Diavolul ăsta de Yvernes a avut o idee grozavă!

S-o ştergem… allegretto şi fără să privim în urmă! încheie discuţia violoncelistul.

Pe la ora nouă, cei patru discipoli ai lui Apolo24 ajung teferi la Freschal.

Ultima etapă au mers zdravăn, cu toate că nu mai aveau plantigradul pe urme.

Vreo patruzeci de case, mai bine-zis căsuţe de lemn, aşezate în jurul unei pieţe plantate cu fagi – iată Freschalul, sat izolat pe care numai două mile îl despart de coastă.

Artiştii noştri se strecoară printre câteva locuinţe umbrite de arbori înalţi, ajung într-o piaţă, zăresc în fund clopotniţa modestă a unei biserici modeste, se aşază în cerc, ca şi când ar avea de executat o bucată de circumstanţă, şi rămân nemişcaţi, cu intenţia de a se sfătui.

Ăsta e sat? exclamă dezamăgit Pinchinat.

Te aşteptai să găseşti un oraş ca Filadelfîa sau New York-ul? ripostează Frascolin.

Dar satul vostru e adormit! observă Sebastien Zorn, ridicând din umeri.

Să nu trezim un sat care doarme, suspină melodios Yvernes.

Ba, dimpotrivă, să-1 trezim! sare Pinchinat.

Într-adevăr, dacă nu vor să-şi petreacă noaptea sub cerul liber, trebuie să recurgă la acest procedeu.

Piaţa e pustie, tăcerea netulburată de nimic. Nici un oblon întredeschis, nici o lumină la ferestre. Frumoasa din Pădurea Adormită ar avea aici condiţii de repaus şi linişte deplină.

— Ei bine… şi hanul? întreabă Frascolin.

Da, hanul despre care le vorbise vizitiul, unde călătorii ar fi trebuit să găsească o primire călduroasă şi un culcuş bun… Şi hangiul care s-ar fi grăbit să trimită ajutoare nefericitului vizitiu… Să fi visat bietul om toate aceste lucruri?… Sau – altă ipoteză – să se fi rătăcit Sebastien Zorn şi trupa sa? Să nu fie aici satul Freschal…?

Aceste întrebări cer un răspuns hotărât. E nevoie să se apeleze la un localnic şi, pentru a ajunge la acesta, să se bată la uşa unei căsuţe – la aceea a hanului, dacă norocul le îngăduie să-1 descopere.

Iată-i deci pe cei patru muzicieni pornind în recunoaştere în jurul pieţei întunecate, ştergându-se de ziduri, încercând să zărească o firmă spânzurată deasupra unei vitrine… Nu se vede nici un han.

Ei bine, în lipsa unui han, nu se poate să nu fie pe aici o casă ospitalieră şi, cum nu se află în Scoţia, vor acţiona americăneşte. Care locuitor din Freschal ar refuza unul sau chiar doi dolari de persoană pentru o cină şi un pat?

Să batem, spune Frascolin.

În măsura şase a opta, adaugă Pinchinat.

Chiar dacă ar fi bătut în trei sau patru timpi, rezultatul ar fi fost acelaşi. Nici o uşă, nici o fereastră nu se deschide, deşi Cvartetul Concertant a somat o duzină de case să-i răspundă.

— Ne-am înşelat, declară Yvernes. Ăsta nu-i un sat, ci un cimitir în care, dacă se doarme, e vorba de somnul veşnic. Vox clamantis în deserto25.

— Amen! răspunde Pinchinat, cu voce joasă, ca un veritabil diacon. Ce-i de făcut dacă tăcerea se încăpătânează să rămână la fel de netulburată? Să continue drumul spre San Diego?… Sunt morţi de foame şi de oboseală. Şi apoi ce drum să urmezi, fără călăuză, în toiul acestei nopţi întunecate?… Să încerce să ajungă în alt sat…?! Care?… Dacă ar fi să-1 creadă pe vizitiu, nu mai există nici unul în această parte a litoralului. N-ar face decât să se rătăcească mai rău… Cel mai bun lucru e să aştepte dimineaţa. Totuşi, să petreci şase ore fără adăpost, sub un cer care se acoperă cu nori grei ameninţând să se prefacă în averse – perspectiva asta nu le surâde nici măcar unor artişti.

Pinchinat are atunci o idee. Ideile lui nu sunt totdeauna excelente, dar i se îmbulzesc în creier.

— Prieteni, spune el, ceea ce ne-a reuşit în pădure trebuie să ne reuşească şi într-un sat californian! Cu puţină muzică am îmblânzit un plantigrad… Să-i trezim pe aceşti rurali cu un concert viguros, în care să nu cruţăm nici forţele, nici allegroul…

— Să încercăm, răspunde Frascolin.

