POPAS LA TAHITI.

Arhipelagul Societăţii sau Tahiti este cuprins între al cincisprezecelea (15°52') şi al şaptesprezecelea (17°49') grad latitudine meridională şi între al o sută cincizecelea (150°8') şi al o sută cincizeci şi şaselea (156°30') grad longitudine estică faţă de meridianul Parisului. El acoperă o suprafaţă de două mii două sute de kilometri pătraţi.

E constituit din două grupuri de insule: 1. Du Vent – Tahiti sau Tahiti-Tahaa, Tapamanoa, Eimeo sau Morea, Tetiaroa, Meetia, care se află sub protectoratul Franţei; şi 2. Sous-le-Vent – Tubuai, Mânu, Huahine, Raiatea-Thao, Bora-Bora, Moffy-Iti, Maupiti, Mapetia, Bellingshausen, Scilly, guvernate de suveranii indigeni. Englezii le numesc Insulele Georgiene, cu toate că Cook, descoperitorul lor, le-a botezat Insulele Societăţii, în onoarea Societăţii Regale din Londra. Situat la două sute cincizeci de leghe marine de insulele Marchize, acest arhipelag – după diferitele recensăminte făcute în ultimul timp – nu numără decât patruzeci de mii de locuitori străini sau indigeni.

Tahiti este prima dintre insulele Du Vent care apare în văzul navigatorilor venind dinspre nord-est. Oamenii de veghe de la Observator o semnalează de la mare distanţă, graţie muntelui Maio sau Diadema, care se înalţă la o mie două sute treizeci şi nouă de metri deasupra nivelului mării.

Traversarea s-a săvârşit fără incidente. Ajutată de vânturile alizee, Standard-Island a parcurs aceste ape minunate pe deasupra cărora soarele coboară spre Tropicul Capricornului. Îl va atinge peste două luni şi câteva zile, va urca din nou spre linia ecuatorială şi insula cu elice îl va avea la zenit timp de mai multe săptămâni de căldură arzătoare; apoi îl va urma, aşa cum îşi urmează un câine stăpânul, ţinându-se la distanţa reglementară.

E pentru prima oară că miliardezii vor poposi la Tahiti. Anul trecut, campania a început prea târziu. Ei n-au ajuns prea departe spre vest şi după ce au părăsit Pomotu, au urcat spre Ecuator. Or, acest Arhipelag al Societăţii este cel mai frumos din Pacific. Parcurgându-1, parizienii noştri nu vor putea decât să preţuiască şi mai mult adevărata încântare pe care le-o oferă deplasarea unui aparat liber să-şi aleagă popasurile şi climatul.

— Da!… Dar vom vedea care va fi sfârşitul acestei aventuri absurde! încheie invariabil Sebastien Zorn.

— Tot ce doresc e să nu se sfârşească niciodată! exclamă Yvernes. Standard-Island soseşte în regiunea insulei Tahiti în zorii zilei de 17 octombrie. Se zăreşte litoralul nordic. În timpul nopţii au fost observate licăririle farului de la capul Venus. O zi ar fi fost suficientă pentru a ajunge la capitala Papeete, situată în nord-vest, dincolo de cap. Dar consiliul notabililor s-a întrunit sub preşedinţia guvernatorului. Ca orice consiliu bine echilibrat, el s-a scindat în două tabere. Unii, cu Jem Tankerdon, s-au pronunţat pentru vest; alţii, ca Nat Coverley, s-au pronunţat pentru est. Având dreptul de a hotărî în caz de paritate, Cyrus Bikerstaff a decis că vor ajunge la Papeete ocolind insula pe la sud. Hotărârea nu poate decât să-i satisfacă pe membrii cvartetului, căci ea le va permite să admire în întreaga sa frumuseţe această perlă a Pacificului, Noua Cytheră97 a lui Bougainville.

