CAPITOLUL VII.

Nab nu s-a întors. Frământărâle reporterului. Cina. O noapte furtunoasă. Vijelie îngrozitoare. Plecare în noapte. Lupta împotriva elementelor dezlănţuite. La opt mile de primul adăpost.

Gédéon Spilett stătea nemişcat pe plajă, cu braţele încrucişate, privind. în larg. La orizont, marea aproape se confunda cu un nor negru, care se apropia cu repeziciune. Sufla de pe acum un vânt puternic şi se făcea din ce în ce mai frig. Totul prevestea o furtună.

Harbert intră în Cămin, iar Pencroff se îndreptă către reporter care, dus pe gânduri, nici nu-l vedea.

Mă tem că vom avea o noapte grea, domnule Spilett, spuse marinarul. Vine ploaie mare cu vânt, spre bucuria petrelilor.

Întorcându-se, reporterul îl zări pe Pencroff lângă el şi primele cuvinte fură:

La ce distantă de coastă crezi că ne-au lovit valurile care l-au smuls pe inginer?

Marinarul, luat prin surprindere, se gândi puţin, apoi răspunse:

La vreo mie două sute de picioare.

Deci, spuse reporterul, Cyrus Smith trebuie să fi dispărut cam la o mie două sute de picioare de ţărm?

Cam aşa ceva, răspunse Pencroff, Şi câinele?

A dispărut în acelaşi loc.

Admiţând că tovarăşul nostru a pierit, mă miră totuşi faptul că a murit şi câinele, adăugă reporterul, şi că niciunul din cadavrele lor n-a fost aruncat de valuri la ţărm!

Nu e lucru de mirare, pe o mare atât de furioasă, răspunse marinarul. De altfel, s-ar putea să fi fost târâţi de curent mai departe, spre un alt punct al coastei.

Prin urmare dumneata eşti de părere că tovarăşul nostru a pierit în valuri? întrebă încă o dată reporterul.

Aşa cred.

Părerea mea, spuse Gédéon Spilett, deşi respect experienţa dumitale, este că dubla dispariţie a lui Cyrus şi a lui Top, morţi sau vii, pare foarte ciudată şi neverosimilă.

Aş vrea să pot gândi ca dumneavoastră, domnule Spilett, răspunse Pencroff; din nefericire părerea mea este bine stabilită!

Cu aceste cuvinte, marinarul se întoarse la Cămin. În vatră ardea un foc straşnic. Harbert tocmai aruncase peste el un braţ de lemne uscate şi flacăra lumina pe alocuri părţile întunecate ale cori dorului.

Pencroff se apucă de îndată să pregătească cina. Era de părere că o mâncare mai consistentă avea să le fie de mare folos tuturor. Jumuliseră doi tetra şi în curând păsările se rumeneau pe frigarea aşezată în vatră deasupra unui foc puternic. Curucuşii urmau să fie consumaţi a doua zi.

La ora şapte seara, Nab nu se întorsese încă. Această întârziere îl îngrijora îndeosebi pe Pencroff. Se temea să nu fi avut un accident prin ţinuturile acestea necunoscute sau de desperare să nu fi făcut vreun gest nesocotit. Harbert însă trăgea cu totul alte concluzii. După părerea lui, Nab nu se întorsese încă, fiindcă se ivise ceva care-l îndemnase să-şi prelungească cercetările. De asemeni, socotea că orice nou amănunt nu putea decât să-i ajute să-l găsească pe Cyrus Smith. Cu siguranţă că Nab s-ar îi întors, dacă nu l-ar fi reţinut vreo nouă speranţă! Se putea să fi găsit vreun indiciu, vreo urmă de paşi sau un rest de epavă, care să-i fi arătat calea cea bună? Poate că în clipa de faţă era pe calea cea bună? Poate că se şi afla lângă stăpânul lui?

Aşa gândea tânărul, împărtăşind şi tovarăşilor săi aceste gânduri. Dar numai reporterul dădea din cap aprobându-l; Pencroff era mai curând de părere că Nab se dusese mult mai departe decât în ajun şi deci nu’avusese timp să se întoarcă.

