CAPITOLUL X.

O invenţie a inginerului. Ce îl preocupă pe Cyrus Smith. Plecarea spre munte. Pădurea. Regiune vulcanică. Fazanii. Berbecii sălbatici. Primul platou. Tabăra de noapte. Creştetul conului.

Peste câteva minute, cei trei vânători se aflau în faţa unui foc care ardea vesel. Cyrus Smith şi reporterul şedeau alături. înmărmurit, Pencroff privea, când la unul, când la celălalt, ţinând vânatul în braţe.

Ei bine, dragul meu, acum ce spui? strigă reporterul. Avem foc, un foc adevărat, la care vom frige foarte bine vânatul ăsta minunat, din care abia aştept să ne înfruptăm!

Dar cine a aprins focul? întrebă Pencroff.

Soarele!

Gédéon Spilett spunea adevărat. Soarele le dăruise căldura de care se minuna atât de mult Pencroff. Marinarului nu-i venea să-şi creadă ochilor şi era atât de uimit, încât nici nu-i trecea prin minte să pună întrebări inginerului.

Aţi avut o lentilă, domnule Smith? întrebă Harbert pe Cyrus Smith.

Nu, copilul meu, răspunse acesta, dar mi-am făcut una.

Le arătă apoi instrumentul care îi servise drept lentilă. Scosese pur şi simplu geamurile de la ceasul lui şi de la ceasul reporterului. După ce le umpluse cu apă, le lipise marginile cu puţină humă, făcând astfel o adevărată lentilă, cu ajutorul căreia aprinsese un mănunchi de muşchi uscat, concentrând asupra lui razele soarelui.

Marinarul cercetă cu luare-aminte instrumentul, apoi se uită lung la inginer, fără să scoată o vorbă. Pentru el, Cyrus Smith devenise un om nemaipomenit, înzestrat cu puteri supraomeneşti. Venindu-şi în cele din urmă în fire, strigă:

Notaţi lucrul acesta, domnule Spilett, notaţi-l în carnetul dumneavoastră.

Am notat, răspunse reporterul.

După aceea, ajutat de Nab, marinarul făcu o frigare şi cabiaiul, bine curăţat, aşezat deasupra flăcării vii şi scânteietoare, începu în curând să se rumenească, întocmai ca un purcel de lapte.

Căminul redevenise mai plăcut, nu numai fiindcă flacăra din vatră încălzea coridoarele, ci şi pentru că pereţii despărţitori de pietriş amestecat cu nisip fuseseră refăcuţi.

După cum se vedea, inginerul şi tovarăşul său nu-şi pierduseră timpul. Cyrus Smith se întremase destul de bine şi-şi pusese la încercare puterile, căţărându-se pe platoul superior. De pe această înălţime, ochii săi, obişnuiţi să aprecieze distanţele, cercetaseră multă vreme creştetul conului pe care dorea să se urce a doua zi. Muntele, aşezat la vreo şase mile spre nord-vest, părea să se ridice la trei mii cinci sute de picioare deasupra nivelului mării. Prin urmare, privirea unui observator căţărat în vârful lui putea să străbată o rază de cel puţin cincizeci de mile. Se putea prevedea deci că nu-i va fi greu lui Cyrus Smith să dezlege problema, căreia îi dădea pe bună dreptate o însemnătate deosebită, stabilind dacă se aflau pe „un continent sau o insulă”.

În seara aceea mâncară mai bine. Carnea de cablai se dovedi minunată, iar cina fu completată cu alge şi migdale de pin. Inginerul nu prea vorbi, fiind preocupat de proiectele pentru ziua următoare.

O dată sau de două ori, Pencroff îşi spuse părerea asupra celor ce ar fi de făcut, dar inginerul, care era un om chibzuit, se mulţumi să dea din cap.

Mâine, spuse el din nou, vom şti ce avem de făcut, şi vom acţiona în consecinţă!

După cină, aşezară câteva braţe de lemne peste tăciunii din vatră şi oaspeţii Căminului, împreună cu credinciosul Top, se culcară şi adormiră adânc. Nici un incident nu veni să tulbure noaptea liniştită, iar a doua zi, la 29 martie, odihniţi şi bine dispuşi, naufragiaţii se pregătiră să întreprindă excursia care avea să hotărască soarta lor.