Tahiti are o suprafaţă de o sută patru mii două sute cincisprezece hectare – cam de nouă ori mai mare ca suprafaţa Parisului. Populaţia sa, care în 1875 era de şapte mii şase sute de indigeni, trei sute de francezi, o mie o sută de străini, nu mai e decât de şapte mii de locuitori. Pe plan geometric ea are exact forma unei ploşti răsturnate, corpul ploştii fiind insula principală, unită prin istmul Taravao cu gâtul pe care-1 închipuie peninsula Tatarapu.

Frascolin a făcut această comparaţie studiind harta arhipelagului şi camarazii săi o găsesc atât de îndreptăţită, încât botează Tahiti cu acest nou nume: Plosca Tropicelor.

Din punct de vedere administrativ, Tahiti e împărţită în şase diviziuni, fărâmiţate în douăzeci şi unu de districte de la stabilirea protectoratului în 9 septembrie 1842. N-au fost uitate dificultăţile survenite între amiralul Dupetit-Thouars, regina Pomare şi Anglia, datorită instigaţiilor acelui ticălos traficant de biblii şi pânzeturi care se numea Pritchard98, atât de spiritual caricaturizat în Viespile lui Alphonse Karr99.

Dar asta e o poveste veche, căzută în uitare ca şi faptele şi gesturile faimosului spiţer anglo-saxon.

Standard-Island se poate apropia fără teamă la o milă de conturul Ploştii Tropicelor. Această ploscă este aşezată într-adevăr pe o bază coraligenă ai cărei pereţi abrupţi coboară vertical în adâncurile oceanului. Dar, înainte de a se apropia atât de mult, populaţia miliardeză a putut să-i contemple silueta impunătoare, munţii cu care natura a fost mai generoasă decât cu cei din insulele Sandwich, culmile înverzite, trecătorile împădurite, piscurile asemeni turnurilor ascuţite ale unei catedrale gigantice, brâul de cocotieri scăldat de spuma albă a valurilor izbite de stânci.

În timpul acestei zile, plutind de-a lungul coastei occidentale, curioşii îngrămădiţi în împrejurimile lui Tribord-Harbour, cu ocheanele la ochi – şi parizienii şi-1 au fiecare pe al lui – pot să scruteze în amănunt litoralul: districtul Papenoo, străbătut de valea largă a unui râu care porneşte de la temelia munţilor şi se aruncă în ocean, acolo unde ţărmul e lipsit de recifuri pe o întindere de mai multe mile; Hitiaa, un port foarte bine adăpostit, de unde pleacă spre San-Francisco milioane şi milioane de portocale; Mahaena, cucerită pe deplin abia în 1845, în urma unei groaznice lupte cu indigenii.

După-amiază, ajung în dreptul îngustei strâmtori Taravao. Ocolind peninsula, Standard-Island se apropie destul pentru ca să fie admirate în întreaga lor splendoare câmpiile rodnice ale districtului Tautira şi numeroasele cursuri de apă care fac din el unul din cele mai bogate districte ale arhipelagului. Tatarapu, odihnindu-se pe patul său de corali îşi înalţă maiestuos asprele metereze ale craterelor stinse.

Apoi soarele coboară la orizont, piscurile se împurpurează pentru ultima oară, tonurile se îndulcesc, culorile se topesc într-o ceaţă caldă şi transparentă. Curând nu mai e decât o siluetă nedesluşită ale cărei efluvii, încărcate de mireasma portocalilor şi măslinilor, călătoresc pe aripile brizei de seară. După un amurg foarte grăbit, se lasă o noapte adâncă.

Standard-Island trece de extremitatea sud-estică a insulei şi, a doua zi, evoluează în faţa ţărmului apusean al istmului, odată cu apariţia zorilor.

Cultivat intens şi foarte populat, districtul Taravao îşi arată frumoasele drumuri, şerpuind printre păduri de portocali, care-1 leagă de districtul Papeari. În punctul culminant se conturează un fort care controlează ambele ţărmuri ale istmului, apărat de câteva tunuri aplecate în afara crenelurilor ca nişte guri de bronz. În fund se ascunde portul Phaeton100.

