Capitolul I

Uraganul din 1865. Strigăte în văzduh. Un balon luat de o trombă. învelitoarea sfâşiată Cât cuprinzi cu ochii, numai mare. Cinci călători. Ce se petrece în nacela balonului. Un ţărm în zare. Deznodământul dramei.

— Urcăm?

— Nu! Dimpotrivă! Coborâm.

— Mai rău, domnule Cyrus, ne prăvălim!

— Pentru dumnezeu I Atunci ce aşteptaţi? Aruncaţi din lest1!

— Uite. Am golit şi ultimul sac!

— Balonul se ridică?

— Nu!

— Parcă aud un clipocit de valuri!

— Suntem deasupra mării!

— Nu pot fi nici cinci sute de picioare2 până la ea!

Atunci o voce puternică sfâşie văzduhul şi răsunară cuvintele:

— Aruncaţi toate greutăţile!… Tot! Şi fie ce-o fi!

Aceste cuvinte răsunară în văzduh deasupra uriaşei întinderi de apă a Pacificului în ziua de 23 martie 1865, către ora patru după-amiază.

Fără îndoială că nimeni n-a uitat îngrozitoarea vijelie dezlănţuită la mijlocul echinoxului din acel an, dinspre nord-est, şi în timpul căreia barometrul a scăzut până la şapte sute zece milimetri. Uraganul a bântuit fără întrerupere de la 18 până la 26 martie. A pricinuit pagube deosebit de mari în America, Europa şi Asia, pe o zonă de o mie opt sute de mile, ce străbătea oblic ecuatorul, întinzându-se de la a treizecişicincea paralelă nordică până la a patruzecea paralelă sudică. Oraşe dărâmate, păduri dezrădăcinate, ţărmuri pustiite de munţi de apă, care se năpusteau ca puhoaiele în timpul fluxului, sute de vapoare aruncate la mal – aşa cum anunţa agenţia Veritas – regiuni întregi devastate de trombele care sfărâmau totul în calea lor, mii de oameni ucişi pe uscat sau înghiţiţi de mare; acestea au fost semnele lăsate de îngrozitorul uragan. A depăşit cu mult ravagiile uraganelor care au pustiit atât de îngrozitor Havana şi Guadelupa, unul la 25 octombrie 1810, celălalt la 26 iulie 1825.

Ori, chiar în clipa în care atâtea catastrofe se produceau pe uscat şi pe mări, o dramă, nu mai puţin impresionantă, se desfăşura în văzduhul răscolit.

Într-adevăr, un balon, purtat ca o minge în vârful unei trombe, străbătea spaţiul cu o viteză de nouăzeci de mile pe oră3, prins în vârtejul coloanei de aer. El se îmvârtea de parcă ar fi fost prins de un adevărat vârtej aerian.

Dedesubtul extremităţii de jos a balonului se legăna o nacelă. În ea se găseau cinci călători, care abia se desluşeau în mijlocul aburilor groşi, amestecaţi cu apă pulverizată, ce se târau la suprafaţa oceanului.

De unde venea acest aerostat care părea o adevărată jucărie căzută pradă groaznicei furtuni? Din ce parte a lumii pornise el? Fireşte că nu se înălţase În toiul uraganului care bântuia de cinci zile şi ale cărui semne prevestitoare se văzuseră în ziua de optsprezece. Dacă socoteai că balonul nu putuse străbate mai puţin de două mii de mile în timp de douăzeci şi patru de ore, s-ar fi putut crede că el venea de foarte departe.

Oricum, călătorii nu puteau să măsoare în nici un fel drumul străbătut, lipsindu-le orice punct de orientare. Şi ciudat lucru, deşi târâţi în mijlocul furtunii, nu-i simţeau totuşi violenţa. înaintau în spaţiu descriind o mişcare de rotaţie, fără ca vreunul din călători să simtă măcar că se învârtesc în aer, sau că se deplasează în direcţia orizontală, deoarece le era cu neputinţă să străbată cu privirea pâcla groasă care se aduna sub nacelă. De jur împrejur, numai ceaţă. Şi atât de deşi erau norii, încât nu era nimeni în stare să-şi dea seama dacă e zi sau noapte. Câtă vreme balonul plutise la mare înălţime, nici o rază de lumină, nici un zgomot din ţinuturile locuite de oameni, nici chiar mugetul oceanului nu putuse desigur să străbată până la ei prin această imensitate întunecată. Numai coborârea bruscă le dezvăluise primejdia care-i ameninţa, plutind deasupra valurilor.