Isprăviră pregătirile de plecare. Luară cu ei resturile vânatului, din care călătorii noştri se puteau hrăni încă douăzeci şi patru de ore. Deoarece sticlele ceasurilor inginerului şi reporterului fuseseră puse la loc, Pencroff arse din nou o bucată de cârpă, care urma să le servească drept iască; cât despre cremene, erau siguri că vor găsi din belşug pe aceste terenuri vulcanice.

La ora şapte şi jumătate dimineaţa, exploratorii noştri, înarmaţi cu ciomege, părăsiră Căminul. Urmând sfatul lui Pencroff, ei hotărâră să apuce drumul prin pădure, pe care îl mai străbătuseră odată, urmând să se întoarcă pe altă cale. De altfel, era drumul cel mai scurt spre munte. O luară deci pe malul stâng al râului, părăsindu-l acolo unde făcea un cot spre sud-vest. Regăsiră poteca croită în ajun pe sub copacii cu frunziş bogat şi la ora nouă, Cyrus Smith şi tovarăşii lui atinseseră marginea de apus a pădurii, Solul, până aici puţin accidentat, mlăştinos la început, uscat şi nisipos mai departe, se ridica în pantă uşoară, urcând de la litoral spre interiorul ţinutului. Văzură câteva animale fugind cu repeziciune prin pădure. Top se lua sprinten după ele, dar stăpânul său îl chema imediat înapoi, căci nu pentru aceasta veniseră şi aveaU timp să le urmărească mai târziu. Cyrus Smith nu era omul care să lase pentru alte lucruri ceea ce-şi pusese în gând. Şi acela care ar fi afirmat că în aceste clipe inginerul era atent la ţinutul pe care-l străbăteau şi lua în seamă relieful solului sau produsele naturale pe care le oferea, ar fi rămas de minciună.

La orele zece, se opriră pentru câteva minute. La ieşirea din pădure, sistemul muntos al ţinutului li se înfăţişa cât se poate de limpede. Muntele cel înalt era alcătuit din două conuri. Primul, trunchiat, având o înălţime de aproximativ două mii cinci sute de picioare,-era susţinut de nişte lanţuri lăturalnice de munţi, ce se ramificau ca o gheară uriaşă înfiptă în pământ. Intre aceste metereze naturale se adânceau nişte văi înguste, împădurite. Pâlcurile de copaci ajungeau până la platforma conului trunchiat. Pe coasta nord-estică a muntelui, vegetaţia era mai săracă şi se zăreau aci nişte brazde destul de adânci, care erau probabil scurgeri de lavă.

Pe primul con se sprijinea un al doilea, uşor rotunjit la vârf şi puţin cam înclinat, semănând cu o uriaşă pălărie rotundă, lăsată pe o parte. Părea format dintr-un pământ sterp, străpuns ici, colo de stânci roşiatice. Acesta era piscul pe care trebuiau să-l atingă şi creasta lanţurilor lăturalnice de munţi părea cea mai bună cale de urmat în această direcţie.

Suntem pe teren vulcanic, spuse Cyrus Smith, care începuse urcuşul, urmat de tovarăşii săi. Suiau acum coasta unuia dintre munţii care susţineau conul trunchiat, urmând un drum care şerpuia în povârniş, uşurându-le astfel calea spre primul platou al muntelui.

Solul răscolit desigur de erupţii vulcanice era accidentat. Ici, colo, zăceau blocuri eratice14 numeroase sfărâmături de bazalt, piatră ponce şi obsidiana15. Câţiva brazi înalţi, din familia celor care alcătuiau hăţişurile de nepătruns din fundul văilor înguste dintre aceşti munţi, formau aici grupuri răzleţe.

În timpul primei părţi a urcuşului, pe povârnişurile de la poalele muntelui, Harbert descoperi urme care arătau că pe acolo trecuseră nu de mult nişte animale mari, poate chiar fiare sălbatice.

S-ar putea ca fiarele astea să nu ne cedeze chiar atât de uşor moşia lor, spuse Pencroff.

Atunci, răspunse reporterul, care vânase tigri în Indii şi lei în Africa, – vom avea grijă să ne descotorosim de ele. Până una alta, trebuie să fim însă foarte atenţi!

