CAPITOLUL VIII.

Cyrus Smith trăieşte? Povestirea lui Nab. Urmele de paşi. O problemă ce nu-şi găseşte dezlegare. Primele cuvinte ale lui Cyrus Smith. Cercetarea urmelor. întoarcerea la Cămin. Pencroff este desperat.

Nab stătea nemişcat. Marinarul nu-i aruncă decât un singur cuvânt:

Trăieşte?

Nab tăcea. Gédéon Spilett şi Pencroff îngălbeniră. Harbert îşi împreună mâinile şi rămase nemişcat. Se vedea însă că bietul Nab, cufundat în durerea lui, nu-şi observase tovarăşii şi nici nu auzise întrebarea marinarului.

Reporterul îngenunchie lângă trupul nemişcat şi îşi lipi urechea de pieptul inginerului, după ce Îi descheie hainele. Trecu o clipă cât un veac, în timp ce căuta să surprindă o cât de slabă bătaie a inimii.

Nab se îndreptase puţin şi privea în gol. Era cu totul desfigurat de deznădejde. Devenise de nerecunoscut, frânt cum era de oboseală şi sfârşit de durere. Bietul om îşi socotea stăpânul mort.

După o lungă şi atentă cercetare, Gédéon Spilett se ridică.

Trăieşte! spuse el.

Pencroff îngenunchie la rândul său lângă Cyrus Smith; urechea lui surprinse şi ea nişte slabe bătăi de inimă, iar apoi simţi suflul uşor. care se desprindea de pe buzele inginerului.

La îndemnul reporterului, Harbert se repezi să caute apă. La vreo sută de paşi găsi un pârâu limpede, care-şi purta prin nisip apele umflate de ploile din ajun. Din păcate n-avea în ce să ducă apa. Nici o scoică nu se găsea pe aceste dune! Tânărul se mulţumi să-şi moaie batista în râu şi se întoarse în goană spre grotă.

Din fericire, batista udă îi fu de ajuns lui Gédéon Spilett care nu dorea decât să umezească buzele inginerului. Puţinele picături de apă rece avură un efect aproape imediat. Cyrus Smith oftă adânc şi păru chiar că vrea să spună ceva.

Îl vom salva! spuse reporterul.

Auzind aceste cuvinte, Nab îşi veni şi el în fire şi se grăbi să-l dezbrace pe Cyrus Smith, ca să vadă dacă nu cumva era rănit. Dar pe tot trupul inginerului nu se vedea nici cea mai mică vânătaie sau zgârietură. Lucrul era de mirare, fiindcă se putea bănui că Cyrus Smith fusese rostogolit de valuri printre stânci. Nici măcar mâinile lui nu aveau nici o urmă de zgârietură. De aceea, era destul de greu să-şi explice lipsa oricărei urme pe trupul inginerului care desigur se luptase din greu, ca să străbată linia stâncilor răzleţe care apărau coasta.

Dar acestea aveau, fără îndoială, să fie lămurite mai târziu, când Cyrus Smith va fi în stare să vorbească şi le va spune cum s-au petrecut lucrurile. Deocamdată, trebuiau să-l readucă la viaţă, fricţionându-l cu energie. Făcură acest lucru, folosindu-se de bluza marinarului. Inginerul, încălzit de masaj, mişcă uşor braţele şi începu să respire mai regulat. Era vădit că se stingea din cauza oboselii şi a lipsei de hrană. Cu siguranţă că, fără intervenţia reporterului şi a tovarăşilor săi, Cyrus Smith ar fi fost pierdut.

Credeai că a murit? îl întrebă marinarul pe Nab.

Da! Credeam că-i mort! răspunse Nab, – şi dacă Top nu v-ar fi găsit şi nu v-ar fi adus aici, l-aş fi înmormântat şi aş fi rămas să mor alături de el!

Veniseră la timp, căci viaţa lui Cyrus Smith atârna de un fir de păr.

Nab povesti cele petrecute. Părăsind Căminul în ajun, în zorii zilei, o luase spre nord, de-a lungul coastei, îndreptându-se spre acea parte a litoralului pe care o mai cercetaseră o dată în ajun.

