Capitolul II

Un episod din timpul Războiului de Secesiune. Inginerul Cyrus Smith. Gédéon Spilett. Negrul Nab. Pencroff marinarul. Tânărul Harbert. O propunere neaşteptată. Întâlnire la ora zece seara. Plecare pe timp de furtună.

Călătorii zvârliţi de uragan pe ţărm nu erau nici aeronauţi de profesie, nici amatori de expediţii aeriene. Erau nişte prizonieri de război, care avuseseră îndrăzneala să fugă în împrejurări cu totul neobişnuite. De o sută de ori fuseseră pe punctul de a pieri! De sute de ori ar fi putut să-i prăvălească în abis balonul lor sfârtecat. Totuşi le fusese hărăzită o soartă neobişnuită, şi de aceea, în ziua de 20 martie, după ce fugiseră din Richmond, capitala Virginiei, se aflau la şapte mii de mile de acest oraş, citadela separatiştilor în timpul cruntului Război de Secesiune, asediat în acea vreme de trupele generalului Ulysse Grant. Călătoria aeriană a fugarilor noştri ţinuse cinci zile.

Iată de altfel şi împrejurările neobişnuite în care s-a produs evadarea prizonierilor, evadare care trebuia să se sfârşească cu catastrofa descrisă mai sus.

În acelaşi an, prin luna februarie 1865, mai mulţi ofiţeri ai generalului Grant căzură în mâinile duşmanului, în cursul uneia din încercările neizbutite ale generalului de a cuceri oraşul Richmond. Ei au fost închişi în oraş. Unul dintre prizonierii cei mai de vază aparţinea statului major federal şi se numea Cyrus Smith.

Originar din Massachussets, Cyrus Smith era inginer de profesie, un savant emerit, căruia guvernul Statelor Unite îi încredinţase în timpul războiului direcţiunea căilor ferate, rolul strategic al acestora fiind deosebit de însemnat. Adevărat american de Nord, osos, slab şi deşirat, inginerul părea să aibă vreo patruzeci şi cinci de ani. începuse să încărunţească şi îşi rădea barba, lăsându-şi numai nişte mustăţi stufoase. Avea unul din acele capete minunate, cu profil de medalie, cu ochii scăpărători, o gură ce trăda preocupări serioase, în totul – înfăţişarea unui adevărat savant. Cyrus Smith era unul dintre inginerii aceia care ţineau să-şi înceapă meseria mânuind ciocanul şi cazmaua, întocmai generalilor care-şi începeau cariera ca simpli soldaţi. De aceea, pe lângă iscusinţă şi inteligenţă, Cyrus Smith mai poseda şi multă îndemânare. Muşchii lui erau deosebit de puternici. Adevărat om de acţiune şi gânditor totodată, făcea totul fără efort, influenţat probabil şi de marea sa vigoare trupească. Acest om era înzestrat cu o voinţă căreia nimic nu i se putea împotrivi. Foarte bine pregătit, dovedea mult simţ practic, era foarte descurcăreţ şi avea temperament militar, ca să vorbim în limbajul militar francez. Stăpân pe sine în orice împrejurare, el îndeplinea în totul cele trei condiţii, care laolaltă determină energia omenească: agerime a minţii şi a trupului, impetuozitatea dorinţelor şi putere de voinţă. Deviza lui ar fi putut să fie aceea a lui Wilhelm de Orania în secolul al XVII-lea: „N-am nevoie să nădăjduiesc pentru a întreprinde ceva, şi nici de izbândă ca să continui să perseverez”.

În acelaşi timp, Cyrus Smith era însăşi întruchiparea curajului. Luase parte la toate luptele din timpul Războiului de Secesiune.

A început ca voluntar, sub conducerea lui Ulysse Grant şi s-a luptat la Paducah, la Belmont, la Pittsburg-Landing, la asediul Corintului, la Port Gibson, la Râul-Negru, la Chattanoga, la Wilderness pe Potomac, vitejeşte, ca un soldat demn de generalul său, care spunea: „Nu-mi număr niciodată morţii”. Şi, de sute de ori, Cyrus Smith ar fi trebuit să fie dintre cei pe care cumplitul Grant nu-i număra, dar în aceste lupte, în care nu se cruţa niciodată, a fost ajutat de noroc, până în clipa când a fost rănit şi luat prizonier în cursul bătăliei de la Richmond.