Încetul cu încetul, ajungeau în regiuni mai înalte. Drumul era lung, din pricina ocolurilor pe care le făceau şi a piedicilor pe care le întâlneau, îngreunându-le astfel calea. Câteodată, se pomeneau la marginea unor prăpăstii adânci şi atunci erau nevoiţi să le înconjoare, făcând calea întoarsă, pentru a căuta o potecă pe unde să poată trece. Din această cauză pierdeau şi timp şi energie. La amiază, când micul grup de călători se opri să prânzească la poalele unui pâlc de brazi, lângă un râuleţ ce curgea în cascade, se aflau de-abia la jumătatea drumului ce ducea la primul platou, pe care se părea că nu aveau să-l atingă decât la căderea nopţii.

Din locul unde se aflau vedeau marea, larg întinsă în faţa lor; dar în dreapta, privirea le era oprită de promontoriul ascuţit din sud-est şi nu puteau să ştie dacă nu cumva coasta se unea printr-un cot brusc cu un ţinut mai depărtat. La stânga, spre nord, raza lor vizuală se mărea cu câteva mile. Totuşi, şi în direcţia aceasta privirea li se izbea de coasta ciudat tăiată a unui munte, care părea să formeze sprijinul cel mai puternic al conului central. După cum se vede, întrebarea care-l frământa pe Cyrus Smith încă nu putea fi dezlegată.

La ora unu, călătorii reluară urcuşul. Trebuiră să cotească pieziş spre sud-vest, înfundându-se în nişte tunsuri destul de dese. Aici întâlniră mai multe perechi de galinacee din familia fazanilor, care zburau pe sub crengile copacilor.

Erau „tragopani”, nişte păsări împodobite cu o guşă cărnoasă şi cu două corniţe subţiri, cilindrice, aşezate deasupra ochilor. La păsările acestea, de mărimea cocoşului, femela era de culoare cafenie în întregime, iar bărbătuşul se împăuna cu un penaj roşu, strălucitor, stropit cu puncte albe. Cu o piatră aruncată cu îndemânare Gédéon Spilett ucise un astfel de fazan, pe care Pencroff, înfometat de atâta cale, îl privi cu lăcomie.

Părăsind desişul, exploratorii noştri urcară un povârniş foarte abrupt, sprijinindu-se unul de altul. Atinseră astfel un prag superior, presărat cu copaci rari, al cărui sol se vedea limpede că era de origine vulcanică. Trebuiau s-o ia acurn spre răsărit, urmând un drum şerpuit, pentru a urca mai uşor pantele foarte repezi, şi fiecare trebuia să aleagă cu grijă locul unde urma să-şi pună piciorul. Nab şi Harbert mergeau în fruntea coloanei. Pencroff în urmă; între ei păşeau Cyrus şi reporterul. Fără îndoială că animalele care trăiau pe aceste înălţimi, şi se vedeau urme destule, nu puteau fi decât capre negre sau ciute, acestea fiind mlădioase şi cu pasul sigur. Zăriră chiar trecând unele dintre ele. La vederea lor, Pencroff strigă:

Ia te uită, nişte oi!

Se opriră cu toţii la cincizeci de paşi de vreo cinci, şase animale mari, cu coarne groase, turtite la vârf şi aduse spre spate, având blana deasă, cu fire lungi şi mătăsoase, de culoare roşcată.

Nu erau oi obişnuite, ci aparţineau unei specii răspândite de obicei în regiunile muntoase ale zonelor temperate. Harbert le numi „mufloni”.

Sunt buni de friptură? întrebă marinarul., Da, răspunse Harbert.

Atunci tot oi sunt! hotărî Pencroff.

Stând nemişcaţi între blocurile de bazalt, muflonii priveau cu nişte ochi miraţi, care păreau că văd pentru prima oară fiinţe omeneşti, apoi, speriindu-se, dispărură brusc, sărind peste stânci.

La revedere! le strigă Pencroff, cu un aer atât de caraghios, încât Gédéon Spilett, Harbert şi Nab izbucniră în râs.

Urcară apoi mai departe. Pe unele pante se observau adesea urme de lavă, aşezate după un desen capricios. Pe drumul ce-l urmau călătorii noştri, se ridicau din când în când mici solfatare16, pe care erau siliţi să le ocolească. în unele locuri, sulful se depusese sub formă de cristale, amestecat cu alte materii, care erup de obicei înaintea lavei. Dintre acestea, se vedeau ici, colo grămăjoare de roci cu structura neregulată şi care fuseseră supuse la temperaturi înalte şi straturi de cenuşă albicioasă, făcută dintr-o spuză de mici cristale de cuarţ.