— De ce o fi strălucind deasupra acestui istm numele înfumuratului vizitiu al carului solar? se întreabă Yvernes.

Ziua se scurge într-o plutire înceată de-a lungul contururilor mai accentuate, datorită terenului coraligen din partea de vest a insulei Tahiti. Noi districte îşi desfăşoară feluritele peisaje – Papeiri, cu câmpiile sale mlăştinoase pe alocuri, Mataiea, excelent port al districtului Papeuriri, apoi o vale largă străbătută de râul Vaihiria şi, în fund, un munte înalt de cinci sute de metri, asemănător unui picior de lavabou, susţinând o chiuvetă cu o circumferinţă de jumătate de kilometru. Acest vechi crater, plin fără îndoială cu apă dulce, pare să nu aibă nici o comunicaţie cu marea.

După districtul Ahauraono, specializat în cultura bumbacului pe scară întinsă, după districtul Papara, cunoscut mai ales pentru produsele sale agricole. Standard-Island descoperă, dincolo de capul Mara, marea vale Paruvia, desprinsă din Diadema şi scăldată de apele Punarunului. Trecând de Taapuna, capul Tatao şi gura fluviului Faa, comandorul Simcoe coteşte uşor spre nord-vest, evită cu pricepere insuliţa Motu-Ula şi, la ora şase seara, se opreşte în faţa golfului Papeete.

La intrare, unduind capricios de-a curmezişul recifului de coral, se desenează canalul balizat până la capul Farente de tunuri scoase din uz. Se înţelege de la sine că, datorită hărţilor sale, Ethel Simcoe n-are nevoie să recurgă la piloţii ale căror baleniere se încrucişează la deschizătura canalului. Se arată totuşi o ambarcaţie cu un pavilion galben la pupa. Este „sănătatea” care acostează la Tribord-Harbour. Cei din Tahiti sunt severi şi nimeni nu poate să debarce înainte ca medicul sanitar, întovărăşit de ofiţerul portului, să-i dea libera trecere.

Abia ajuns la Tribord-Harbour, medicul ia legătura cu autorităţile. Nu e decât o simplă formalitate. în Milliard-City şi în împrejurimi nu există bolnavi. În orice caz, bolile epidemice, holera, influenza101, frigurile galbene sunt cu totul necunoscute. Certificatul este eliberat deci potrivit uzanţelor. Dar noaptea cade repede, după un amurg abia schiţat, aşa că debarcarea e amânată pentru a doua zi şi Standard-Island adoarme în aşteptarea dimineţii.

În zori se aud bubuituri. Este bateria Pintenului care salută cu douăzeci şi una de lovituri de tun grupul insulelor Sous-le-Vent şi Tahiti, capitala protectoratului francez. În acelaşi timp, pavilionul roşu cu soarele de aur urcă şi coboară de trei ori pe turnul Observatorului.

Răspunsul este o salvă identică a bateriei Ambuscadei, situată la capătul marii trecători a insulei Tahiti.

Dis-de-dimineaţă, Tribord-Harbour e plin de lume. Tramvaiele aduc nenumăraţi doritori să viziteze capitala arhipelagului. Sebastien Zorn şi prietenii săi se numără printre cei mai nerăbdători. Cum ambarcaţiile insulei cu elice n-ar fi de ajuns pentru a transporta această grămadă de curioşi, indigenii se grăbesc să-şi ofere serviciile. Şase ancabluri despart Tribord-Harbour de port.

Totuşi, se cuvine ca guvernatorul să debarce cel dintâi. Este vorba despre întrevederea oficială cu autorităţile civile şi militare din Tahiti şi despre vizita nu mai puţin oficială pe care trebuie să o facă reginei.

Deci, pe la ora nouă, Cyrus Bikerstaff, adjuncţii săi Barthelemy Ruge şi Hubley Harcourt, toţi trei în mare ţinută, fruntaşii celor două sectoare, printre care Nat Coverley şi Jem Tankerdon, comandorul Simcoe şi ofiţerii săi în uniforme strălucitoare, colonelul Stewart şi escorta sa iau loc în şalupe şi sc îndreaptă către portul Papeete.

