DINTR-O SERBARE ÎNTR-ALTA.

Insula Tahiti este destinată să devină un loc de repaus pentru Standard-Island. În fiecare an, înainte de a-şi urma ruta către Tropicul Capricornului, ea se va opri în apropiere de Papeete. Primiţi cu simpatie de către autorităţile franceze şi de indigeni, miliardezii îşi arată recunoştinţa deschizându-şi larg porţile sau mai bine-zis porturile. Militari şi civili din Papeete străbat deci câmpia, parcul, bulevardele şi fără îndoială că nici un incident nu va tulbura aceste legături de prietenie. E adevărat că, la plecare, poliţia guvernatorului trebuie să se asigure că populaţia n-a crescut în mod fraudulos prin pripăşirea vreunor tahitieni care nu au autorizaţia de a-şi stabili domiciliul pe domeniul său plutitor.

Asta înseamnă că, prin reciprocitate, miliardezii au latitudinea de a vizita insulele grupului când comandorul Simcoe va face escală într-una sau alta.

În vederea acestui popas mai îndelungat, câteva familii s-au gândit să închirieze vile în împrejurimile oraşului Papeete şi le-au reţinut dinainte, telegrafic. Ele plănuiesc să se instaleze aşa cum se instalează parizienii în vecinătatea Parisului, cu servitorii, caii şi trăsurile lor, ca să trăiască viaţa marilor proprietari, în chip de turişti, excursionişti, vânători chiar, dacă le place să vâneze. Pe scurt, îşi vor face vilegiatura fără să se teamă de acest climat sănătos, a cărui temperatură variază de la patrusprezece la treizeci de grade între aprilie şi decembrie, celelalte luni ale anului constituind iarna emisferei meridionale.

Printre notabilii care-şi părăsesc palatele în schimbul confortabilelor locuinţe de ţară tahitiene, trebuie să-i amintim pe Tankerdoni şi pe Coverley. Domnul şi doamna Tankerdon, fiii şi fiicele lor se instalează de-a doua zi într-o locuinţă pitorească aşezată pe înălţimile capului Tatao. Domnul şi doamna Coverley, miss Diana şi surorile sale au închiriat o vilă minunată, pierdută sub arborii uriaşi ai capului Venus. Între aceste locuinţe e o distanţă de mai multe mile, pe care Walter Tankerdon o socoteşte poate cam prea mare. Dar nu-i stă în putere să apropie aceste două puncte ale litoralului tahitian. Dealtfel, drumuri carosabile, destul de bine întreţinute, le pun în comunicaţie directă cu Papeete.

Frascolin îi atrage atenţia lui Calistus Munbar că, fiind plecate, cele două familii nu vor putea asista la vizita comisarului-comandant.

Cu atât mai bine! exclamă supraintendentul, ai cărui ochi lucesc de fineţe diplomatică. Asta va înlătura conflictele de amor propriu. Dacă reprezentantul Franţei ar fi venit mai întâi la Coverley, ce-ar fi zis Tankerdonii, şi dacă ar fi venit la Tankerdon, ce-ar fi zis Coverleyi? Cyrus Bikerstaff nu poate decât să se felicite pentru această dublă plecare.

Deci putem spera că rivalitatea acestor familii va lua sfârşit? întreabă Frascolin.

Cine ştie? răspunde Calistus Munbar. Asta nu depinde poate decât de simpaticul Walter şi de încântătoarea Diana…

Se pare totuşi că, până acum, acest moştenitor şi această moştenitoare… începe Yvernes.

E destul să se ivească o ocazie, îl întrerupe supraintendentul, şi dacă hazardul nu-şi face datoria, îl vom înlocui noi… spre binele insulei noastre mult iubite!

Şi Calistus Munbar execută o piruetă pe care Athanase Doremus ar fi aplaudat-o şi pe care n-ar fi dezaprobat-o un marchiz din secolul cel mare107.

În după-amiaza zilei de 20 octombrie, comisarul-comandant, coordonatorul, secretarul general, principalii funcţionari ai protectoratului debarcă pe cheiul portului Tribord-Harbour. Ei sunt primiţi de guvernator cu onorurile cuvenite rangului lor. Bateriile Pintenului şi Pupei trag salve de tun. Care electrice, pavoazate cu culorile franceze şi miliardeze, conduc cortegiul în capitală, unde saloanele primăriei sunt pregătite pentru această întrevedere. Pe parcurs, primire măgulitoare din partea populaţiei şi, în faţa palatului municipal, schimb de discursuri oficiale de o durată acceptabilă.