Sebastien Zorn nu aşteaptă ca Pinchinat să-şi sfârşească fraza. Cu violoncelul scos din cutie şi aşezat pe vârful său de oţel, stând în picioare pentru că nu are nici un scaun la dispoziţie, cu arcuşul în mână, el e gata să scormonească toate vocile înmagazinate în această carcasă sonoră.

Aproape imediat, ceilalţi sunt gata să-1 urmeze până la cele din urmă limite ale artei.

— Cvartetul în şi bemol de Onslow26 spune el. Haidem… O măsură pentru tact!

Acest cvartet de Onslow îl ştiu pe dinafară, şi nişte buni instrumentişti n-au nevoie de lumină ca să-şi plimbe degetele îndemânatice pe gâtul unui violoncel, a două viori şi al unei viole.

Iată-i deci lăsându-se în voia inspiraţiei. Poate că n-au cântat niciodată cu mai mult talent şi cu mai mult suflet în cazinourile şi teatrele confederaţiei americane. Spaţiul se umple de o armonie sublimă. Cum ar putea să-i reziste nişte fiinţe umane, dacă nu sunt surde? Chiar dacă s-ar fi aflat într-un cimitir, cum pretindea Yvernes, sub farmecul acestor sunete mormintele s-ar fi întredeschis, morţii s-ar fi ridicat, scheletele ar fi bătut din palme…

Şi totuşi, uşile rămân închise. Cei adormiţi nu se trezesc. Bucata se încheie în acordurile puternicului său final fără ca Freschalul să fi dat vreun semn de viaţă.

— Va să zică aşa! strigă Sebastien Zorn, în culmea furiei. Pentru urechile lor de sălbatici e nevoie nu de muzică, ci de o hărmălaie ca pentru urs…?! Fie! Reîncepem, dar tu, Yvernes, vei cânta în re, tu, Frascolin, în mi, tu, Pinchinat, în sol. Eu rămân în şi bemolşi acum, cu toată puterea!

Ce cacofonie! Ce sfâşiere de timpane! Parcă ar fi acea orchestră improvizată, dirijată de prinţul de Joinville27 într-un sat necunoscut din Brazilia! Ai crede că se execută vreo oribilă simfonie – Wagner cântat de-a-ndoaselea!

De fapt, ideea lui Pinchinat e excelentă. Această hărmălaie rezolvă ceea ce n-a putut să facă admirabila interpretare dinainte. Freschalul începe să se trezească. Ici şi colo se aprind lumini la ferestre. Locuitorii satului nu sunt morţi, pentru că dau semne de viaţă. Ei nu sunt surzi, pentru că aud şi ascultă…

— Or să ne arunce cu mere în cap! spune Pinchinat în timpul unei pauze, căci, cu toată tonalitatea curioasă a bucăţii, măsura a fost respectată cu stricteţe.

— Cu atât mai bine… o să le mâncăm! răspunde practicul Frascolin. Şi la comanda lui Sebastien Zorn, concertul reîncepe cu mai mult antren. Apoi, terminând cu un viguros acord perfect în patru tonuri diferite, artiştii se opresc.

Nu, nu mere li se aruncă de la cele douăzeci sau treizeci de ferestre deschise, ci aplauze, urale, hip! hip! hip! Urechile freschaliene n-au cunoscut niciodată asemenea plăceri muzicale! Fără îndoială că toate casele sunt gata să primească ospitaliere asemenea virtuoşi incomparabili.

Dar, în vreme ce se dăruiau acelor aiureli instrumentale, un spectator înaintase cu câţiva paşi, fără ca ei să-1 fi văzut venind. Coborând dintr-un fel de car electric, el s-a oprit într-un colţ al pieţei. E un om înalt şi destul de corpolent, după cât se poate judeca în această noapte întunecată.

În timp ce parizienii noştri se întreabă dacă, după ferestre, se vor deschide în sfârşit şi porţile caselor – lucru care pare cel puţin foarte nesigur – noul sosit se apropie şi, intr-o franţuzească desăvârşită, spune pe un ton amabil:

— Sunt un diletant, domnilor, şi am avut norocul să vă aplaud…

— Pentru ultima noastră bucată? se interesează ironic Pinchinat. Nu, domnilor, pentru prima şi am ascultat rareori cvartetul de Onslow interpretat cu atâta talent! Personajul e fără îndoială un cunoscător.

Domnule, răspunde Sebastien Zorn în numele camarazilor săi, complimentul dumneavoastră ne încântă. Dacă a doua bucată v-a zgâriat urechile, este pentru că…

Domnule, întrerupe necunoscutul o frază care ar fi fost lungă, n-am auzit niciodată cântându-se atât de fals cu mai multă perfecţiune. Dar am înţeles de ce v-aţi purtat astfel. Era pentru a-i trezi pe bravii locuitori ai Freschalului, care au adormit din nou… Ei bine, domnilor, îngăduiţi-mi să vă ofer ceea ce aţi încercat să obţineţi prin acest mijloc desperat…

Ospitalitatea? întreabă Frascolin.

