CAPITOLUL XI.

În vârful conului. Interiorul craterului. De jur-împrejur e numai mare. Nu se vede nici un ţărm. Cum arată litoralul văzut de sus. Apele şi munţii. Insula este locuită? Golfurile, capurile, lunile etc. primesc numiri. Insula Lincoln.

Peste o jumătate de oră, Cyrus şi Harbert se întorceau la tovarăşii lor, cărora inginerul se mulţumi să le spună că pământul pe care fuseseră aruncaţi era o insulă şi că, a doua zi, vor vedea ce au de făcut. Apoi, fiecare îşi făcu culcuşul şi, în cavitatea unei stânci de bazalt, aşezată la o înălţime de două mii cinci sute de picioare, naufragiaţii noştri petrecură o noapte liniştită într-un somn adânc.

A doua zi, la 30 martie, după o uşoară gustare de dimineaţă, compusă dintr-un fazan la frigare, inginerul dori să se urce din nou în creştetul vulcanului, ca să cerceteze cu atenţie insula pe care se putea să fie silit să-şi petreacă tot restul vieţii împreună cu tovarăşii lui – în caz că insula era aşezată la mare depărtare de orice alt ţinut sau nu se găsea în drumul vapoarelor care străbăteau Oceanul Pacific. De data asta, îl urmară şi ceilalţi tovarăşi, care doreau şi ei să cunoască insula, unde aveau să fie nevoiţi să-şi caute toate cele trebuitoare vieţii.

Pe la ora şapte dimineaţa, părăsiră cu toţii tabăra. Niciunul nu părea tulburat de situaţia în care se aflau. Aveau încredere în ei, dar trebuie să menţionăm că la toţi ceilalţi această încredere se sprijinea pe alte motive decât la Cyrus Smith. Inginerul avea încredere, pentru că se simţea în stare să smulgă acestei naturi sălbatice tot ce era necesar pentru a asigura viaţa lui şi a tovarăşilor săi, iar aceştia din urmă nu se temeau de nimic, tocmai pentru că Cyrus Smith era printre ei şi lucrul acesta îi liniştea. Pencroff, mai ales, după întâmplarea cu focul, n-ar fi deznădăjduit nici o clipă, chiar dacă ar fi fost aruncat împreună cu inginerul pe o stâncă pustie.

Ei şi! spuse el. Am scăpat noi din Richmond fără să cerem învoirea autorităţilor. Nu văd de ce n-am izbuti să scăpăm într-o bună zi dintr-un loc unde nu ne reţine nimeni.

Cyrus Smith urmă drumul străbătut în ajun, ocolind platoul ce forma baza conului al doilea, până la gura uriaşului crater. Vremea era minunată. Soarele se ridica pe un cer limpede, încălzind cu razele lui toată coasta răsăriteană a muntelui.

În curând, ajunseră la crater. Era aşa cum şi-l închipuise inginerul pe întuneric. Forma o pâlnie mare, care se lărgea până la o înălţime de o mie de picioare deasupra platoului. La baza deschizăturii, torente largi şi masive de lavă pietrificată şerpuiau pe coastele muntelui, brăzdând astfel calea cu materii eruptive până în văile adânci ce străbăteau partea nordică a insulei.

Interiorul craterului, a cărui înclinare nu depăşea 35° sau cel mult 40°, nu prezenta nici greutăţi, nici piedici, care să le stânjenească urcuşul. Se vedeau urme foarte vechi de lavă, care se revărsaseră probabil prin partea superioară a conului înainte ca spărtura laterală să le fi deschis o cale nouă.

Cât despre hornul care deschidea straturilor eruptive subterane calea spre crater, greu ar fi putut să-şi dea seama de adâncimea lui, privind înăuntru, căci se pierdea în întunericul pământului. Nu mai rămânea însă îndoială că vulcanul era de multă vreme stins.

Înainte de orele opt, Cyrus Smith şi tovarăşii săi se aflau deasupra craterului, pe un fel de deluşor conic, care se formase în partea de nord a gurii vulcanului.