Apoi, vizita la templu, la Saint-Mary Church, la Observator, la cele două fabrici de energie electrică, în cele două porturi, în parc şi, în sfârşit, plimbare circulară cu tramvaiele care deservesc litoralul. La întoarcere, în marea sală a cazinoului e servit un lunch108. E ora şase, când comisarul-comandant şi suita sa se reîmbarcă pentru Papeete, în tunetele artileriei insulei cu elice, ducând cu ei o excelentă amintire despre această recepţie.

A doua zi dimineaţa, 21 octombrie, cei patru parizieni debarcă la Papeete. N-au invitat pe nimeni să-i întovărăşească – nici măcar pe Athanase Doremus, ale cărui picioare n-ar fi rezistat unor peregrinări atât de lungi. Sunt liberi ca aerul – şcolari în vacanţă, fericiţi să calce pe un veritabil sol de stânci şi de pământ vegetal.

În primul rând, ei vizitează Papeete. Capitala arhipelagului este, fără îndoială, un oraş frumos. Cvartetul simte o adevărată plăcere să-şi piardă vremea hoinărind pe sub arborii care umbresc casele de pe plajă, magazinele marinei, localurile şi principalele întreprinderi de comerţ, aşezate în partea cea mai îndepărtată a portului. Apoi, urcând pe una din străzile care duc spre chei, unde funcţionează un railway109 de sistem american, artiştii noştri se aventurează în interiorul oraşului.

Străzile sunt largi, la fel de bine desenate cu sfoara şi echerul ca şi străzile din Milliard-City, mărginite de grădini pline de verdeaţă şi prospeţime. Chiar la această oră matinală, e un necontenit du-te-vino de europeni şi de indigeni. Animaţia va fi şi mai mare după ora opt seara, prelungindu-se toată noaptea. E uşor de înţeles că nopţile tropicale şi, mai cu seamă, nopţile tahitiene, nu sunt menite să fie pierdute într-un pat, deşi paturile din Papeete sunt făcute dintr-o împletitură de funii răsucite din fibre de cocos, dintr-o saltea din foi de bananier, dintr-o plapumă din puf de fromager, fără să vorbim de perdelele care-1 apără pe cel adormit de plictisitorul atac al ţânţarilor.

Cât despre case, e uşor să le deosebeşti pe cele europene de cele tahitiene. Primele, construite aproape toate din lemn şi ridicate pe blocuri de zidărie, nu lasă nimic de dorit în privinţa confortului. Celelalte, destul de rare în oraş, presărate cu fantezie pe sub umbrare, sunt construite din trunchiuri de bambus şi tapiţate cu rogojini, ceea ce le face să fie curate, aerisite şi plăcute.

Dar indigenii…?

— Ah! Nu mai sunt deloc canibali în Oceania! exclamă Pinchinat. Am făcut oare mii de mile ca să nu întâlnim măcar unul?

— Răbdare! răspunde violoncelistul, bâtând aerul cu mâna dreaptă ca Rodin din Misterele Parisului110, răbdare! Poate că vom găsi mai mulţi decât ar trebui ca să satisfacă dorinţa ta prostească! Nici nu ştie câtă dreptate are.

Tahitienii sunt, foarte probabil, de origine malaieză, aparţinând seminţiei pe care ei o numesc maori. Se pare că Raiatea, Insula Sfântă, ar fi fost leagănul regilor lor – un leagăn încântător, scăldat de apele limpezi ale Pacificului.

Înainte de venirea misionarilor, societatea tahitiană cuprindea trei clase: prinţii, personaje privilegiate, cărora li se recunoştea darul de a face minuni; şefii sau proprietarii de pământ, mai puţin bine văzuţi şi supuşi prinţilor; mulţimea care nu poseda nimic sau, când poseda, nu avea niciodată mai mult decât uzufructul pământului său.

Totul s-a schimbat de la cucerire şi chiar înaintea ei, sub influenţa misionarilor anglicani şi catolici. Dar ceea ce nu s-a schimbat este inteligenţa acestor indigeni, vivacitatea cu care vorbesc, mintea lor vioaie, curajul lor demn de laudă, frumuseţea tipului lor. Parizienii nu pot să nu-1 admire, la oraş ca şi la ţară.