Totuşi, uşurat de obiectele grele – muniţii, arme, provizii – balonul se înălţase din nou spre păturile superioare ale atmosferei, atingând o înălţime de patru mii cinci sute de picioare. Dându-şi seama că plutesc deasupra valurilor mării şi socotind că era mai puţin periculos să. înfrunte primejdia înălţimilor decât să navigheze în apropierea mării, călătorii aruncaseră peste bord, fără cea mai mică şovăire, chiar obiectele cele mai necesare şi căutau să nu mai piardă nimic din gazul fluid, acest suflet al aparatului, care-i menţinea deasupra abisului.

Călătorii petrecură noaptea în prada unei îngrijorări care cu siguranţă că ar fi doborât pe alţi oameni cu firi mai puţin rezistente. Apoi se făcu iar ziuă şi o dată cu venirea ei se observă o tendinţă de slăbire a uraganului. încă din primele ceasuri ale zilei de 24 martie, s-au ivit unele semne ce prevesteau că vremea se va mai linişti. O dată cu zorile, norii au prins să capete forme mai desluşite, începând să se ridice în înaltul cerului. În câteva ore, tromba se lărgi şi se rupse. Vântul trecu de la uragan la vijelie, adică iuţeala cu care se mişcau păturile atmosferice scăzu la jumătate. Era încă ceea ce marinarii numesc „un vânt de trei pânze”, totuşi, ameliorarea tulburărilor intervenite în elementele naturii era foarte mare.

Către orele unsprezece, păturile inferioare ale atmosferei se limpeziseră simţitor. Atmosfera căpătase acea claritate umedă, care se vede şi chiar se simte după trecerea marilor meteori. Uraganul nu părea să se fi îndepărtat spre vest. Mai curând părea să se fi destrămat pe loc. Poate că, după ce s-a frânt tromba, el îşi găsise descărcare în valuri de electricitate, aşa cum se întâmplă câteodată cu taifunurile din Oceanul Indian.

Dar cam pe la aceeaşi oră, s-ar fi putut constata din nou că balonul cobora încet, afundându-se neîntrerupt în păturile inferioare ale atmosferei. Părea chiar că se dezumflă cu încetul, iar învelitoarea lui parcă se lungea întinzându-se, forma lui sferică schimbându-se într-o formă ovoidală.

Pe la amiază, aerostatul mai plana doar la înălţimea de două mii de picioare deasupra mării. Având o capacitate de cincizeci de mii de picioare cubice4, este evident că se putuse menţine vreme îndelungată în aer, fie că atinsese înălţimi mari, fie că-şi schimbase drumul după o direcţie orizontală.

Călătorii aruncară acum ultimele obiecte care mai îngreuiau nacela: puţinele alimente pe care le păstraseră, totul – până şi micile obiecte pe care le aveau în buzunare. Apoi unul din ei se urcă pe cercul de care era prinsă plasa, căutând să lege mai bine supapa de închidere a aerostatului.

Se vedea limpede că balonul nu se mai putea menţine la înălţime mare din pricina lipsei de gaz l Aşadar, călătorii se simţeau pierduţi!

Într-adevăr, sub aerostat nu se zărea nici un continent şi nici măcar o insulă, nici un punct de aterisaj nu se arăta, nicăieri o suprafaţă solidă pe care să se poată prinde ancora.