— Marea! Mare de jur-împrejur! strigară ei. Fără voia lor le scăpă de pe buze cuvântul care îi condamna să locuiască pe această insulă.

Într-adevăr, de jur-împrejurul lor se întindea nesfârşită marea! Poate că, urcându-se din nou în creştetul muntelui, Cyrus Smith nutrise totuşi o slabă nădejde că va descoperi vreun ţărm, vreo insulă mai apropiată, pe care să n-o fi zărit în ajun din pricina întunericului. Dar până la limita orizontului, deci pe o rază de peste cincizeci de mile, nu se zărea nici un ţărm. Nici o pânză în depărtare. Toată această imensitate era pustie, iar insula ocupa centrul unei circumferinţe ce părea nemărginită.

Muţi şi nemişcaţi, inginerul şi tovarăşii săi cercetară cu privirea, timp de câteva minute, întreg oceanul, până la marginile lui cele mai îndepărtate. Chiar şi Pencroff, care avea privirea atât de ageră, nu văzu nimic. Cu siguranţă că dacă ar fi existat, cât de departe, la orizont, vreun ţărm, a cărui prezenţă să se fi manifestat doar printr-un abur uşor, marinarul l-ar fi zărit, căci natura îl înzestrase cu nişte adevărate telescoape, aşezate sub sprâncene.

Părăsind oceanul, privirile noilor locuitori ai insulei se întoarseră spre ţinuturile care se desfăşurau în întregime la picioarele lor. Prima întrebare fu pusă de Gédéon Spilett:

Cât de mare poate fi insula asta?

Pierdută cum era în imensitatea oceanului, nu părea prea întinsă.

Cyrus Smith se gândi câteva clipe, cercetă cu atenţie perimetrul insulei, în raport cu înălţimea pe care se aflau, apoi spuse:

Dragii mei, nu cred să mă înşel spunând că perimetrul insulei are mai bine de vreo sută de mile.

Şi deci, suprafaţa ei…?

E greu de apreciat, răspunse inginerul, – căci ţărmul este foarte neregulat crestat.

Presupunând că Cyrus Smith nu se înşelase în socotelile sale, insula trebuia să aibă aproximativ întinderea Maltei sau a insulei Zante din Mediterană, dar ţărmul ei apărea mai neregulat şi totuşi mai puţin înzestrat cu promontorii, capuri şi vârfuri, golfuri şi golfuleţe. Forma ei, ciudată într-adevăr, surprindea privirea şi când Gédéon Spilett, sfătuit de inginer, îi desenă conturul, călătorii noştri constatară că forma ei se aseamănă cu aceea a unui animal fantastic, un fel de pteropod17 uriaş, adormit la suprafaţa oceanului.

Aceasta era configuraţia insulei, a cărei hartă reporterul o schiţă pe loc cu destulă precizie.

Partea de est a litoralului, adică aceea pe care fuseseră zvţrliţi naufragiaţii, se deschidea larg spre mare, formând un golf întins, care se termina la sud-est printr-un cap ascuţit, pe care Pencroff nu-l zărise în cursul primei sale explorări din cauza unei ridicături a terenului. La nord-est, alte două capuri închideau golful, iar între ele se arcuia un golfuleţ îngust, care se asemăna cu botul căscat al unui rechin uriaş.

De la nord-est spre nord-vest, ţărmul se rotunjea asemenea unui craniu turtit de felină, ridicându-se apoi şi formând un fel de cocoaşă, ce dădea o formă neregulată acelei părţi a ţinutului. În centrul insulei se înălţa vulcanul.

De aici, litoralul, care se întindea de la sud la nord, era destul de puţin accidentat. Doar pe vreo două treimi din perimetrul insulei se mai arcuia, scobind ţărmul, un golf îngust. Mai departe, litoralul se termina printr-o limbă de pământ lungă, care semăna cu coada unui aligator uriaş.