Doamne, frumoşi băieţi! spune unul.

Şi ce fete frumoase! adaugă altul.

Bărbaţii sunt înalţi, au tenul roşiatic, pătruns parcă de fierbinţeala sângelui lor, forme admirabile, aşa cum ni le-au păstrat statuile antice, o fizionomie blândă şi plăcută. Sunt într-adevăr superbi aceşti maori, cu ochii lor mari şi vii, cu buzele puţin cam groase, dar fin desenate. Tatuajul de război e pe cale de dispariţie, odată cu prilejurile care-i dădeau naştere odinioară.

Cei mai bogaţi oameni din insulă se îmbracă europeneşte şi le stă bine cu cămaşa cu guler răsfrânt, haina din stofa roz deschis, pantalonul care cade peste pantofi. Ei nu atrag însă atenţia cvartetului. Nu! Turiştii noştri preferă, în locul pantalonilor cu tăietură modernă, un pareo, a cărui pânză colorată şi dungată se drapează de la centură până la gleznă şi în locul pălăriei tari şi chiar al panamalei, coafura comună celor două sexe, numită hei şi împodobită cu frunze şi flori.

Cât despre femei, ele sunt încă poeticele şi graţioasele tahitiene ale lui Bougainville. Uneori petalele albe ale tiarei (un fel de gardenie) se amestecă cu şuviţele negre răsfirate pe umerii lor, alteori poartă o pălărie uşoară, făcută din scoarţa unui mugure de cocotier „al cărui nume suav de revareva pare înfiripat într-un vis”111, declamă Yvernes. Adăugaţi farmecului acestui costum, ale cărui culori se schimbă, ca într-un caleidoscop, la cea mai mică mişcare, graţia mersului, moliciunea gesturilor, dulceaţa surâsului, privirile adânci, sonoritatea armonioasă a vocii şi veţi înţelege de ce când unul spune: „Doamne, ce băieţi frumoşi!”, ceilalţi răspund în cor: „Şi ce fete frumoase!”

Când natura a modelat asemenea tipuri superbe, s-ar fi putut să nu le dea un cadru demn de ei? Şi ce se poate imagina mai încântător decât peisajele tahitiene, a căror vegetaţie este atât de bogată – la asta contribuind apele curgătoare şi roua abundentă a nopţilor.

În timpul excursiilor lor prin districtele vecine cu Papeete, parizienii nu încetează să admire această lume de minuni vegetale. Îndepărtându-se de ţărmurile care sunt mai prielnice culturilor şi unde pădurile sunt înlocuite prin plantaţii de lămâi, portocali, arrowroot, trestie de zahăr, arbuşti de cafea şi de bumbac, prin câmpii de igname, manioca, indigo, sorgho, tutun, ei se aventurează în interior, la poalele munţilor, ale căror culmi străbat prin cupola de frunziş. Pretutindeni, cocotieri eleganţi cu o magnifică siluetă, miroşi sau lemn de trandafir, casuarini sau arbori de fier, tiairi sau banculieri, puraus, tamanas, ahis sau santal, goyavieri, manguieri, taccas, ale cărui rădăcini sunt comestibile şi, de asemenea, superbul taro, acest preţios arbore de pâine, cu trunchiul înalt, neted şi alb, cu frunzele sale mari de un verde închis, printre care se înmănunchează fructe mari, cu coaja parcă cizelată şi al căror miez este principala hrană a indigenilor.

În excursiile sale, cvartetul ajunge până la peninsula Tabaratu. O vizită făcută la fortul Phaeton îl pune în legătură cu un detaşament de soldaţi de marină, încântaţi să primească nişte compatrioţi.

Într-o cârciumă din port, ţinută de un colonist, Frascolin se descurca cu pricepere. El le oferă indigenilor din împrejurimi şi poliţaiului districtual vinuri franţuzeşti de care demnul hangiu consimte să se despartă în schimbul unui preţ bun. Indigenii oferă oaspeţilor produse autohtone: ciorchini de fructe ale unei specii de bananieri numiţi fei, de o frumoasă culoare galbenă; igname gătite în chip suculent; maiore, fructul arborelui de pâine fript înăbuşit într-o groapă umplută cu pietre încinse; în sfârşit, un fel de prăjitură cu gust acrişor, făcută din nucă de cocos răzuită şi care, sub numele de taiero, se păstrează în tulpini de bambus.