În aceeaşi zi, o dată cu Cyrus Smith, căzu în mâinile sudiştilor şi un alt personaj însemnat. Este vorba de Gédéon Spilett, cunoscutul reporter al ziarului New-York Herald, care fusese trimis să urmărească peripeţiile războiului, chiar în primele rânduri ale armatelor din Nord.

Gédéon Spilett făcea parte din familia acelor ciudaţi cronicari, ca Stenley şi alţii, pe care nu-i sperie nici o greutate când e vorba să obţină, în timpul cel mai scurt cu putinţă, o informaţie pentru ziarul lor. Ziarele Statelor Unite, ’cum ar fi New-York Herald, constituie adevărate forţe şi delegaţii lor sunt reprezentanţi pe care te poţi bizui. Gédéon Spilett era în primele rânduri ale acestor delegaţi.

Om bine înzestrat, energic, prompt şi gata oricând să acţioneze, Spilett străbătuse lumea întreagă. Soldat şi artist, însufleţit când era vorba să dea un sfat şi hotărât la fapte, el nu se dădea în lături de la nici o greutate, de la nici o oboseală şi nici o primejdie, atunci când ştia că poate să capete informaţii, în primul rând pentru el, apoi pentru ziarul său. Era un adevărat erou al curiozităţii, al informaţiilor, al ineditului, al necunoscutului, al imposibilului. Era unul dintre acei observatori neînfricaţi, care scriu sub ploaia de gloanţe, îşi redactează cronicile în bătaia obuzelor şi pentru care orice pericol constituie o adevărată fericire.

Luase parte şi el la toate luptele, mergând în primele rânduri, cu revolverul într-o mână şi cu carnetul în cealaltă, iar creionul nu-i tremura când explodau obuzele lângă el. Spilett nu avea obiceiul să ocupe neîncetat firele telegrafice cu telegrame, potrivit năravului celor care vorbesc chiar şi atunci când n-au ce spune, dar fiecare însemnare a sa era scurtă, limpede şi precisă, menită să lămurească o problemă însemnată. Pe lângă toate aceste daruri, era înzestrat şi cu mult simţ al umorului. Astfel, voind să-şi păstreze cu tot dinadinsul locul la ghişeul telegrafic, pentru a fi primul care să comunice ziarului său rezultatul bătăliei de la Râul-Negru, Gédéon Spilett telegrafie, timp de două ore, primele capitole ale Bibliei. Ziarul plăti două mii de dolari, dar avu mândria de a fi primul care să publice această informaţie.

Gédéon Spilett era înalt. Avea cel mult patruzeci de ani. Faţa îi era încadrată de favoriţi blond-roşcaţi şi privirea vioaie ca a unui om deprins să observe îndată orice amănunt. Era vânjos şi se călise, trăind în regiuni cu clima cea mai diferită.

De zece ani, Gédéon Spilett era prim-reporter al ziarului New-York Herald, căruia îi trimitea toate cronicile şi desenele lui, deoarece mânuia tot atât de bine creionul, ca şi penelul. în momentul în care fusese prins, Spilett descria câmpul de luptă, căutând în acelaşi timp să-l şi schiţeze. Ultimele cuvinte scrise în carnetul lui spuneau: „Un sudist este gata să tragă asupra mea şi…” Dar Gédéon Spilett, norocos ca de obicei, scăpă fără nici o zgârietură.

Cyrus Smith şi Gédéon Spilett, care se cunoşteau cel mult din auzite, fuseseră transportaţi în acelaşi timp la Richmond. Rana inginerului se vindecă repede şi în timpul convalescenţei îl cunoscu pe reporter, între eroii noştri se legă o strânsă prietenie. în curând, şi unul şi altul nu mai aveau decât un singur gând: să fugă, să regăsească armata lui Grant şi să lupte din nou în rândurile ei pentru unitatea federală.

Cei doi americani veniţi din Nord erau hotărâţi să se folosească de orice prilej ca să fugă… Dar cu toate că puteau circula în voie prin oraş, orice încercare de evadare părea cu neputinţă, deoarece oraşul Richmond era păzit cu străşnicie.

Între timp, izbuti să ajungă la Cyrus Smith servitorul său, care-i era devotat cu trup şi sutlet. Viteazul acesta era un negru născut pe moşia inginerului. Părinţii lui fuseseră sclavi, dar Cyrus Smith, aboliţionist5 convins, îl eliberase de multă vreme. Robul, devenit om liber, n-a vrut să-şi părăsească stăpânul; îl iubea până la sacrificiu. Tânărul acesta de treizeci de ani, zdravăn, sprinten, îndemânatic, inteligent, blând şi liniştit, întotdeauna zâmbitor, îndatoritor şi bun, se numea Nabucodonosor, dar nu răspundea decât la numele prescurtat şi familiar de Nab.