În preajma primului platou, format de secţiunea conului inferior, urcuşul deveni mai anevoios. Pe la orele patru, depăşiseră zona copacilor. Ici, colo se mai ridicau câţiva pini desfrunziţi, cu crengi răsucite, care aveau multă rezistenţă, de vreme ce trăiau la această înălţime, expuşi vânturilor din larg. Spre norocul inginerului şi al tovarăşilor săi, timpul era frumos şi atmosfera liniştită, căci un vânt puternic la trei mii de picioare înălţime le-ar fi stânjenit urcuşul. Prin aerul străveziu cerul se vedea limpede la orizont. În jurul lor domnea o linişte deplină. Nu mai vedeau soarele, căci acesta se afla acum după conul superior care le acoperea pe jumătate vederea spre apus şi a cărui umbră uriaşă se întindea până la litoral, crescând pe măsură ce soarele scăpata. La răsărit începură să se ridice nişte neguri, nu chiar nori, ci mai mult o ceaţă uşoară, pe care razele soarelui o colorau în toate nuanţele spectrului.

Cinci sute de picioare îi mai despărţeau pe exploratori de platoul unde doreau să ajungă, urmând să poposească acolo peste noapte, dar aceste cinci sute de picioare ajunseră să fie mai bine de două mii, din pricina nenumăratelor ocoluri pe care erau nevoiţi să le facă. Pământul le fugea de sub picioare. În unele locuri, pantele erau atât de abrupte, încât alunecau pe straturile de lavă, ale cărur încreţituri fuseseră roase de intemperii, şi nu mai ofereau puncte bune de sprijin. încetul cu încetul se însera şi era aproape întuneric atunci când Cyrus Smith şi tovarăşii săi, foarte trudiţi de urcuşul care ţinuse şapte ore, ajunseră pe platoul primului con.

Acum trebuiau să-şi aşeze tabăra. Pentru a mai prinde puteri, simţeau nevoia unei mese bune şi a somnului. Al doilea con al muntelui se sprijinea pe o bază de stânci, în mijlocul cărora găsiră cu destulă uşurinţă un adăpost. Combustibil nu prea era. Totuşi puteau face foc cu muşchi şi cu vreascuri din tufişurile care acopereau platoul. În timp ce marinarul pregătea vatra din pietre anume aşezate, Nab şi Harbert adunau uscături pentru foc. Se întoarseră curând cu o încărcătură destul de mare de ierburi uscate. Cu ajutorul unei pietre de cremene, a bucăţii de cârpă arsă şi a lui Nab, care sufla cu putere, se aprinse curând un foc care pâlpâia vesel la adăpostul stâncilor.

Acest foc era menit doar să îndulcească temperatura cam scăzută a nopţii şi nu pentru a frige fazanul vânat, căci Nab dorea să-l păstreze pentru a doua zi. Cina fu compusă din resturile cabiaiului şi din câteva duzini de migdale de pin. La şase şi jumătate terminaseră.

Lui Cyrus Smith îi veni în gând să exploreze, la lumina slabă a înserării, larga bază circulară pe care se sprijinea conul superior al muntelui. înainte de a se odihni, el voia să ştie dacă acest con putea fi ocolit pe la bază, dacă coastele prea repezi i-ar fi împiedicat să ajungă până în vârful lui. Lucrul acesta îl frământase mult, căci era foarte posibil ca, în partea spre care se înclina conul, adică spre nord, să nu poată fi urcat. Ori, dacă pe de o parte se putea întâmpla ca ei să nu poată atinge piscul muntelui, iar pe de alta să nu poată ocoli nici baza conului, nu aveau cum să cerceteze partea dinspre apus a ţinutului şi scopul urmărit ar fi dat greş în oarecare măsură.

De aceea, fără să ţină seamă de oboseală, inginerul începu să cerceteze marginea circulară a platoului, îndreptându-se spre nord, lăsându-i pe Pencroff şi pe Nab să pregătească culcuşurile, iar pe Gédéon Spilett să-şi însemne întâmplările zilei. II întovărăşea numai Harbert.