Această gustare e foarte veselă. Comesenii fumează sute de ţigări, făcute dintr-o frunză de tutun uscată la foc şi înfăşurată într-o foaie de pandanus. Numai că, în loc să-i imite pe tahitieni şi tahitiene care şi le trec din gură în gură, după ce au tras câteva fumuri, francezii se mulţumesc să le fumeze franţuzeşte. Şi când poliţaiul îi oferă ţigara sa, Pinchinat îi mulţumeşte cu un mea maitai, adică „foarte mulţumesc”, a cărui intonaţie caraghioasă umple de bună dispoziţie întreaga asistenţă.

Desigur că excursioniştii nu puteau să se întoarcă în fiecare seară la Papeete sau pe Standard-Island. Pretutindeni însă, în sate, în locuinţele izolate, la colonişti şi la indigeni, ei sunt primiţi cu simpatie şi confort.

Pentru ziua de 7 noiembrie, au proiectat să viziteze capul Venus, excursie pe care trebuie să o facă orice turist demn de acest nume.

Pornesc dis-de-dimineaţă, cu pas uşor, traversând peste un pod frumosul râu Fantahua. Urcă apoi valea râului până la o cascadă răsunătoare, de două ori mai înaltă decât Niagara, dar mult mai îngustă, care cade de la şaptezeci şi cinci de metri cu un superb tumult. Urmând drumul agăţat de coasta colinei Taharahi, ajung pe ţărmul mării, în dreptul culmii singuratice pe care Cook a botezat-o Capul Copacului – nume justificat în acea epocă prin prezenţa unui arbore izolat, mort acum de bătrâneţe. Un bulevard plantat cu arbori magnifici îi călăuzeşte, pornind din satul Taharahi, până la farul care se înalţă la extremitatea insulei.

Familia Coverley şi-a fixat reşedinţa aici, pe coasta unei coline înverzite. Nu există nici un motiv serios pentru ca Walter Tankerdona cărui vilă se află departe, dincolo de Papeete – să se plimbe în regiunea capului Venus. Parizienii îl zăresc totuşi. Tânărul a ajuns, călare, în împrejurimile casei Coverley. Schimbând un salut cu turiştii francezi, el îi întreabă dacă au de gând să se întoarcă seara la Papeete.

— Nu, domnule Tankerdon, răspunde Frascolin. Am primit o invitaţie din partea doamnei Coverley şi vom petrece, probabil, noaptea la vilă.

— Atunci, domnilor, vă spun la revedere.

Se pare că faţa tânărului s-a întunecat, cu toate că nici un nor nu trece prin dreptul soarelui.

Walter Tankerdon dă pinteni calului şi se îndepărtează în trap mărunt, după ce a aruncat o ultimă privire asupra vilei albe, ascunsă între arbori.

Ah, de ce a trebuit ca fostul negustor să reapară în pielea ultra-bogătaşului Tankerdon, riscând să semene vrajbă pe această Standard-Island, care n-a fost deloc creată pentru afaceri?!

Poate că încântătorul cavaler ar fi vrut să ne însoţească, spune Pinchinat.

Da, încuviinţează Frascolin, şi este evident că prietenul nostru Munbar ar putea să aibă dreptate! Walter e nefericit că n-a putut s-o întâlnească pe miss Dy Coverley…

Ceea ce dovedeşte că miliardul nu face fericirea, încheie Yvernes, acest mare filozof.

După-amiaza şi seara petrec ceasuri plăcute în vila Coverley-ilor. Cvartetul este primit cu aceeaşi căldură ca în palatul de pe Bulevardul Cincisprezece. E o reuniune simpatică, de la care arta nu poate lipsi. Se cântă, bineînţeles, la pian. Doamna Coverley descifrează câteva partituri noi. Miss Dy cântă ca o veritabilă artistă, iar Yvernes, înzestrat cu o frumoasă voce de tenor, şi-o împleteşte cu aceea de soprană a tinerei fete.