Sebastien Zorn, Frascolin, Yvernes, Pinchinat, Athanse Doremus, Calistus Munbar ocupă o altă ambarcaţie, împreună cu câţiva funcţionari.

Bărci, pirogi indigene însoţesc oficialităţile din Milliard-City, reprezentat în mod demn de către guvernatorul său, autorităţile şi notabilii săi, printre care se numără doi destul de bogaţi pentru a cumpăra insula Tahiti şi chiar întregul Arhipelag al Societăţii, cu suverană cu tot.

Papeete este un port minunat şi de o asemenea adâncime, încât bastimentele de mare tonaj pot ancora în el. Îl deservesc trei intrări: marea intrare la nord, largă de şaptezeci de metri şi lungă de optzeci, îngustată de un mic banc balizat, intrarea Tanoa la est, intrarea Tanupa la vest.

Şalupele electrice lunecă maiestuos de-a lungul plajei, împânzită de vile şi de localuri de petrecere, apoi de-a lungul cheiurilor lângă care sunt amarate vasele. Debarcarea se efectuează în dreptul unei fântâni elegante, menită să aprovizioneze vasele şi alimentată cu apa râurilor din munţii vecini, dintre care unul poartă un aparat semaforic.

Cyrus Bikerstaff şi suita sa coboară în mijlocul mulţimii de francezi, indigeni, străini, care aclamă această Bijuterie a Pacificului ca pe cea mai extraordinară dintre minunile create de geniul omenesc.

După primele efuziuni ale debarcării, cortegiul se îndreaptă către palatul guvernatorului insulei Tahiti.

Calistus Munbar, superb în costumul de gală pe care nu-1 îmbracă decât la zile mari, invită cvartetul să-1 urmeze şi cvartetul se grăbeşte să răspundă invitaţiei supraintendentului.

Nu numai insulele Tahiti şi Morea, dar şi grupurile dimprejur se află sub protectoratul francez. Şef este un comisar-comandant, având în subordine un coordonator, care conduce diversele sectoare ale serviciului trupelor, marinei, finanţelor coloniale şi locale şi administraţia judiciară. În atribuţiile secretarului general al comisarului intră rezolvarea problemelor civile ale ţării. La Morea, la Fakarava din Pomotu, la Taio-Hae din Nuka-Hiva se află diverşi rezidenţi şi un judecător de pace care ţine de resortul insulelor Marchize. Din anul 1861, funcţionează un comitet consultativ pentru agricultură şi comerţ, care se întruneşte o dată pe an la Papeete. Aici se află de asemenea sediul direcţiei artileriei şi comandatura trupelor de geniu. Cât despre garnizoană, ea este alcătuită din detaşamente de jandarmerie colonială, artilerie şi infanterie marină. Un preot şi un vicar, plătiţi de guvern, şi nouă misionari, împrăştiaţi în cele câteva grupuri de insule, asigură exercitarea cultului catolic. Într-adevăr, parizienii pot să se creadă în Franţa, într-un port francez şi asta nu poate să le displacă.

Satele din diversele insule sunt administrate de un fel de consiliu municipal indigen, prezidat de un taverna, asistat de un judecător, de un şef mutoi şi de doi consilieri aleşi de locuitori.

La umbra copacilor, cortegiul înaintează către palatul guvernamental. Pretutindeni, cocotieri superbi, miroşi cu frunzişul roz, banculieri, pâlcuri de portocali, goyavieri, arbori de cauciuc etc. Palatul se înalţă în mijlocul lor, abia depăşindu-i cu acoperişul său larg, înveselit de ferestruicile mansardei. Are o înfăţişare elegantă, cu faţada pe care şi-o împart parterul şi primul etaj. Acolo sunt întruniţi principalii funcţionari francezi şi jandarmeria colonială dă onorul.