Da! Ospitalitatea, o ospitalitate ultrascoţiană… Dacă nu mă înşel, am în faţa mea Cvartetul Concertant, renumit pretutindeni în superba noastră ţară, care nu şi-a precupeţit entuziasmul…

Domnule, spune Frascolin, suntem într-adevăr măguliţi. Şi această ospitalitate unde am putea să o găsim, graţie dumneavoastră?

La două mile de aici.

Într-un alt sat?

Nu, într-un oraş.

Un oraş important?

Desigur.

Ni s-a spus că nu există nici un oraş înainte de San Diego, observă Pinchinat.

E o greşeală pe care n-aş putea să mi-o explic.

O greşeală? repetă Frascolin.

Da, domnilor, şi, dacă vreţi să mă întovărăşiţi, vă făgăduiesc o primire la care au dreptul nişte artişti de talia dumneavoastră.

Sunt de părere să acceptăm, spune Yvernes.

Împărtăşesc părerea ta, afirmă Pinchinat.

O clipă, o clipă, strigă Sebastien Zorn, să nu o luăm înaintea dirijorului!

Ceea ce înseamnă?… întreabă americanul.

Că suntem aşteptaţi la San Diego, răspunde Frascolin.

La San Diego, adaugă violoncelistul, unde suntem angajaţi pentru o serie de matineuri muzicale. Primul trebuie să aibă loc poimâine, duminică…

Ah! tresare personajul, pe un ton care mărturiseşte o neplăcere destul de vie.

Apoi, reluînd:

— Nu face nimic, domnilor. Mâine veţi vizita un oraş care merită osteneala şi mă angajez să vă conduc apoi la staţia apropiată, astfel încât să puteţi fi duminică la San Diego.

Pe cinstea mea, oferta este seducătoare şi binevenită. Iată cvartetul asigurat că va găsi o cameră bună într-un hotel bun, fară să mai vorbim despre consideraţia pe care le-o garantează acest personaj îndatoritor.

Acceptaţi, domnilor?

Acceptăm, răspunde Sebastien Zorn, pe care foamea şi oboseala îl fac să privească favorabil o invitaţie de acest fel.

Atunci pornim imediat. În douăzeci de minute vom ajunge şi sunt sigur că-mi veţi fi recunoscători.

E de la sine înţeles că, după ultimele urale provocate de concertul cacofonic, ferestrele caselor s-au închis. Cu luminile stinse, satul Freschal s-a cufundat din nou într-un somn adânc.

Călăuziţi de american, cei patru artişti se apropie de carul electric, îşi aşază instrumentele şi se urcă şi ei, în timp ce călăuza lor se instalează în faţă, lângă şofer. Este manevrată o pârghie, acumulatorii electrici intră în funcţiune, vehiculul se pune în mişcare şi nu întârzie să ia viteză, îndreptându-se către vest.

După un sfert de oră, apare o vastă lumină alburie, o strălucitoare împrăştiere de raze lunare. Acolo este un oraş, a cărui existenţă parizienii noştri n-ar fi bănuit-o niciodată.

Carul electric se opreşte şi Frascolin spune:

În sfârşit, iată-ne pe litoral.

Nu tocmai, răspunde americanul. Vom traversa o apă.

Cum? întreabă Pinchinat.

Cu ajutorul acestui bac.

Într-adevăr, se află acolo unul dintre acele feriboturi (atât de numeroase în Statele Unite) pe care vehiculul se îmbarcă împreună cu pasagerii săi. Fără îndoială, acest feribot are motoare electrice, căci nu scoate deloc aburi şi în două minute acostează la cheiul unui bazin, în fundul unui port.

Carul electric îşi reia drumul de-a lungul unei câmpii şi pătrunde în interiorul unui parc, deasupra căruia lămpi aeriene revarsă o lumină puternică.

În grilajul parcului se deschide o poartă prin care se ajunge pe o stradă largă şi lungă, pavată cu dale sonore. Cinci minute mai târziu, artiştii coboară în faţa peronului unui hotel confortabil, unde sunt primiţi cu un zel de bun augur datorită unui cuvânt spus de american. Sunt conduşi imediat în faţa unei mese luxoase şi cinează cu poftă – puteţi fi convinşi de asta!

După-masă, majordomul îi duce într-o cameră spaţioasă, luminată de becuri cu incandescenţă, pe care întrerupătoarele le pot transforma în dulci lămpi de noapte. Acolo, în sfârşit, lăsând pe a doua zi explicaţia acestei minuni, ei adorm în paturile aşezate în cele patru colţuri ale camerei şi sforăie cu aceeaşi armonie extraordinară care a făcut faima Cvartetului Concertant.