Nu se ştie prea bine de ce – poate chiar intenţionat – Pinchinat aminteşte în treacăt că el şi colegii săi l-au zărit pe Walter Tankerdon plimbându-se în împrejurimile vilei. Să fie aceasta o manevră dibace? N-ar fi fost mai bine să tacă?… Nu, şi dacă supraintendentul ar fi fost acolo, n-ar fi putut decât să-1 aprobe. Un surâs uşor, aproape imperceptibil, lunecă pe buzele fetei, ochii ei frumoşi strălucesc mai viu, iar când reîncepe să cânte vocea i-a devenit parcă mai pătrunzătoare.

Doamna Coverley o priveşte o clipă, mulţumindu-se să spună, în timp ce domnul Coverley încruntă sprinceana:

Nu eşti obosită, copila mea?

Nu, mamă.

Şi dumneavoastră, domnule Yvernes?

Câtuşi de puţin doamnă. Înainte de a mă naşte, am cântat probabil în corul de copii al vreunei capele din Paradis!

Serata continuă şi este aproape miezul nopţii când domnul Coverley socoteşte că a venit ora somnului.

A doua zi, încântat de această primire simplă şi cordială, cvartetul face cale întoarsă către Papeete.

Popasul la Tahiti nu trebuie să dureze mai mult de o săptămână. Urmându-şi itinerarul dinainte hotărât, Standard-Island va porni din nou către sud-vest. Şi, fără îndoială, nimic n-ar fi fost de semnalat în această ultimă săptămână, în timpul căreia cei patru turişti şi-au completat excursiile, dacă la data de 11 noiembrie nu s-ar fi produs un eveniment foarte plăcut.

De dimineaţă, semaforul de pe colina care se ridică în spatele oraşului Papeete semnalează apropierea diviziei escadrei franceze a Pacificului.

La ora unsprezece, crucişătorul de clasa întâi Paris, escortat de două crucişătoare de clasa a doua şi de o vedetă rapidă, ancorează în radă.

Sunt schimbate saluturile reglementare şi contraamiralul, al cărui pavilion flutură pe Paris, coboară pe uscat, cu ofiţerii săi.

După loviturile de tun oficiale, cărora li se alătură simpaticele tunete ale bateriilor Pintenului şi Pupei, contraamiralul şi comisarul-comandant al Insulelor Societăţii se grăbesc să-şi facă vizitele de rigoare.

Este un adevărat noroc pentru navele diviziei, ofiţerii şi echipajele lor că au sosit în rada insulei Tahiti în timp ce Standard-Island se află încă aici. Asta înseamnă noi prilejuri de recepţii şi serbări. Porturile Bijuteriei Pacificului sunt deschise marinarilor francezi, care se îmbulzesc să-i admire minunăţiile. Timp de patruzeci şi opt de ore, uniformele marinei noastre se amestecă cu costumele miliardezilor.

Cyrus Bikerstaff îşi primeşte oaspeţii la primărie, supraintendentul la cazinou şi în celelalte clădiri subordonate lui.

În aceste împrejurări, uimitorului Calistus Munbar îi vine o idee, o idee genială a cărei realizare avea să lase amintiri de neşters. Această idee i-o comunică guvernatorului şi guvernatorul o aprobă cu avizul consiliului notabililor.

Da! Se hotărăşte să se dea o mare serbare la 15 noiembrie. Programul va cuprinde un dineu de gală şi un bal în saloanele primăriei. La acea dată se vor fi întors şi miliardezii aflaţi în vilegiatură, pentru că plecarea insulei cu elice e programată peste două zile, deci la 17 noiembrie.

Înaltele personaje ale celor două sectoare nu vor lipsi deci de la această serbare dată în onoarea reginei Pomare a VI-a, a tahitienilor europeni sau indigeni şi a escadrei franceze.

Calistus Munbar e însărcinat să organizeze serbarea şi se poate avea încredere în imaginaţia şi în zelul său. Cvartetul se pune la dispoziţia lui şi se hotărăşte ca printre cele mai atractive numere din program să figureze şi un concert.

Cât despre invitaţii, ele cad în sarcina guvernatorului.

În primul rând, Cyrus Bikerstaff se duce personal să o roage pe regina Pomare, pe prinţii şi prinţesele de la curtea ei, să asiste la această serbare. Regina binevoieşte să accepte. La fel şi comisarul-comandant, înalţii funcţionari francezi, contraamiralul şi ofiţerii săi care se arată foarte încântaţi.