Comisarul-comandant îl primeşte pe Cyrus Bikerstaff cu o curtoazie nemărginită, pe care n-ar fi întâlnit-o, desigur, în arhipelagurile engleze din această regiune. El îi mulţumeşte că a adus insula cu elice în apele arhipelagului. El speră că această vizită se va reînnoi în fiecare an, regretând totodată că Tahiti nu i-o poate întoarce. Întrevederea durează o jumătate de ceas şi se stabileşte că Cyrus Bikerstaff va primi a doua zi autorităţile la primărie.

Veţi poposi o vreme la Papeete? întreabă comisarul-comandant.

Cincisprezece zile, răspunde guvernatorul.

Atunci veţi avea plăcerea să vedeţi divizia navală franceză, care trebuie să sosească spre sfârşitul săptămânii.

Vom fi fericiţi s-o primim cu toate onorurile, domnule comisar. Cyrus Bikerstaff îi prezintă persoanele din suita sa – adjuncţii săi, comandorul Ethel Simcoe, comandantul miliţiei, diverşi funcţionari, supra intendentul artelor frumoase şi membrii Cvartetului Concertant, care sunt primiţi aşa cum se cuvine de către un compatriot.

Apoi se naşte o mică încurcătură în legătură cu delegaţii sectoarelor din Milliard-City. Cum poate fi menajat amorul propriu al lui Jem Tankerdon şi Nat Coverley, aceste două persoane iritabile, care au dreptul…

— Să păşească şi unul şi celălalt în acelaşi timp! spune Pinchinat, parodiind faimosul vers al lui Scribe102.

Încurcătura e rezolvată de însuşi comisarul-comandant. Cunoscând rivalitatea celor doi celebri miliardari, el dovedeşte un tact atât de desăvârşit, atâta corectitudine oficială, atâta dibăcie diplomatică, încât lucrurile se petrec ca şi când ar fi fost reglementate prin decretul din messidor103. Fără îndoială că, în asemenea ocazie, şeful unui protectorat englez ar fi turnat gaz peste foc, ca să servească politica Regatului-Unit. Nimic asemănător nu se întâmplă la palatul comisarului-comandant şi Cyrus Bikerstaff, încântat de primire, se retrage urmat de cortegiul său.

E inutil să spunem că Sebastien Zorn, Yvernes, Pinchinat şi Frascolin au intenţia de a-1 lăsa pe Athanase Doremus, ostenit de pe acum, să se întoarcă acasă, pe Bulevardul Douăzeci şi cinci. Ei au de gând să petreacă mai multă vreme la Papeete, să viziteze împrejurimile, să facă excursii în principalele districte, să parcurgă regiunile peninsulei Tatarapu, în sfârşit, să epuizeze până la ultima picătură această Ploscă a Pacificului.

Proiectul este deci bine pus la punct şi, când îl împărtăşesc lui Calistus Munbar, supraintendentul nu poate decât să fie întru totul de acord.

Dar, spune el, vă cer să aşteptaţi patruzeci şi opt de ore înainte de a porni în călătorie.

De ce nu de azi? întreabă Yvernes, nerăbdător să ia toiagul drumeţiei.

Pentru că autorităţile de pe Standard-Island vor face o vizită de curtoazie reginei şi se cuvine să fiţi prezentaţi Maiestăţii Sale şi curţii.

Şi mâine? intervine Frascolin.

Mâine, comisarul-comandant al arhipelagului va întoarce vizita autorităţilor de pe Standard-Island şi se cuvine…

Să fim acolo, completează Pinchinat. Ei bine, vom fi acolo, domnule supraintendent, vom fi acolo.

Părăsind palatul guvernamental, Cyrus Bikerstaff şi cortegiul său se îndreaptă către palatul Maiestăţii Sale. O simplă plimbare pe sub arbori, care nu durează mai mult de un sfert de ceas.

Locuinţa regală e aşezată în mijlocul boschetelor înverzite. E un patrulater cu două etaje, al cărui acoperiş, imitând casele elveţiene, adăposteşte două şiruri de verande suprapuse. De la ferestrele de sus, poţi îmbrăţişa cu privirea marile plantaţii care se întind până în marginea oraşului. Dincolo de ele se zăreşte marea, într-un cuvânt, o locuinţă plăcută, modestă, dar confortabilă.