Totuşi, Harbert era foarte agitat şi vădi de mai multe ori dorinţa de a ieşi în întâmpinarea lui Nab. Pencroff însă îi arătă că ar face un drum de prisos, că pe întunericul şi pe vremea aceea mizerabilă nu avea cum să găsească urmele lui Nab, aşa că era mai bine să aştepte. Dacă nici până a doua zi Nab nu se înapoia, el, Pencroff, nu va şovăi să plece împreună cu Harbert în căutarea lui.

Gédéon Spilett era şi el de părerea marinarului, care susţinea că n-ar fi bine să se răzleţească toţi care-ncotro şi Harbert fu nevoit să renunţe la planul său; dar două boabe mari de lacrimi i se rostogoliră pe obraji.

Reporterul nu se putu opri să nu-l sărute pe inimosul copil.

Între timp, vremea se stricase de-a binelea. O vijelie venită dinspre sud-est mătura coasta cu mare violenţă. Marea, în plin reflux, vuia în lungul litoralului, la marginea primului brâu de stânci. Ploaia, pulverizată de uragan, se ridica în aer ca o ceaţă lichidă. Pâcle zdrenţuite de vânt rătăceau de-a lungul coastei, iar pietrele se izbeau cu zgomot, de parcă s-ar fi răsturnat căruţe întregi cu pietriş. Nisipul, ridicat de vânt, se amesteca cu ploaia, iar aerul era îmbâcsit de praf şi de apă. Între gura râului şi faleza de granit se ridicau vârtejuri uriaşe, iar straturile de aer care scăpau din drumul uraganului, negăsind altă ieşire decât valea strâmtă pe fundul căreia curgea râul, se repezeau într-acolo cu o furie de nestăpânit. Din pricina fumului pe care vântul îl împingea înapoi în Cămin prin deschizătura îngustă, în coridoare nu se mai putea sta. De aceea, după ce fripsese păsările, Pencroff se grăbi să stingă focul, păstrând numai jeraticul bine învelit în spuză.

La ora opt, Nab tot nu se întorsese, dar acuma nţi era greu de crezut că fusese împiedicat de timpul îngrozitor şi că se ascunsese probabil în vreun cotlon printre stânci, ca să aştepte sfârşitul vijeliei sau cel puţin lumina zilei. Nici nu mai putea fi vorba să se pornească în căutarea lui pe asemenea vreme.

Vânatul alcătui singura lor mâncare. Carnea era foarte bună la gust, aşa că o mâncară cu plăcere. Pencroff şi Harbert, cărora excursia lungă le aţâţase foamea, înfulecau cu poftă.

Apoi, fiecare se retrase în colţul unde se odihnise noaptea trecută şi Harbert adormi numaidecât, ghemuit lângă marinar care se întinsese de-a lungul vetrei.

Afară bântuia furtuna care se înteţise o dată cu căderea nopţii. Părea că se dezlănţuise un uragan asemănător aceluia care-i târâse pe prizonieri de la Richmond până în aceste ţinuturi ale Pacificului. Asemenea furtuni se stârnesc adesea în timpul echinoxului şi ele pot fi înfruntate numai cu foarte mare greutate, mai ales pe aceste întinderi deschise, care nu opuneau nici un fel de obstacol furiei lor. E uşor de înţeles că un ţărm expus în partea de răsărit, ca acela pe care se aflau naufragiaţii, şi care era aşezat chiar în bătaia uraganului trebuia să fie lovit cu o forţă de nedescris.

Din fericire, grămada de stânci care forma Căminul era solidă. Era alcătuită din nişte blocuri uriaşe de granit, însă unele dintre ele erau atât de slab sprijinite, încât baza lor părea că se cutremură. Pencroff simţea acest lucru şi i se părea că sub palma lui, lipită de pereţi, trece un fel de freamăt repede. în cele din urmă se linişti spunându-şi, pe bună dreptate, că n-avea de ce să-i fie teamă şi că adăpostul lor improvizat nu se va prăbuşi. Dar, în acelaşi timp, auzea zgomotul pe care îl făceau, în căderea lor pe plajă, pietrele desprinse de pe platou, smulse de rafalele de vânt. Unele se rostogoleau chiar pe deasupra căminului sau erau azvârlite de furtună prin deschizătura coşului. De două ori, marinarul se sculă şi se târî până la intrarea coridorului, căutând să vadă ce se petrece afară. Se convingea însă că prăbuşirile acestea neînsemnate nu prezentau nici un pericol şi se grăbea să-şi reia locul în faţa căminului, unde jarul trosnea sub cenuşă.