Ajuns acolo, Nab începu să caute din nou pe ţărm, printre stânci, pe nisip, cu toate că nu mai avea nici un fel de speranţă, căci lângă apă, fluxul şi refluxul ştergea orice urmă. Cercetă însă mai ales acea parte a plajei pe care marea n-o acoperea niciodată. Nab nu mai spera să-l găsească pe Cyrus Smith în viaţă. Era în căutarea unui cadavru, pe care va trebui deci să-l înmormânteze şi dorea să facă aceasta cu propriile lui mâini!

Nab căutase mult de tot, dar toate încercările lui se dovediseră zadarnice. Nici ţipenie de om nu părea să fi călcat vreodată pe acest ţărm pustiu. Scoicile, care zăceau cu miile pe plajă acolo unde marea nu mai putea să le ajungă, erau neatinse. Nici o cochilie strivită. Pe o întindere de două până la trei sute de yarzi12 nici o urmă: nu trecuse nimeni pe aici, nici mai de mult, nici de curând.

Nab se hotărî să mai cerceteze totuşi câteva mile de ţărm. Curenţii ar fi putut să împingă cadavrul ceva mai departe. Rar se întâmplă ca un cadavru, care pluteşte pe lângă un ţărm neted, să nu fie aruncat de valuri, mai curând sau mai târziu, pe plajă. Nab ştia acest lucru şi dorea să-l mai vadă pe inginer pentru ultima dată.

Am mai umblat aşa de-a lungul coastei încă vreo două mile, cercetând întreg şirul de stânci în timpul refluxului şi toată plaja după venirea fluxului; pierdusem orice speranţă, când aseară, pe la orele cinci, am zărit nişte urme de paşi pe nisip.

Urme de paşi? strigă Pencroff.

Da! răspunse Nab.

Şi urmele astea porneau chiar de lângă stânci? întrebă reporterul.

Nu, răspunse Nab, – începeau dincolo de linia apei, de unde nu mai ajunge fluxul. Celelalte le ştersese apa.

Continuă, îl îndemnă Gédéon Spilett.

Când am văzut aceste urme, era cât p-aci să înnebunesc. Erau foarte adânci şi se îndreptau spre dune. Le-am urmărit în fuga mare cale de un sfert de milă, având totuşi mare grijă să nu le şterg. Trecuseră vreo cinci minute şi tocmai când începuse să se întunece, auzii lătrând un câine. Era Top, care m-a condus aici, lângă stăpânul meu!

Nab sfârşi povestindu-le ce durere cumplită îl cuprinsese, găsind trupul neînsufleţit al inginerului. Căutase să surprindă la el o fărâmă de viaţă! După ce-l găsise, ar fi vrut să-i redea viaţa! Dar toate încercările lui fuseseră zadarnice! Credea că nu-i mai rămâne altceva de făcut, decât să-şi îndeplinească ultima datorie faţă de stăpânul său.

În acele clipe, Nab se gândise la tovarăşii lui. Fără îndoială că şi ei ar fi dorit să-şi mai vadă o dată nefericitul prieten! Îl avea pe Top lângă el. Oare n-ar putea să se folosească de înţelepciunea credinciosului animal? Nab rosti de mai multe ori numele reporterului, acela dintre tovarăşii inginerului, pe care Top îl cunoştea mai bine. Apoi îi arătă partea de sud a coastei şi câinele se repezi în direcţia indicată.

Am văzut cum, călăuzit de un instinct neobişnuit, câinele ajunsese până la ei, cu toate că nu fusese niciodată la Cămin.

Tovarăşii lui Nab ascultaseră această poveste cu multă atenţie.

Un lucru rămăsese totuşi de neînţeles pentru ei. Nu se puteau dumiri cum, cu toate eforturile pe care le făcuse desigur pentru a se salva din valuri şi a se strecura printre şirul de stânci, Cyrus Smith scăpase fără cea mai mică zgârietură. Tot astfel, nu puteau înţelege cum a reuşit inginerul să ajungă până la această grotă pierdută printre dune, aşezată la vreo milă de ţărm.