Sunt trimise o mie de invitaţii. Bineînţeles, cei o mie de invitaţi nu vor fi aşezaţi toţi la masa oficială, care va întruni doar o sută: persoanele regale, ofiţerii diviziei, autorităţile protectoratului, principalii funcţionari, consiliul notabililor şi înaltul cler de pe Standard-Island. Dar în parc vor fi banchete, jocuri, focuri de artificii – tot ceea ce e necesar pentru a satisface populaţia.

Soseşte ziua cea mare, Standard-Island se pavoazează cu culorile franceze şi tahitiene, îmbinate cu culorile miliardeze.

Regina Pomare şi curtea sa, în costume de gală, sunt primite la Tribord-Harbour, în bubuiturile dublei baterii. Acestor bubuituri le răspund tunurile din Papeete şi tunurile diviziei navale.

Către ora şase seara, după o plimbare prin parc, toată lumea ajunge la palatul municipal, superb împodobit.

Ce privelişte oferă scara monumentală! Fiecare lespede de marmoră a costat nu mai puţin de zece mii de franci, asemeni scării palatului Vanderbildt din New York! Şi comesenii se aşază la mesele acestui festin de neuitat, în splendida sală de recepţie.

Protocolul a fost respectat de guvernator cu un tact desăvârşit. Nu poate exista nici o pricină de ceartă între marile familii rivale ale celor două sectoare. Fiecare e încântat de locul său – printre alţii miss Dy Coverley, care se află în faţa lui Walter Tankerdon. Aceasta le e de ajuns celor doi tineri şi e bine că n-au fost aşezaţi şi mai aproape.

Nu mai e nevoie să spunem că artiştii francezi nu au de ce să se plângă. Invitându-i la masa de onoare, li s-a dat o nouă dovadă de stimă şi simpatie, pentru talentul şi persoanele lor.

Cât despre meniu, studiat, gândit, alcătuit de supraintendent, el dovedeşte că, şi din punct de vedere culinar, Milliard-City nu are de ce să invidieze bătrâna Europă.

Să judecăm după acest meniu, imprimat cu litere de aur pe hârtie velină, prin grija lui Calistus Munbar:

Supă a la Orleans, Cremă comtesse, Calcan a la Mornay, Muşchi de vacă napolitan, Perişoare de pasăre vieneze, Spumă de ficat a la Trevise.

RĂCORITOARE.

Prepeliţe „pe canapea”, Salata provensală, Mazăre a l'anglaise, îngheţată, jeleuri, fructe…

PRĂJITURI.

Saleuri cu parmezan.

VINURI, Chateau d'Yquem – Chateau Margaux, Chambertin – Champagne Lichiouri.

La masa reginei Angliei, a împăratului Rusiei, a împăratului neamţ sau a preşedintelui Republicii Franceze n-au fost niciodată meniuri mai desăvârşite şi şefii bucătari cei mai la modă din cele două continente n-ar fi putut găti mai bine.

La ora nouă, invitaţii merg la cazinou pentru concert. Programul cuprinde patru bucăţi alese – patru, nu mai mult:

Cvartetul Nr. 5 în la major Op. 18 de Beethoven;

Cvartetul Nr. 2 în re minor Op. 10 de Mozart;

Cvartetul Nr. 2 în re major Op. 64 (partea a doua) de Haydn;

Cvartetul Nr. 12 în mi bemol major de Onslow.

Acest concert e un nou triumf pentru instrumentiştii parizieni, îmbarcaţi în chip atât de fericit – orice ar gândi recalcitrantul violoncelist – pe bordul insulei cu elice!

Între timp, europenii şi indigenii iau parte la diferitele jocuri organizate în parc. Pe peluze se înfiripă baluri câmpeneşti şi, de ce să nu mărturisim, se dansează în sunetul acordeoanelor, instrumente foarte la modă printre băştinaşii din Insulele Societăţii. Or, marinarii francezi au şi ei o slăbiciune pentru acest aparat pneumatic şi, cum au debarcat în număr mare de pe Paris şi de pe alte nave ale diviziei, acordeoanele se dezlănţuie. Se adaugă vocile – şi cântecele marinăreşti răspund ariilor preferate ale populaţiilor oceaniene.