Cu toată furia uraganului, cu toată larma furtunii şi cu tot tunetul elementelor dezlănţuite, Harbert dormea adânc. În cele din urmă, somnul îl cuprinse chiar şi pe Pencroff, pe care viaţa lui de marinar îl obişnuise cu astfel de intemperii. Singur Gedcon Spilett veghea cuprins de nelinişte. îşi făcea mustrări pentru că nu-l însoţise pe Nab. După cum ştim, reporterul mai nădăjduia să-l găsească pe Cyrus Smith. Şi el era tulburat de gândurile care-l frământau pe Harbert. Acum, gândurile îi fugeau la Nab. De ce nu s-a întors Nab? Se frământa pe culcuşul de nisip, neluând prea mult în seamă lupta elementelor. Câteodată, ochii lui obosiţi se închideau o clipă, dar imediat îl străfulgera vreun gând, care îl făcea să-i deschidă din nou.

Deşi părea fără sfârşit, noaptea trecea. Pe la ora două, Pencroff, care dormea buştean, se pomeni scuturat cu putere.

Ce s-a întâmplat? strigă el, trezindu-se şi venindu-şi în fire cu iuţeala caracteristică marinarilor.

Reporterul, aplecat asupra lui, îi spuse:

Ascultă, Pencroff, ascultă!

Marinarul trase cu urechea, dar nu desluşi decât zgomotul vijeliei.

E vântul! spuse el.

Nu, răspunse Gédéon Spilett ascultând din nou, – parcă am auzit…

Ce?

Lătratul unui câine!

Un câine? strigă Pencroff, sărind în sus.

Da… parcă latră…

E cu neputinţă! răspunse marinarul, – şi de altfel cum l-ai auzit, că doar urletele furtunii…

Stai… ascultă, spuse reporterul.

Pencroff ascultă cu încordare şi parcă auzi şi el, într-un moment de acalmie, un lătrat îndepărtat.

Ce spui?… întrebă reporterul strângându-i mâna.

Da… da… aud şi eu! răspunse Pencroff.

Asta e Top! E Top!… strigă Harbert care tocmai se trezise, şi toţi trei se repeziră spre deschiderea de la intrarea în Cămin.

Ieşiră cu mare greutate, din cauza vântului care îi împingea înapoi. în cele din urmă, izbutiră să înainteze, ţinându-se cu greu pe picioare şi sprijinindu-se de stânci. Priveau în jurul lor. Nu puteau vorbi.

Era întuneric beznă. Marea, cerul şi pământul se contopeau într-un întuneric de nepătruns. Parc-ar fi pierit şi ultima urmă de lumină pierdută în văzduh.

Timp de câteva clipe, reporterul şi tovarăşii săi rămaseră astfel nemişcaţi, copleşiţi de vijelie, udaţi de ploaie şi orbiţi de nisip. Furtuna se potoli o clipă şi lătratul răsună din nou. Ei îşi dădură seama că trebuie să vină de foarte departe.

Lătratul nu putea fi decât al lui Top! Dar era el oare singur sau nu? Probabil că era singur, căci dacă ar fi fost însoţit de Nab, acesta ar fi venit într-o fugă spre Cămin.

Marinarul strânse mâna reporterului – care nu-l putea auzi pe asemenea furtună – într-un fel,care însemna: „Aşteaptă!” Apoi intră din nou în coridor.

Peste o clipă, ieşi purtând nişte vreascuri aprinse, pe care le ridică în sus ca să lumineze în întuneric, scoţând în acelaşi timp câteva fluierături ascuţite.

Răspunzând parcă acestui semnal, se auziră nişte lătrături mai apropiate, şi curând după aceea un câine se repezi în coridor. Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett se luară după el.

Aruncară în grabă un braţ de lemne uscate peste cărbuni şi o flacără vie lumină coridorul.

E Top! strigă Harbert.