Aflând că stăpânul său este prizonier, Nab veni fără să stea pe gânduri, tocmai din Massachussets. Sosit la Richniond, izbuti să pătrundă în oraşul asediat mulţumită şireteniei şi dibăciei sale, nu fără să-şi fi pus de vreo douăzeci de ori viaţa în pericol. Nu se poate descrie bucuria lui Nab şi a lui Cyrus Smith în clipa revederii.

Dar dacă Nab izbutise să pătrundă în oraş, nu însemna că tot atât de uşor puteau să plece, deoarece prizonierii federali erau supravegheaţi îndeaproape. Trebuia o întâmplare neobişnuită, pentru a încerca o evadare cu oarecari sorţi de izbândă şi prilejul acesta nu numai că nu se ivea, dar era şi greu să-l provoci.

Între timp, generalul Grant îşi continua energicele operaţii militare. Plătise scump victoria de la Pittsburg-Landing. Forţele lui, reunite cu cele ale lui Butler, nu izbutiseră să obţină nici un rezultat în lupta pentru oraşul Richmond, aşa că nimic nu-i îndreptăţea pe prizonieri să creadă într-o eliberare grabnică. Reporterul, căruia plicticoasa captivitate nu-i dădea prilejul să scrie nici un articol interesant, îşi pierduse răbdarea. Ajunsese să fie stăpânit de un singur gând: să iasă din Richmond cu orice preţ. Făcuse chiar câteva încercări, dar întâmpinase piedici de neînvins.

Totuşi, asediul continua; dacă prizonierii doreau cu orice preţ să scape pentru a se întâlni cu armata lui Grant, unii dintre asediaţi nu erau mai puţin grăbiţi să fugă pentru a putea să reia legătura cu armata secesioniştilor. Printre aceştia din urmă se număra şi un oarecare Jonathan Forster, sudist îndârjit. Adevărul era că şi secesioniştii erau blocaţi în oraş tocmai ca şi prizonierii federali. Armatele nordice îi împresuraseră. Guvernatorul oraşului Richmond nu mai putea să intre în legătură de multă vreme cu generalul Lee. Şi trebuia să-i comunice cât mai grabnic situaţia oraşului, pentru ca armata chemată în ajutorul asediaţilor să vină cât mai curând. Acestui Jonathan Forster îi veni atunci ideea să zboare cu balonul peste liniile duşmanului şi să ajungă astfel la lagărul secesioniştilor.

Guvernatorul încuviinţă încercarea. Un aerostat special construit fu pus la dispoziţia lui Jonathan Forster, care urma să plece cu alte cinci persoane. Călătorii luau cu ei arme, pentru cazul când ar fi fost nevoiţi să se apere în clipa aterizării, şi alimente, pentru cazul când ar fi siliţi să facă o călătorie aeriană mai lungă.

Plecarea fusese hotărâtă pentru ziua de 18 martie. Folosind vântul de nord-vest şi călătorind în timpul nopţii, aeronauţii socoteau să ajungă în câteva ore la cartierul generalului Lee.

Dar vântul de nord-vest n-a fost o adiere oarecare şi încă din ziua de 18 se putea observa că se va transforma în uragan. Curând, vijelia se înteţi într-atât, încât trebui să se amâne plecarea lui Forster, socotindu-se prea primejdioasă pornirea aerostatului şi a călătorilor în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite.

Balonul, care fusese umplut cu gaz chiar în piaţa principală a oraşului, aştepta deci acolo prima clipă de linişte, spre a se avânta în văzduh, iar lumea din oraş devenea tot mai nerăbdătoare, văzând că situaţia atmosferică rămâne neschimbată.

Zilele de 18 şi 19 martie n-au adus nici o îmbunătăţire a situaţiei. Dimpotrivă, era chiar din ce în ce mai greu de ferit balonul pe terenul unde era.ancorat, deoarece rafalele îl culcau deseori la pământ.

Trecu şi noaptea de 19 spre 20. Spre dimineaţă, uraganul deveni şi mai puternic. De plecare nici nu se mai vorbea.