Dealtfel, indigenii din Tahiti, bărbaţi şi femei, au o înclinare deosebită pentru cânt şi dans, în care excelează. În mai multe rânduri, ei execută figurile dansului repauipa, care poate fi considerat ca un dans naţional şi a cărui măsură e marcată prin bătăi de tobă. Apoi dansatorii de toate neamurile, indigeni sau străini, datorită şi băuturilor de tot felul oferite de municipalitate, îşi dau frâu liber.

În acelaşi timp, sub conducerea lui Athanase Doremus, baluri de o compoziţie mai selectă reunesc familiile în saloanele primăriei. Doamnele miliardeze şi tahitiene se întrec în toalete. Nu e de mirare că cele dintâi, cliente statornice ale croitorilor parizieni, eclipsează uşor pe cele mai elegante europene din colonie. Diamantele le strălucesc în păr, pe umeri, pe piept şi doar lupta dintre ele poate prezenta vreun interes. Dar cine ar îndrăzni să se pronunţe pentru doamna Coverley sau doamna Tankerdon, amândouă la fel de orbitoare? Cu siguranţă că nu Cyrus Bikerstaff, mereu grijuliu să menţină un echilibru desăvârşit între cele două sectoare ale insulei.

În cadrilul de onoare figurează suverana insulei Tahiti şi augustul ei soţ, Cyrus Bikerstaff şi doamna Coverley, contraamiralul şi doamna Tankerdon, comandorul Simcoe şi prima doamnă de onoare a reginei. În acelaşi timp, s-au alcătuit şi alte cadriluri unde perechile se formează doar după gusturi şi simpatii. Ansamblul e încântător. şi totuşi, Sebastien Zorn se ţine deoparte, într-o atitudine dacă nu de protest, cel puţin de dispreţ, asemeni celor doi romani morocănoşi din celebrul tablou Decadenţa112. Dar Yvernes, Pinchinat, Frascolin dansează valsuri, polci, mazurci cu cele mai frumoase tahitiene şi cu cele mai încântătoare fete de pe Standard-Island. Şi cine ştie dacă în seara asta balul nu a hotărât multe căsătorii – ceea ce va aduce, fără îndoială, un surplus de muncă funcţionarilor stării civile.

Dealtfel, care n-a fost surpriza generală când întâmplarea l-a desemnat pe Walter Tankerdon drept cavalerul domnişoarei Coverley! Să fie doar întâmplarea? Oare fina diplomaţie a supraintendentului n-a ajutat-o prin cine ştie ce combinaţie savantă? În orice caz, e evenimentul zilei, cu consecinţe de neprevăzut dacă constituie un prim pas spre împăcarea celor două puternice familii.

După focul de artificii care se aprinde deasupra marii peluze, dansurile reîncep şi se prelungesc până în zori.

Aşa a decurs această serbare memorabilă, a cărei amintire va dăinui de-a lungul nenumăraţilor şi fericiţilor ani pe care viitorul – să sperăm! – îi rezervă insulei cu elice.

A treia zi, sfârşindu-se popasul, comandorul Simcoe transmite din zori ordinul de pornire. Bubuiturile artileriei salută plecarea insulei cu elice, aşa cum i-au salutat şi sosirea, şi ea întoarce saluturile, lovitură cu lovitură, atât insulei Tahiti cât şi diviziei navale.

Direcţia este nord-vest, în aşa fel încât, după insulele Du Vent, să treacă în revistă insulele Sous-le-Vent.

Plutesc astfel de-a lungul pitoreştilor contururi ale insulei Morea, împodobită cu piscuri superbe; Raiatea, Insula Sfântă, leagănul regalităţii indigene; Bora-Bora, dominată de un munte de o mie de metri; apoi insuliţele Motu-Iti, Mapeta, Tubuai, Manu, verigi ale lanţului tahitian întins de-a lungul acestor meleaguri.

La 19 noiembrie, când soarele se pleacă la orizont, dispar ultimele înălţimi ale arhipelagului.

Standard-Island se îndreaptă atunci către sud-vest – orientare pe care aparatele telegrafice o trasează pe hărţile aşezate în vitrinele cazinoului.

Şi cine l-ar observa, în această clipă, pe căpitanul Sarol, ar fi izbit de focul sumbru al privirilor sale, de expresia sălbatică a chipului său în timp ce, cu o mână ameninţătoare, le arată malaiezilor drumul spre Noile Hebride, aflate la o mie două sute de leghe spre vest!