Noaptea era frumoasă şi liniştită, iar întunericul nu se lăsase încă. Cyrus Smith şi tânărul său însoţitor umblau unul lângă altul fără să-şi vorbească. În unele locuri, platoul se deschidea larg în faţa lor şi puteau să înainteze cu uşurinţă. În alte locuri, el era acoperit de sfărâmăturile prăbuşirilor, nelăsând ca trecere decât o potecă îngustă, pe care doi inşi nu puteau merge alături. Şi iată că, după douăzeci de minute de mers, Cyrus Smith şi Harbert fură nevoiţi să se oprească. În acel loc, cele două conuri ale muntelui erau cu desăvârşire suprapuse, formând o singură pantă neîntreruptă de vreo streaşină şi era cu neputinţă să ocoleşti aceste povârnişuri cu înclinare de aproape şaptezeci de grade.

Dar dacă inginerul şi tânărul erau siliţi să renunţe la ocolul platoului, aveau în schimb putinţa să reia urcuşul direct al conului.

Într-adevăr, în faţa lor se deschidea în sânul masivului o crăpătură adâncă. Era gura craterului superior, gâtlejul, ca să spunem aşa, prin care se scurgeau masele eruptive lichide, în epoca în care vulcanul mai era în activitate. Lava întărită şi crusta de zgură depusă în jur alcătuiau un fel de scară naturală, cu trepte largi, care avea să le uşureze urcuşul spre vârful muntelui.

Dintr-o singură privire, Cyrus Smith îşi dădu seama cum stăteau lucrurile şi, fără nici o şovăire, cu tot întunericul ce se lăsase, el pătrunse urmat de băiat în uriaşa crăpătură.

Mai aveau de urcat ca la o mie de picioare. Dar rămânea de văzut dacă vor fi în stare să se caţere pe povârnişurile lăuntrice ale craterului. Inginerul era hotărât să-şi urmeze drumul atâta vreme cât nu se va ivi în cale nici o piedică. Din fericire, povârnişurile lungi şi foarte întortochiate alcătuiau înăuntrul vulcanului un fel de spirală uriaşă, care le uşura urcuşul.

Cât despre vulcanul propriu zis, el era fără îndoială stins cu desăvârşire. Nu se vedea fir de fum. Prin crăpăturile adânci nu se zărea nici o flacără. Nici o bubuitură, nici un murmur, nici o tresărire nu tulbura liniştea acestui puţ întunecat, care se adâncea poate până în măruntaiele pământului. Chiar aerul dinăuntrul craterului nu păstra nici o urmă de miros de sulf. Vulcanul nu era adormit, era stins de-a binelea.

Încercarea lui Cyrus Smith izbuti. Încetul cu încetul, cei doi călători, care urcau de-a lungul pereţilor interiori ai conului, vedeau mărindu-se deschizătura craterului, ce se căsca deasupra capetelor lor. Raza porţiunii circulare de cer, în jurul căreia se rotunjeau marginile conului, creştea din ce în ce. Pe măsură ce înaintau, noi stele intrau în câmpul vederii lor. Deasupra lor sclipeau minunatele constelaţii ale cerului austral. La zenit scânteia, în toată strălucirea ei, steaua Antares din constelaţia Scorpionului şi în apropierea ei se vedea steaua ß din constelaţia Centaurului, considerată ca cea mai apropiată de pământ. Apoi, pe măsură ce craterul se lărgea, apărură: steaua Fomalhaut din constelaţia Peştilor, triunghiul austral şi în cele din urmă sclipi, aşezată aproape de Polul Austral al lumii, minunata Cruce a Sudului, opusul Stelei Polare din emisfera boreală.

Pe la orele opt, Cyrus Smith şi Harbert puseră piciorul pe creasta superioară a muntelui, chiar în vârful conului.

Întunericul era deplin, aşa că nu se vedea nici până la două mile. Acest ţinut necunoscut era înconjurat de ape sau era legat spre apus de vreun continent din Pacific? Nu se putea desluşi nimic. Tocmai în partea aceea, spre apus, un pâlc de nori, ce se ridicau deasupra orizontului, făceau întunericul şi mai deplin, aşa că ochiul nu putea să deosebească dacă cerul şi marea se atingeau pe aceeaşi linie circulară Tocmai atunci apăru însă într-un punct al orizontului o sclipire slabă, care cobora încet, pe măsură ce norii se ridicau spre zenit.

Era luna, în primul pătrar, pe cale să dispară. La lumina,ei slabă, inginerul zări limpede linia orizontului, iar imaginea ei tremurătoare se oglindi o clipă pe suprafaţa valurrlor.

Cyrus Smith strânse mâna tânărului său tovarăş şi rosti cu voce gravă:

Ne aflăm pe o insulă!

În clipa aceea, lumina lunii se stinse, pierind în valuri.