Această coadă forma o adevărată peninsulă, care înainta în larg pe o distanţă de treizeci, de mile, apoi se rotunjea, limitând o radă în larg, deschisă şi cu malurile împădurite.

Partea cea mai îngustă a insulei, care corespundea spaţiului ce se întindea între Cămin şi golful pe care îl observaseră pe coasta apuseană, măsura doar zece mile; dar lungimea sa cea mai mare, începând de la falca din nord-est până la extremitatea cozii din sud-vest, avea cel puţin treizeci de mile.

În ceea ce priveşte interiorul insulei, înfăţişarea generală era cam aceasta: era împădurită în întregime în partea de miazăzi, de la munte până la ţărm, în timp ce partea de miazănoapte era stearpă şi nisipoasă, între vulcan şi coasta răsăriteană, Cyrus Smith şi tovarăşii săi avură surpriza să descopere un lac, înconjurat de copaci verzi, a cărui existenţă nici n-o bănuiseră până atunci. Văzut de la înălţime, lacul părea aşezat la nivelul mării, dar gândindu-se bine, inginerul explică tovarăşilor săi că mica întindere de apă trebuia să se afle la vreo trei sute de picioare deasupra nivelului mării, căci platoul care îi servea drept bazin era de fapt prelungirea platoului de pe coastă.

Atunci este un lac cu apă dulce? întrebă Pencroff.

Presupun că da, răspunse inginerul. Trebuie să fie alimentat de apele care se scurg din munte.

Se şi vede un râuleţ care se varsă în el, spuse Harbert, arătând cu mâna un pârâu îngust, al cărui izvor se ascundea, desigur, printre povârnişurile răsăritene ale muntelui.

Aşa e, răspunse Cyrus Smith, – şi de vreme ce acest râuleţ alimentează lacul, îşi face probabil drum spre mare şi o revărsare prin care se scurge prisosul apelor. Vom cerceta noi lucrul acesta la întoarcere.

Acest pârâiaş, care avea un curs foarte şerpuit, împreună cu râul pe care îl cunoşteau, părea să alcătuiască întreg sistemul hidrografic al insulei; în orice caz, aşa se înfăţişa el exploratorilor noştri. Se putea totuşi ca sub copacii deşi ce acopereau două treimi din insulă, să se mai afle şi alte pârâiaşe care se scurgeau spre mare. Aceasta părea chiar neîndoielnic, avându-se în vedere fertilitatea acestei regiuni, împodobită cu cele mai minunate specimene ale florei din zonele temperate. în partea de nord a insulei nu se vedea nici o urmă de apă curgătoare. S-ar fi putut să se afle nişte ape stătătoare doar în porţiunea mlăştinoasă din nord-est. în general, în acele locuri, ţinutul apărea acoperit cu dune şi întinderi nisipoase, a căror ariditate contrasta puternic cu vegetaţia bogată, care acoperea cea mai mare parte a insuiei.

Vulcanul nu se înălţa chiar în mijlocul insulei. El era aşezat în regiunea de nord-vest şi părea să străjuiască la limita dintre cele două zone. Spre sudvest, sud şi sud-est, povârnişurile inferioare erau acoperite cu păduri dese. Spre nord, dimpotrivă, se vedeau pante golaşe, care se isprăveau în nisipurile litoralului. De altfel, toate şuvoaiele de lavă ce se revărsaseră în timpul erupţiilor îşi făcuseră drum spre direcţia aceea, croind o adevărată cale de lavă, care se prelungea până la golful din nord-vest în formă de bot de rechin.

Cyrus Smith şi tovarăşii săi petrecură astfel o oră în creştetul muntelui. Insula se desfăşura sub privirile lor ca o hartă lucrată în relief, în culori diferite. Pădurile erau verzi, nisipul galben, iar apele albastre. De sus puteau să aibă o vedere generală, rămânând ascunse privirilor numai fundurile văilor înguste, ce se căscau la poalele vulcanului, şi teritoriu! ascuns sub verdeaţa imenselor păduri.