Vedeau doar imensitatea oceanului, ale cărui valuri continuau să se ciocnească cu aceeaşi violenţă! Vedeau oceanul, ale cărui limite erau invizibile, chiar pentru ei, care îl dominau din înălţimi, şi a cărui întindere se vedea acum pe o rază de patruzeci de mile Această întindere de ape, lovită fără milă, biciuită de uragan, li se înfăţişa ca o cavalcadă de talazuri dezlănţuite, deasupra cărora o mână nevăzută părea să fi aruncat o nesfârşită reţea de creste înspumate! Nici un ţărm, nici un vapor în zare!

Trebuia deci, cu orice preţ, să împiedice coborârea aerostatului, pentru ca acesta să nu fie înghiţit de valuri. Şi bineînţeles că cei ce se aflau în nacelă se îndeletniceau cu această operaţie urgentă. Dar cu toate sforţările lor, balonul cobora mereu, deplasându-se totodată cu mare viteză în direcţia vântului, adică de la nord-est la sud-vest.

Nenorociţii se aflau într-o situaţie îngrozitoare! Ei nu mai puteau stăpâni aerostatul şi toate încercările lor erau zadarnice, iar învelitoarea balonului se dezumfla tot mai tare. Gazul se scurgea neîntrerupt şi nu aveau cum să-l oprească. Balonul cobora tot mai repede şi pe la ora unu, la amiază, nacela se afla doar la şase sute de picioare deasupra oceanului.

Şi într-adevăr, scurgerea gazelor, care ieşeau printr-o spărtură a balonului, nu mai putea fi oprită.

Uşurând nacela de toate obiectele pe care le purtase, pasagerii nu făcuseră decât să prelungească cu câteva ore călătoria lor prin văzduh. Dar inevitabila catastrofă putea cel mult să fie amânată, şi dacă nu se ivea vreun ţărm înainte de căderea nopţii, călătorii şi balonul erau sortiţi să piară în valuri.

Încercară şi ultima operaţie ce le mai rămânea de făcut în asemenea clipe.

Cei ce se aflau în aerostat erau fără îndoială oameni plini de energie, care ştiau să privească moartea în faţă, fără să murmure. Ei erau hotărâţi să lupte până în ultima clipă şi să facă totul pentru a întârzia prăbuşirea. Nacela balonului nu era decât un fel de coş împletit din nuiele, care nu putea să plutească pe valuri, iar călătorii noştri nu aveau nici un mijloc s-o menţină la suprafaţa apei, dacă ar fi căzut.

La ora două, aerostatul nu mai era decât la patru sute de picioare deasupra valurilor.

Atunci răsună o voce bărbătească, vocea unui om cu inimă neînfricată, căruia îi răspundeau glasuri tot atât de hotărâte:

— S-a aruncat totul?

— Nu! Mai avem zece mii de franci în aur! În clipa următoare, un sac greu căzu în mare.

— Urcă balonul?

— Puţin, dar în curând va coborî din nou!

— Ce mai aruncăm?

— Nimic!

— Ba da!… Nacela!

— Ne agăţăm de plasă şi dăm drumul nacelei.

Era într-adevăr singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să uşureze aerostatul. Oamenii tăiară frânghiile care legau nacela de cercul de la baza balonului şi aerostatul se înălţă din nou cu două mii de picioare.

Cei cinci călători se urcară în plasă, deasupra cercului, şi cercetară cu privirea abisul de sub ei.

Se ştie că aerostatele au o mare sensibilitate statică. Este de ajuns să arunci obiectul cel mai uşor, pentru a pricinui deplasarea lor în direcţie verticală, deoarece aparatele plutitoare funcţionează asemenea unei balanţe de precizie matematică. Astfel stând lucrurile, era firesc ca un balon uşurat de o povară destul de mare să se urce brusc până la o înălţime considerabilă, lucru care se petrecu şi în cazul de faţă.

Totuşi, după ce se menţinuse câteva minute în echilibru în zonele superioare ale atmosferei, aerostatul începu să coboare din nou. Gazul se scurgea prin spărtura pe care n-aveau cum s-o repare.

Călătorii făcuseră tot ce le stătuse în putinţă. Nici o putere omenească nu-i mai putea salva. Le mai rămăsese doar tăria de a-şi aştepta în linişte sfârşitul.