Prin urmare, Nab, întrebă reporterul, nu l-ai transportat tu pe stăpânul tău până aici?

Nu! răspunse Nab.

Desigur că domnul Smith a venit singur! spuse Pencroff.

Într-adevăr, s-ar putea, – observă Gédéon Spilett, – dar nu e de crezut!

Singur inginerul ar fi putut să explice aceste ciudăţenii. Trebuiau să aştepte însă până când va fi în stare să vorbească. Din fericire începea să-şi vină în’ fire. Masajul restabilise circulaţia sângelui. Cyrus Smith mişcă din nou braţele, capul, apoi bolborosi câteva cuvinte neînţelese.

Nab, aplecat asupra lui, îl striga pe nume, dar inginerul părea să nu audă, iar ochii îi rămâneau închişi. Prezenţa vieţii o dovedeau mişcările. Simţurile însă nu se deşteptaseră încă.

Pencroff era necăjit că n-are foc şi nici putinţa de a-l aprinde, căci uitase să ia cu el bucăţica de cârpă arsă, pe care ar fi aprins-o lovind două pietre una de alta. Cât despre buzunarele inginerului, ele erau goale; doar ceasul îi mai rămăsese într-un buzunar al vestei. După părerea tuturor, Cyrus Smith trebuia transportat cât mai repede la Cămin.

Îngrijirile date îl făcură pe inginer să-şi vină în fire mai repede decât se aşteptau. Apa cu care îi umezeau buzele îl învioră încetul cu încetul. Lui Pencroff îi dădu în gând să amestece în apă puţin suc din carnea de pasăre friptă pe care o aduseseră. Harbert se repezi până la ţărm şi aduse două scoici mari. Marinarul făcu din carnea strivită şi amestecată cu apă un fel de zeamă pe care o introduse între buzele inginerului şi li se păru că acesta o sorbi cu nesaţ.

Deschise în cele din urmă ochii. Nab şi reporterul se aplecară grăbiţi spre el.

Stăpâne! Stăpâne! strigă Nab.

Inginerul îl auzi. Recunoscu pe Nab şi pe Spilett, apoi şi pe ceilalţi doi.

Din nou şopti câteva cuvinte, aceleaşi, fără îndoială, pe care le şoptise şi prima dată şi care arătau gândurile ce nu încetau să-l frământe. De data asta îl înţeleseră.

Insulă sau continent? murmură el.

Ah! – nu se putu stăpâni să exclame Pencroff – puţin ne pasă, bine că trăieşti dumneata, domnule Cyrus. De-i insulă sau continent, vedem noi asta mai târziu.

Inginerul făcu un semn uşor, apoi adormi.

Îi respectară somnul, iar reporterul începu imediat să facă pregătiri pentru ca inginerul să poată fi transportat în cele mai bune condiţii. Ieşind din grotă, Nab, Harbert şi Pencroff se îndreptară spre o dună înaltă, în vârful căreia crescuseră câţiva copaci sfrijiţi. Pe drum, marinarul nu înceta să repete:

Insulă sau continent! Să te gândeşti la asemenea lucruri când de-abia îţi mai tragi sufletul. Straşnic om!

Ajunşi în creştetul dunei, Pencroff şi tovarăşii săi smulseră cu mâinile ramurile cele mai groase ale unui pin maritim, care arăta ca un copăcel chircit şi ros de vânturi. Din crengi acoperite cu ierburi şi cetină făcură o targă pe care inginerul putea fi transportat.

Totul fu gata în vreo patruzeci de minute, astfel că la ora zece marinarul se întoarse împreună cu Nab şi Harbert lângă Cyrus Smith, pe care Gédéon Spilett nu-l părăsise nici o clipă.

Tocmai atunci, inginerul se trezea din somn sau mai bine zis din starea de letargie în care-l găsiseră. Obrajii lui, până atunci palizi ca de mort, începură să capete culoare. Ridicându-se puţin, el privi în jur, părând că ar vrea să întrebe unde se află.

Crezi că poţi să mă asculţi fără să oboseşti, Cyrus? întrebă reporterul.

Da, răspunse inginerul.