Era într-adevăr Top, un minunat câine anglo-normand. Top moştenise de la cele două rase care se încrucişaseră două calităţi de căpetenie ale câinelui de vânătoare: iuţeala şi fineţea mirosului.

În faţa celor trei oameni se afla câinele inginerului, Cyrus Smith.

Dar era singur! Nici stăpânul său, nici Nab nu-l întovărăşeau!

Atunci, cum se făcea că instinctul îl călăuzise până la Căminul pe care nu-l cunoştea? Lucrul părea cu totul de neînţeles, mai cu seamă pe o noapte atât de întunecată şi pe o asemenea furtună! Şi, lucru şi mai greu de înţeles, Top nu era nici obosit, nici slăbit, nici măcar mânjit cu mâl sau nisip…!

Harbert îl atrase lângă el şi îi luă capul între mâini. Câinele se lăsă mângâiat, gudurându-se pe lângă el.

Dacă am găsit câinele, vom găsi şi pe stăpânul lui! spuse reporterul.

Să nădăjduim I spuse Harbert. Să mergem! Top ne va călăuzi!

De data aceasta, Pencroff nu se mai împotrivi. Îşi dădea seama că apariţia lui Top era în măsură să-i dezmintă presupunerile.

Să pornim! spuse el.

Pencroff acoperi cu grijă cărbunii din vatră, aşezând chiar câteva lemne sub cenuşă, ca să mai găsească foc la întoarcere. Apoi, condus de câinele care lătra încet, ca şi cum l-ar fi îmbiat la drum, şi urmat de reporter şi de băiat, marinarul se avântă în noapte, luând cu el şi resturile cinei.

Furtuna era în toi, atingând poate culmea intensităţii. Luna, în primul pătrar, deci în conjuncţie cu soarele, era cu desăvârşire acoperită de nori, prin care. nu se strecura nici cea mai slabă rază. Nu era chip să urmezi un drum în linie dreaptă. Singurul lucru ce le rămânea de făcut era să se lase călăuziţi de simţul de orientare al lui Top. Reporterul şi tânărul mergeau în urma câinelui, iar marinarul încheia coloana. Vuietul furtunii îi împiedica să vorbească între ei. Ploaia nu era prea deasă, fiindcă o pulveriza vântul; uraganul era însă îngrozitor.

Totuşi o împrejurare neaşteptată veni în ajutorul marinarului şi al tovarăşilor săi. Vântul sufla dinspre sud-vest şi îi împingea din urmă. Nisipul, pe care vijelia îl spulbera cu putere şi care n-ar fi fost de suportat, îi lovea în spate, astfel că, atâta timp cât nu întorceau capul, erau feriţi şi-şi puteau vedea de drum. Fapt e că de multe ori mergeau chiar mai repede decât ar fi dorit, fiind siliţi să-şi grăbească paşii; spre a nu fi trântiţi la pământ. Cu toate acestea, înaintau cu forţe îndoite, mânaţi de o nădejde puternică. Şi de astă dată, nu mai colindau ţărmul căutând la întâmplare. Nu se mai îndoiau că Nab şi-a găsit stăpânul şi că el este acela care le-a trimis credinciosul câine. Dar mai trăia oare inginerul sau Nab îşi chema tovarăşii ca să dea împreună ultimele onoruri rămăşiţelor pământeşti ale nenorocitului Cyrus Smith?

După ce depăşiră corpul falezei de care se ţinuseră departe, cu multă prudenţă, Harbert, reporterul şi Pencroff se opriră ca să răsufle o clipă. O ieşitură a stâncii îi adăpostea puţin de vânt şi cei trei tovarăşi se odihniră o clipă după drumul făcut în pas alergător şi care durase mai bine de un sfert de oră.

Puteau în sfârşit să se audă unul pe altul şi să-şi răspundă şi când tânărul rosti, în timpul convorbirii, numele lui Cyrus Smith, Top latră de câteva ori, ca şi când ar fi vrut să spună că stăpânul său este salvat.

A scăpat, nu-i aşa? întrebă Harbert. A scăpat, Top?

Şi câinele latră, ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă.