Rămânea de dezlegat o problemă importantă, menită să aibă o deosebii;! influenţă asupra viitorului naufragiaţilor.

Era oare locuită insula?

Reporterul era cel care pusese întrebarea aceasta, la care naufragiaţii socoteau că puteau să-i şi dea un răspuns negativ. Din cercetarea amănunţită a diferitelor regiuni ale insulei, reieşea că. ea era pustie.

Nicăieri nu se zărea ceva făcut de mâna omului. Nici un grup de locuinţe, nici o colibă singuratică, nici o aşezare de pescari pe litoral. Nici o dâră de fum în aer care să trădeze prezenţa omului. Adevărat că pe observatori îi despărţea o distanţă de vreo treizeci de mile de punctele extreme ale insulei, distanţă la care chiar şi ochiul lui Pencroff cu greu ar fi descoperit o locuinţă. Nu puteau nici măcar să-şi dea seama ce ascundea perdeaua de verdeaţă care acoperea trei sferturi din insulă, dar să mai ştie dacă se găsea acolo vreo aşezare omenească. Dar, în general, ştiau că indigenii de pe aceste mici insule ieşite la iveală din apele Pacificului locuiesc mai mult pe litoral şi ţărmul părea cu desăvârşire pustiu.

Până la o explorare mai amănunţită a insulei, naufragiaţii erau deci îndreptăţiţi să creadă că insula era nelocuită.

Dar nu se întâmpla oare să fie vizitată, din când în când, de indigenii insulelor vecine? Era greu de lămurit acest lucru. Pe o rază de cincizeci de mile nu se vedea urmă de uscat. Totuşi, cincizeci de mile pot fi străbătute cu uşurinţă într-un prao malaez sau într-o pirogă mare polineziană. Totul depindea de locul undeera aşezată insula, dacă’era izolată undeva în largul Oceanului Pacific sau dacă se afla în apropierea vreunui arhipelag. Se întrebau dacă va izbuti mai târziu Cyrus Smith să determine, fără instrumente speciale, latitudinea şi longitudinea insulei. Greu lucru. Pentru că se temeau însă de eventualele incursiuni ale băştinaşilor vreunei insule învecinate, se vedeau siliţi să ia măsuri împotriva lor.

Acum, insula era explorată, configuraţia ei bine determinată, iar relieful ei cunoscut. întinderea insulei fusese şi ea calculată. Apele şi munţii, aşezarea pădurilor şi a şesurilor fuseseră consemnate pe planul desenat de reporler. Nu le mai rămânea decât să coboare povâmişul muntelui şi să cerceteze cuprinsul insulei, pentru a-i cunoaşte resursele minerale, vegetale şi animale.

Dar, înainte de a da tovarăşilor săi semnalul de plecare la vale, Cyrus Smith le vorbi cu vocea sa liniştită şi gravă:

Iată, dragii mei, colţişorul de pământ pe care ne-a aruncat furtuna. S-ar putea să trăim aici multă vreme, şi s-ar putea să ne vie vreun ajutor neaşteptat, dacă din întâmplare va trece un vapor… Spun din întâmplare, căci.insula asta este lipsită de însemnătate; ea nu are nici măcar un loc prielnic în care să poată poposi un vas şi mă tem că este aşezată în afara drumurilor obişnuite ale vapoarelor, adică prea la sud faţă de calea celor ce se duc spre arhipelagurile Pacificului, şi prea la nord pentru acelea care merg spre Australia, pe la Capul Horn. N-aş vrea să vă ascund adevărata situaţie…

Şi bine Faci, dragă Cyrus, se grăbi să-i răspundă reporterul. Ai de-a face cu bărbaţi În toată firea. Avem încredere în dumneata, şi dumneata la rândul dumitale poţi avea încredere în noi, nu-i aşa, dragii mei?

Voi fi foarte ascultător, domnule Cyrus, spuse Harbert, strângând mâna inginerului.

Eu te voi urma întotdeauna şi oriunde! strigă Nab.