Sunt de părere, îl întrerupse marinarul, că domnul Smith va auzi mult mai bine după ce va gusta încă puţin din zeama aceasta de carne. E zeamă de tetra, domnule Cyrus. De data aceasta, Pencroff amestecă în zeamă şi câteva bucăţele de carne.

Cyrus Smith mâncă puţin, iar restul fu împărţit între cei patru tovarăşi ai săi, care mureau de foame şi cărora masa aceasta nu li se păru prea mulţumitoare.

Nu-i nimic, zise marinarul, proviziile ne aşteaptă la Cămin; aflaţi, domnule Cyrus, că avem acolo în sud o casă cu Camere mai multe, cu paturi şi vatră, iar în cămară avem câteva duzini de păsări, cărora Harbert le spune „curucu”. Brancarda este şi ea gata, şi îndată ce vă veţi simţi mai în putere, vă transportăm la locuinţa noastră.

Mulţumesc, prietene, răspunse inginerul, – peste un ceas sau două putem pleca… Şi acum, vorbeşte, Spilett!

Reporterul îi povesti toate cele petrecute. El vorbi despre întâmplările pe care, desigur, Cyrus Smith mu le mai cunoştea, despre căderea balonului şi aterizarea în acest ţinut necunoscut care părea pustiu, insulă, continent sau ce era, despre descoperirea hornurilor, unde-şi făcuseră Căminul, despre cercetările făcute pentru a-l regăsi pe el, despre devotamentul lui Nab şi inteligenta credinciosului Top şi despre multe altele.

Bine, – întrebă Cyms Smith cu vocea încă slabă, – dar nu m-aţi ridicat voi de pe plajă?

Nu, răspunse reporterul.

Şi nu voi m-aţi transportat în grota asta?

Nu.

La ce depărtare se află ea de stâncile de pe mal.

La vreo jumătate de milă, răspunse Pencroff, – şi nu suntem nici noi mai puţin uimiţi ca dumneavoastră. Cum de-aţi putut ajunge aici!

Într-adevăr, răspunse inginerul care îşi venea în fire încetul cu încetul şi pe care aceste amănunte îl interesau mult, – iată un lucru foarte ciudat!

Dar, – reluă marinarul, – nu ne puteţi spune ce vi s-a întâmplat după ce aţi fost luat de valurile mării?

Cyrus Smith căută să-şi amintească. Avea puţine de spus. Valurile îl smulseseră din plasa aerostatului şi la început se cufundase mult sub apă. Revenise la suprafaţă şi, în semi-întunericul din jur, simţise o fiinţă mişcându-se lângă el. Era Top, care sărise în ajutorul lui. Ridicând ochii, nu mai văzuse balonul care, uşurat de greutatea sa şi a câinelui, se ridicase repede ca o săgeată. Era singur în mijlocul valurilor înfuriate, la o distanţă de aproape o jumătate de milă de ţărm. încercă să lupte împotriva talazurilor, înotând cu putere. Top îl susţinea de haine; dar un curent îl prinse şi-l târî spre nord. După ce luptă o jumătate de oră, el începu să se scufunde, trăgându-l şi pe Top în adânc. Nu-şi mai aducea aminte de nimic din clipa aceaa, până în momentul în care se trezise în braţele prietenilor săi.

Totuşi, – stărui Pencroff, – aţi fost aruncat pe ţărm şi trebuie să fi avut puterea să umblaţi până aici, Nab a găsit urmele paşilor dumneavoastră!

Da… se poate… murmură inginerul gânditor. Şi spuneţi că alte urme de oameni n-aţi mai găsit pe ţărm?

Nici cea mal mică urmă, răspunse reporterul. De altminteri, dacă din întâmplare s-ar fi găsit cineva să te salveze, nu văd de ce te-ar fi părăsit după ce te-a smuls din valuri?

Ai dreptate, dragă Spilett. Ia spune, Nab, – adăugă inginerul, întorcându-se spre servitorul său, – nu cumva n-ai adus tu? Poate să fi uitat… Nu, nu se poate! Se mai văd câteva din urmele acelea? continuă Cyrus Smith.