Porniră din nou la drum. Poate că erau orele două şi jumătate după miezul nopţii. Marea începuse să crească, iar fluxul, care era împins şi de vânt, ameninţa să devină foarte puternic. Talazurile tunau cu atâta violenţă, spărgându-se de şirul de stânci din larg, încât, după toate probabilităţile, ele acopereau mica insulă din faţa coastei, care nu se mai vedea. Lipsită de acest dig natural, coasta era deci direct expusă asaltului dat de marea dezlănţuită.

Îndată ce marinarul şi tovarăşii săi se depărtară de faleză, vântul îi biciui din nou cu furie. Aduşi din spate, împinşi din urmă de rafalele de vânt, înaintau grăbiţi în urma lui Top, care părea foarte sigur de drumul lui. Mergeau spre nord. în dreapta lor, un şir neîntrerupt de talazuri se spărgeau cu un zgomot asurzitor, în stânga lor se întindea un ţinut întunecos, a cărui înfăţişare nu puteau s-o deosebească. Totuşi, îşi dădeau seama că străbăteau un fel de câmpie, căci uraganul îi lovea dintr-o singură parte, fără să-i mai arunce în vârtejurile care se produceau atunci când se lovea de stâncile falezei.

Până la ora patru dimineaţa străbătuseră, după socoteala lor, vreo cinci mile. între timp, norii se mai ridicaseră şi nu se mai târau atât de aproape de pământ. Vântul aducea mai puţină umezeală, în schimb era mai rece. Cum erau îmbrăcaţi în haine subţiri, Pencroff, Harbert şi Gédéon Spilett sufereau desigur groaznic. Nu spuneau însă nimic, fiind hotărâţi să-l urmeze pe Top, inteligentul animal, până unde avea de gând să-i ducă.

Pe la ora cinci începu să se lumineze de ziuă. în înaltul cerului, unde aburii oceanului se mai risipiseră, norii apăreau zimţaţi de o dungă alburie şi curând după aceea, sub o fâşie de nori negri, o linie mai luminoasă desemnă limpede orizontul. Creasta valurilor prinse uşoare luciri roşiatice, spuma îşi recăpăta albeaţa. În acelaşi timp, spre stânga, crestăturile litoralului începură să se întrevadă încă nedesluşit, ca nişte umbre cenuşii, profilate pe o pânză neagră.

Pe la ora şase începu să se facă ziuă, iar în înălţimi norii goneau cu mare repeziciune. Marinarul şi tovarăşii săi se aflau acum la vreo şase mile depărtare de Cămin. Străbăteau o plajă foarte netedă, mărginită în larg de un lanţ de stânci acoperite de apă până aproape de vârf, căci marea era în toiul fluxului, În stânga se întindea un vast ţinut nisipos, cu înfăţişare destul de sălbatică, ce avea presărate ici, colo dune acoperite cu scaieţi. Ţărmul prezenta contururi destul de regulate şi era apărat de apele oceanului doar printr-un lanţ de mici ridicături inegale de pământ. Din loc în loc, se strâmbau câţiva copaci aplecaţi într-o rână, cu toate ramurile, îndreptate spre apus. Foarte departe, spre sud-vest, se zărea marginea unei păduri.

Ajunşi în acest loc, Top începu să dea semne vădite de neastâmpăr. Alerga înainte, se întorcea lângă marinar, şi părea să-l roage să meargă mai repede. Câinele părăsi plaja şi, mânat de minunatul său instinct, o luă spre dune, fără să şovăie o clipă.

Îl urmară cu toţii. Ţinutul părea cu desăvârşire pustiu. Nu se zărea nici o vietate.

Şirul de dune, foarte larg, era format dintr-o serie de mici ridicături de pământ, şi chiar de coline, aşezate destul de neregulat. Părea o mică Elveţie de nisip, unde cu greu te puteai descurca, dacă nu erai înzestrat cu un deosebit simţ de orientare.

Cinci minute după ce părăsiră plaja, reporterul şi tovarăşii săi ajunseră în faţa unei văgăuni, aşezată în spatele unei dune. Aci, Top se opri şi începu să latre vesel. Spilett, Harbert şi Pencroff pătrunseră în această grotă.

Îl găsiră pe Nab îngenunchiat lângă un trup întins pe un pat de ierburi… Trupul era al inginerului Cyrus Smith.