În ziua aceea, inginerul Smith fu oprit pe stradă de un necunoscut. Era un marinar pe care-l chema Pencroff. Omul părea să aibă vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, era bine legat, ars de soare, cu privirea vioaie, clipea mereu din ochi şi avea o înfăţişare simpatică. Acest Pencroff, american din Nord, cutreierase toate mările globului şi trăise toate aventurile care pot ieşi în calea unei fiinţe omeneşti. E de prisos să spunem că era întreprinzător de felul lui, gata oricând şa rişte orice şi că încetase de mult să se mai mire de ceva. Pencroff venise la Richmonci pe la începutul anului, într-o chestiune de afaceri, însoţit de un băieţandru de vreo cincisprezece ani, Harbert Brown, din New-Jersey, fiul fostului său căpitan, un orfan pe care-l iubea ca pe propriul său copil. Fusese surprins şi el de asediu în oraş şi imobilizat acolo, spre marele lui necaz. Pencroff era stăpânit şi el de acelaşi gând: să fugă cu orice preţ. Cunoştea faima inginerului Cyrus Smith din auzite. Ştia că omul acesta hotărât era cuprins de nerăbdare şi ardea de dorinţa de a scăpa. în acea zi se apropie deci de el fără şovăire, adresându-i-se direct:

— Domnule Smith, nu v-aţi săturat de această şedere în Richmond?

Inginerul se uită cu luare-aminte la omul care-i vorbise astfel, şi care se grăbi să adauge în şoaptă:

— Domnule Smith, nu vreţi să fugiţi?

— Când?… răspunse repede inginerul, căruia desigur că îi scăpase fără să vrea răspunsul, căci nici nu avusese măcar timp să se uite mai bine la necunoscutul care i se adresase.

Totuşi, după ce-şi aruncă privirea-i pătrunzătoare asupra feţei deschise a marinarului, inginerul nu se mai îndoi de cinstea lui.

— Cine eşti? întrebă el scurt, Pencroff îl lămuri cine era.

— Bine, răspunse Cyrus Smith. Cu ce propui să fugim?

— Păi, cu leneşul acela de balon care zace degeaba în piaţă. S-ar părea că pe noi ne aşteaptă…!

Nu mai adăugă nimic, căci inginerul înţelesese totul. Apucându-l pe Pencroff de braţ, îl duse la el acasă.

Acolo, marinarul îşi expuse planul, care era de fapt foarte simplu. Se cerea doar să-ţi pui viaţa în primejdie. E drept că uraganul atinsese culmea violenţei, dar un inginer îndrăzneţ, şi priceput cum era Cyrus Smith ştia desigur să conducă un aerostat. Dacă el, Pencroff, s-ar fi priceput, n-ar fi şovăit să plece, luându-l bineînţeles şi pe Harbert cu el. Văzuse el destule în viaţa lui, ca să nu se mai sperie de un uragan!

Cyrus Smith asculta în tăcere cuvintele marinarului; doar ochii îi străluceau. Se ivise în sfârşit prilejul şi nu era el omul să-l scape. Planul nu era absurd, ci numai foarte primejdios. Deci, puteau să-l încerce. Deşi balonul era păzit, nu era cu neputinţă să se apropie noaptea de el, să se furişeze în nacelă şi să taie apoi legăturile care-l ţineau pe loc! Bine-înţeles că puteau să moară, dar pe de altă parte aveau şi sorţi de izbândă. Şi de n-ar fi fost vijelia asta… Dar de n-ar fi fost furtuna, balonul ar fi plecat demult şi prilejul atât de căutat nu s-ar mai fi ivit.

— Nu sunt singur… încheie Cyrus Smith.

— Dar câte persoane vrei să iei cu dumneata? întrebă marinarul.

— Două: pe prietenul meu Spilett şi pe servitorul meu Nab.

— Trei, prin urmare, răspunse Pencroff, cu Harbert şi cu mine vom fi cinci. După câte ştiu cu, balonul trebuia să transporte şase persoane.

— Atunci ne-am înţeles. Plecăm! spuse Cyrus Smith.

Prin acest „Plecăm!”, el îşi lua un angajament şi în numele reporterului; acesta nu era omul care să dea înapoi, dimpotrivă, încuviinţă fără nici o rezervă planul, de îndată ce-i fu împărtăşit. Se miră doar că nu se gândise şi el la un lucru atât de simplu. Cât despre Nab, el îl urma pe inginer oriunde.

— Atunci, pe deseară, spuse Pencroff. O să ne învârtim toţi cinci pe acolo, aşa, ca nişte gură-cască!

— Pe deseară la ora zece, răspunse Cyrus Smith. Facă cerul ca vijelia să nu se potolească decât după plecarea noastră.