Da, răspunse Nab, – chiar aici lângă intrare este una într-un loc ferit de vânt şi de ploaie. Celelalte au fost şterse de furtună.

Pencroff,spuse Cyrus Smith, – vrei să iei ghetele mele şi să vezi dacă se potrivesc întocmai cu urmele găsite?

Marinarul făcu ceea ce i se ceruse. Călăuzit de Nab, se îndreptă împreună cu Harbert spre locul unde se vedeau urmele paşilor. Intre timp, Cyrus Smith îi spunea reporterului:

S-au petrecut aici lucruri foarte ciudate!

Ciudate, într-adevăr! răspunse Gédéon Spilett.

Să nu stăruim, deocamdată, să le dezlegăm, dragă Spilett, vom mai vorbi noi mai târziu despre asta.

Peste o clipă, marinarul, Nab şi Harbert se întorceau.

Nu mai era nici o îndoială – ghetele inginerului se potriveau întocmai cu urmele găsite. Deci, ele fuseseră lăsate, chiar de Cyrus Smith.

Atunci, poate că eu am avut halucinaţii, pe care le puneam în socoteala lui Nab. Am umblat se vede fără să ştiu, ca un somntambul şi probabil că Top, cu instinctul său, m-a adus aci după ce m-a smuls din valuri… Vino aici, Top! Vino încoace, căţelul meu!

Lătrând de bucurie, minunatul animal alergă la stăpânul său, care nu-şi precupeţi mângâierile.

Toţi erau de părere că salvarea lui Cyrus Smith nu avea altă explicaţie, şi astfel toată cinstea îi reveni lui Top.

Pe la amiază, Pencroff îl întrebă pe Cyrus Smith dacă el crede că va putea suporta să fie transportat. Drept răspuns, făcând o sforţare care dovedea cea mai mare energie, inginerul se sculă în picioare. Totuşi fu nevoit să se sprijine de marinar, căci altfel ar fi căzut.

Bine, bine! aprobă Pencroff. Să vie brancarda.

Aduseră targa, care fusese căptuşită cu muşchi şi iarbă şi pe care îl întinseră pe Cyrus Smith. Pencroff stătea la un capăt, iar Nab la celălalt. Apoi se îndreptară cu toţii spre ţărm.

Deşi aveau de străbătut doar o distanţă de opt mile, erau siguri că drumul va dura vreo şase ore, deoarece trebuiau să umble încet şi chiar să se oprească din când în când.

Vântul mai sufla cu putere, însă din fericire nu mai ploua. întins pe brancarda, inginerul se rezemase într-un cot şi cerceta ţărmul, mai ales partea dinspre interior. Nu vorbea, dar privea cu încordare şi desigur că relieful acestui ţinut, cu neregularităţile sale de teren, pădurile şi produsele solului i se întipăriră adânc în minte. Dar după două ore de drum, oboseala îl doborî şi îl fură somnul.

La ora cinci şi jumătate, micul grup ajunse în dreptul falezei de granit şi câteva clipe mai târziu, în dreptul Căminului.

Se opriră cu toţii şi targa fu lăsată pe nisip. Cyrus Smith, care dormea adânc, nu se trezi.

Spre mirarea lui, Pencroff constată atunci că groaznica vijelie din ajun schimbase înfăţişarea locului. Se produseseră prăbuşiri destul de mari. Pe plajă zăceau blocuri mari de stâncă, iar ţărmul era acoperit cu un strat gros de ierburi şi alge marine. Era vădit că valurile mării ajunseseră până la poalele uriaşei faleze de granit, după ce năpădiseră mica insulă din faţa coastei.

La intrarea în Cămin, pământul adânc brăzdat purta urmele unui puternic asalt, al valurilor.

Cu inima strânsă, Pencroff se repezi în coridor.

Ieşi de îndată şi rămase împietrit, privindu-şi tovarăşii…

Focul se stinsese. Cenuşa înecată părea o grămăjoară de noroi.

Cârpa arsă, care trebuia să ţină loc de iască, dispăruse. Marea pătrunsese până în fundul coridoarelor, răvăşind şi distrugând tot interiorul Căminului!