Regina n-a pierdut nimic din prestigiul său, trecând sub regimul protectoratului francez. Dacă drapelul Franţei flutură pe catargele bastimentelor amarate în portul Papeete sau ancorate în radă, pe edificiile civile şi militare ale oraşului, pavilionul suveranei leagănă deasupra palatului său vechile culori ale arhipelagului – o pânză cu dungi transversale roşii şi albe şi iahtul tricolor într-un colţ.

În 1606, Quiros104 a descoperit insula Tahiti, căreia i-a dat numele Sagittaria. După el, Wallis105 în 1767 şi Bougainville în 1768 au desăvârşit explorarea arhipelagului. La începutul descoperirii domnea regina Oberea. După moartea ei a apărut în istoria Oceaniei celebra dinastie Pomare.

Pomare I (1762-1780) a părăsit numele de Otoo, Bâtlanul Negru, pentru a-1 lua pe cel de Pomare.

Fiul său Pomare II (1780-1819) a primit cu bunăvoinţă, în 1797, pe primii misionari englezi şi s-a convertit la creştinism zece ani mai târziu. A fost o epocă de disensiuni, de ciocniri armate şi populaţia arhipelagului a scăzut treptat de la o sută de mii la şaisprezece mii de locuitori.

Pomare III, fiul precedentului, a domnit de la 1819 la 1827 şi sora sa Aimata, celebra Pomare, protejata groaznicului Pritchard, născută în 1812, a devenit regina insulei Tahiti şi a insulelor învecinate. Neavând copii cu Tapoa, primul său soţ, ea 1-a repudiat pentru a se căsători cu Ariifaaite. Din această legătură s-a născut, în 1840, Arione, moştenitor prezumtiv, mort la vârsta de treizeci şi cinci de ani. Începând din anul următor, regina a dăruit patru copii soţului său, care era cel mai frumos bărbat din arhipelag: o fată, Teriimaevarna, prinţesă a insulei Bora-Bora din 1860; prinţul Tamatoa, născut în 1842, rege al insulei Raiatea, răsturnat de supuşii revoltaţi de brutalitatea sa; prinţul Teriitapunui, născut în 1846, năpăstuit de un şchiopătat dizgraţios; şi în sfârşit prinţul Tuavira, născut în 1848, care a venit să-şi facă educaţia în Franţa.

Domnia reginei Pomare n-a fost cu totul liniştită. În 1835, misionarii catolici au intrat în conflict cu misionarii protestanţi. Expulzaţi la început, ei au fost readuşi de o expediţie franceză în 1838. Patru ani mai târziu, protectoratul Franţei era acceptat de cinci şefi din insulă. Pomare a protestat, englezii au protestat. Amiralul Dupetit-Thouars a proclamat detronarea reginei în 1843 şi 1-a expulzat pe Pritchard, evenimente care au provocat ciocnirile sângeroase de la Mahaena şi Rapepa. Dar amiralul fiind aproape dezavuat, după cum se ştie, Pritchard a primit o despăgubire de douăzeci şi cinci de mii de franci şi amiralul Bruat a fost însărcinat să ducă la bun sfârşit aceste treburi încurcate.

Tahiti s-a supus în 1846 şi Pomare a acceptat tratatul de protectorat din 19 iunie 1847, păstrând suveranitatea insulelor Raiatea, Huahine şi Bora-Bora. Au mai fost câteva tulburări. În 1852, o răscoală o detrona pe regină şi proclama chiar republica. În sfârşit, guvernul francez a repus-o în drepturi pe suverană, care a abandonat trei dintre coroanele sale: Raiatea, în favoarea fiului său cel mai mare; Huahine, în favoarea celui de-al doilea fiu; Bora-Bora, în favoarea fiicei sale.

Actualmente, tronul este ocupat de una din descendentele sale, Pomare VI.