Pencroff strânse mâna inginerului şi se întoarse acasă, unde îl lăsase pe tânărul Harbert Brown. Curajosul băiat cunoştea planul marinarului şi aştepta cu oarecare îngrijorare rezultatul convorbirii cu inginerul. După cum se vede, toţi cinci erau oameni hotărâţi să se avânte în vâltoarea văzduhului, în plin uragan.

Uraganul nu se potoli, astfel încât Jonathan Forster şi tovarăşii săi nici nu se gândeau să-l înfrunte în nacela care se putea sfărâma uşor. Fu o zi îngrozitoare. Inginerul se temea de un singur lucru: ca nu cumva să se rupă în bucăţi aerostatul, care era legat de pământ şi pe care vântul îl culca mereu. El se învârti timp de câteva ore în piaţa aproape pustie, supraveghind aparatul. Pencroff făcu acelaşi lucru, cu mâinile în buzunare şi căscând prelung din când în când, ca unul care nu mai ştie cum să-şi omoare timpul. Şi el se temea că se va rupe balonul, sau chiar că va fi smuls din legături şi purtat de vânt.

Veni şi seara. Noaptea se lăsa întunecoasă şi pâcle groase ca nişte nori se târau la suprafaţa pământului… Cădea o ploaie amestecată cu zăpadă. Era frig şi un fel de ceaţă apăsătoare plutea deasupra oraşului. Părea că vijelia puternică impusese combatanţilor un fel de armistiţiu şi că tunul fusese redus la tăcere de tunetele groaznice ale uraganului. Străzile oraşului erau pustii. Chiar şi paza pieţii unde se zbătea aerostatul devenise zadarnică pe o astfel de vreme. Într-adevăr, totul părea să ajute fuga prizonierilor; dar călătoria asta, în mijlocul vânturilor dezlănţuite…!

— Urât flux! îşi zise Pencroff, îndesându-şi cu pumnul pălăria pe care vântul încerca să i-o smulgă. Dar las’ c-o să ne descurcăm noi!

La ora nouă şi jumătate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi pătrunseră prin diferite puncte în piaţa cufundată în întuneric, deoarece vântul stinsese felinarele cu gaz. Uriaşul aerostat, aproape cu totul culcat la pământ, nici nu se mai zărea. Pe lângă sacii de lest, legaţi de sforile plasei, nacela mai era fixată şi de un cablu puternic, trecut printr-un inel îngropat în caldarâm; cealaltă jumătate a cablului era adusă peste bord.

Cei cinci prizonieri se întâlniră lângă balon. Nu-l văzuse nimeni şi era atât de întuneric, încât nici ei nu se puteau vedea unul pe altul.

Fără să scoată o vorbă, Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Nab şi Harbert luară loc în nacelă, în timp ce Pencroâf dezlega, unul câte unul, sacii de lest. Totul se isprăvi în câteva clipe şi marinarul se urcă lângă tovarăşii săi.

Aerostatul nu mai era reţinut decât de a doua jumătate a cablului şi mai rămânea doar ca Cyrus Smith să dea ordinul de plecare.

În clipa aceea, un câine sări în nacelă. Era Top, câinele inginerului, care, rupându-şi lanţul, îşi urmase stăpânul, Cyrus Smith voi să gonească bietul animal, temându-se de o greutate suplimentară.

— Eh! Unde merg atâţia, treacă şi el! spuse Pencroff, aruncând afară încă doi saci cu nisip.

Apoi, marinarul dădu drumul cablului şi balonul se înălţă pieziş şi pieri în înălţimi, izbind cu nacela două hornuri, pe care le dărâmă în iureşul plecării.

Uraganul se dezlănţui în acele clipe cu o violenţă înfricoşătoare. Inginerul nu se putu gândi la o aterizare în timpul nopţii, iar când se lumină de ziuă, pământul nu se mai vedea, din pricina ceţei. Abia peste cinci zile zăriră într-o clipă de înseninare imensitatea mării care se întindea sub aerostatul împins de vânt cu o viteză nemaivăzută!

Ştim că patru din cei cinci oameni plecaţi în ziua de 20 martie au fost zvârliţi în ziua de 24 martie pe un ţărm pustiu, la mai mult de şase mii de mile depărtare de ţara lor6.

Călătorul care lipsea, acela în ajutorul căruia se grăbeau în primul rând să alerge cei patru supravieţuitori ai balonului, era tocmai conducătorul lor, inginerul Cyrus Smith.