La ora patru, balonul coborâse din nou şi se afla numai la cinci sute de picioare deasupra apei.

Pe neaşteptate răsună un lătrat puternic. Era câinele care-i întovărăşea pe călători şi care se căţărase şi el în plasă alături de stăpânul său.

— Top a zărit ceva! strigă unul dintre pasageri, Curând se auzi o altă voce, care strigă:

— Pământ! Pământ!

Balonul, târât de vânt fără încetare spre sud-vesf, străbătuse din zori o distanţă destul de mare, desigur câteva sute de mile, şi chiar în acea direcţie se ridica ţărmul destul de înalt, pe care-l zăriseră călătorii.

Dar pământul acesta se afla la o depărtare de încă vreo treizeci de mile în direcţia vântului, cale de cel puţin o oră, presupunând că balonul nu va fi târât de curenţi în altă direcţie. încă o oră! Dar oare nu va pierde balonul cu mult înainte şi gazul ce-i mai rămăsese?

Iată întrebarea chinuitoare pe care şi-o puneau. Călătorii desluşeau cât se poate de bine peticul de pământ pe care trebuiau să ajungă cu orice preţ. Dalei nu ştiau ce reprezintă acel pământ, dacă este un continent sau o insulă, fiindcă nu prea ştiau înspre ce par-te a lumii îi târâse uraganul 1 Totuşi, trebuiau să ajungă pe ţărmul acel’a oricum ar fi fost el, locuit sau nu, primitor sau neprimitor.

Pe la orele patru după-amiază, se vedea bine că balonul nu se mai putea menţine în aer. Atingea din zbor suprafaţa apei, iar crestele valurilor uriaşe muiaseră de câteva ori partea de jos a plasei, îngreunând-o. Aerostatul nu se mai putea înălţa decât lăsându-se pe o parte, ca o pasăre lovită într-o aripă.

După o jumătate de oră, ajunseră la o milă de ţărm, dar în balonul turtit, dezumflat, cu suprafaţa brăzdată de cute groase, mai rămăsese doar foarte puţin, gaz, în partea superioară. Călătorii, agăţaţi în plasa, deveniseră o povară prea mare pentru el şi în curând, pe jumătate cufundaţi în apă, începură să fie biciuiţi de valurile furioase ale oceanului. Pe neaşteptate, învelitoarea aerostatului se transformă într-o pungă în care sufla vântul, făcând-o să plutească asemenea unei corăbii pe care o împingea vântul din spate. Poate că astfel aveau să atingă în sfârşit ţărmul.

Ajunseră la câţiva metri de ţărm, când patru strigăte de groază izbucniră deodată. Deşi nu mai părea în stare să se ridice, balonul, lovit de un val uriaş, făcu un salt neaşteptat, ca şi cum ar fi fost uşurat deodată de încă o parte din greutate. El se ridică din nou la o mie cinci sute de picioare, unde întâlni un curent de aer, care îl făcu să plutească aproape paralel cu coasta, în loc să-l mâne direct spre uscat. După alte câteva minute, balonul se apropie din nou de coastă şi se prăbuşi în sfârşit pe nisipul ţărmului, departe de mal, unde nu mai ajungeau valurile.

Ajutându-se unul pe altul, călătorii izbutiră să iasă din ochiurile plasei. Balonul, uşurat de greutatea lor, fu luat din nou de vânt şi dispăru în larg, ca o pasăre rănită care, adunându-şi ultimele puteri, mai încearcă să zboare odată.

Nacela adăpostise cinci călători şi un câine, totuşi balonul aruncasepe ţărm numai patru persoane.

Probabil că cel care lipsea fusese luat de valul ce lovise plasa, uşurând astfel balonul, căruia îi îngăduise să se mai ridice o dată în aer, pentru a se lăsa după câteva clipe pe ţărm.

De îndată ce simţiră pământul sub picioare, cei patru naufragiaţi, care meritau pe deplin acest nume, gândindu-se la cel care lipsea, începură să strige toţi deodată:

— Poate că încearcă să înoate spre ţărm! Trebuie să-l scăpăm! Să-l salvăm!