Îndatoritorul Frascolin continuă să justifice porecla de „Larousse al Pacificului”, cu care 1-a gratificat Pinchinat. El comunică colegilor săi aceste amănunte istorice şi biografice, afirmând că e mai bine să cunoşti oamenii cu care stai de vorbă. Yvernes şi Pinchinat îi răspund că a avut dreptate să-i lămurească asupra genealogiei dinastiei Pomare, lăsându-1 pe Sebastien Zorn să replice că „lui îi e totuna”.

Cât despre vibrantul Yvernes, el este cu totul cuprins de farmecul poeticei naturi tahitiene. În amintirea lui renasc fermecătoarele povestiri de călătorie ale lui Bougainville şi Dumont d'Urville. El nu-şi ascunde emoţia la gândul că se vor afla în faţa acestei suverane a Noii-Cythere, a unei autentice regine Pomare, al cărei nume…

— Însemnează „noapte de tuse”, îl opreşte Frascolin din elan.

— Asta-i bună! exclamă Pinchinat. E ca şi cum ai spune zeiţa strănutului, împărăteasa guturaiului! Molipseşte-te, Yvernes, şi nu-ţi uita batista.

Yvernes e furios de remarca nepotrivită a acestui glumeţ răutăcios, dar ceilalţi o primesc cu atâta voie bună, încât vioara întâi sfârşeşte prin a împărtăşi veselia generală.

Primirea guvernatorului, a autorităţilor şi a delegaţiei notabililor de pe Standard-Island e făcută cu pompă. Onorurile sunt date de mutoi, şeful jandarmeriei, pe care-1 însoţesc ajutoarele sale indigene.

Regina Pomare VI are patruzeci de ani. Ea poartă, ca şi familia sa care o înconjoară, un costum de ceremonie roz pal, culoarea preferată a populaţiei tahitiene. Primeşte complimentele lui Cyrus Bikerstaff cu o demnitate prietenoasă, dacă se poate spune astfel, cu care ar fi fost de acord şi o maiestate europeană. Răspunde cu graţie, într-o franceză foarte corectă, căci limba aceasta e folosită curent în Arhipelagul Societăţii. Suverana avea dealtfel cea mai vie dorinţă de a cunoaşte această Standard-Island, despre care se vorbeşte atât pe meleagurile Pacificului şi nădăjduieşte că această vizită nu va fi ultima. Jem Tankerdon este primit cu o atenţie deosebită, ceea ce nu întârzie să zgândărească amorul propriu al lui Nat Coverley. Asta se explică prin faptul că familia regală e protestantă, iar Jem Tankerdon e persoana cea mai de vază a sectorului protestant din Milliard-City.

Cvartetul Concertant nu e uitat în timpul prezentărilor. Regina binevoieşte să spună membrilor săi că ar fi încântată să-i asculte şi să-i aplaude. Ei se înclină respectuos, răspunzând că sunt la ordinele Maiestăţii Sale şi supraintendentul va lua măsurile necesare pentru ca suverana să fie satisfăcută.

După audienţa prelungită timp de o jumătate de ceas, onorurile cu care a fost întâmpinat cortegiul la intrarea în palatul regal se repetă şi la ieşire.

Coboară toţi către oraş, oprindu-se la cercul militar, unde ofiţerii au pregătit o gustare în cinstea guvernatorului şi a elitei populaţiei miliardeze. Şampania curge în valuri, se rostesc numeroase toasturi şi abia pe la ora şase ambarcaţiile pornesc de la cheiurile portului Papeete spre Tribord-Harbour.

Seara, artiştii parizieni se întâlnesc în sala cazinoului.

Avem un concert în perspectivă, spune Frascolin. Ce să-i cântăm Maiestăţii ăsteia?… O să-i înţeleagă pe Mozart sau pe Beethoven?

O să-i cântăm Offenbach, Varney, Lecocq sau Audran106, răspunde Sebastien Zorn.

Ba, deloc! Bambula e cea mai indicată! ripostează Pinchinat, schiţând mişcările caracteristice ale acestui dans negru.