În ceea ce mă priveşte pe mine, – spuse marinarul, – să nu-mi mai spuneţi pe nume dacă mă voi da îndărăt de la vreo treabă şi dacă vreţi dumneavoastră, domnule Smith, vom face din această insulă o mică Americă! Vom clădi oraşe, vom construi căi ferate, vom instala linii de telegraf şi într-o bună zi insula va fi cu totul transformată, bine amenajată, într-un cuvânt, va fi civilizată. Atâta doar că cer şi eu un lucru.

— Ce anume? întrebă reporterul.

— Să nu ne mai considerăm nişte naufragiaţi. Ar fi mai potrivit să ne considerăm nişte pionieri veniţi aici ca să colonizăm ţinutul.

Cyrus Smith zâmbi fără voia lui şi propunerea marinarului fu adoptată. Inginerul mulţumi apoi tovarăşilor săi pentru încrederea arătată, adăugând că se bizuie întru totul pe energia lor.

Ei, acuma să ne întoarcem la Cămin! strigă Pencroff.

O clipă, dragii mei, îl opri inginerul. Cred ca ar fi nimerit să dăm un nume acestei insule, precum şi capurilor, promontoriilor şi apelor pe care le vedem.

Foarte bine, spuse reporterul. Aceasta va face să ne înţelegem mai uşor atunci când vom vorbi de insula noastră.

Într-adevăr, – întregi marinarul, – e mare lucru să poţi spune unde te duci şi de unde vii. Cel puţin ţi se pare că eşti într-un loc cunoscut.

„Căminul”, de pildă, mi se pare o denumire potrivită, spuse Harbert.

Întocmai! răspunse Pencroff. Numele este uşor de reţinut şi mi-a venit de la sine. Vom păstra denumirea aceasta pentru primul nostru adăpost, nu-i aşa, domnule Cyrus?

Da, Pencroff, de vreme ce aşa l-ai numit.

Bine! În privinţa celorlalte va fi uşor de tot, reluă marinarul, care era,în vervă. Să le dăm nume aşa cum făcea Robinson, a cărui poveste mi-a citit-o Harbert de atâtea ori. Am putea să avem golful Providenţei sau capul Rechinului, capul Balenelor, capul Speranţelor deşarte…

Sau mai bine să le dăm numele domnului Smilh, al domnului Spilett sau al lui Nab, propuse Harbert.

Numele meu? strigă Nab, arătându-şi dinţii sclipitori.

De ce nu? răspunse Pencroff. Portul Nab sună foarte bine, de asemenea şi capul Gédéon.

Aş prefera să folosim nume de la noi din ţară, îi întrerupse reporterul, în felul acesta, ne-am aminti mai des de patria noastră.

Da, am putea întrebuinţa astfel de numiri pentru punctele mai însemnate, spuse Cyrus Smith. Propun să dăm de pildă golfului de răsărit numele de golful Uniunii; iar celui mare, care se deschide la sud, denumirea de golful Washington. Muntelui pe care ne aflăm în clipa de faţă să-i spunem muntele Franklin, iar lacul care se întinde sub ochii noştri să-l numim lacul Grant. Numele acestea ne vor aduce aminte de ţara noastră şi de cetăţenii care-i fac cinste; iar în ceea ce priveşte râurile, golfurile, capurile şi promontoriile pe care le vedem din vârful acestui munte, aş fi de părere să alegem denumiri care să ne amintească mai curând configuraţia lor deosebită. Le vom ţine mai uşor minte şi va fi mult mai practic. Forma insulei este destul de ciudată, astfel că nu ne va fi prea greu să găsim numiri potrivite, în ceea ce priveşte apele pe care nu le cunoaştem, diferitele părţi ale pădurii, pe care le vom explora mai târziu, golfurile pe care le vom mai descoperi, acelora le vom da nume pe măsură ce le vom cunoaşte. Ce părere aveţi, dragii mei?

Propunerea inginerului fu primită de toţi. Insula se desfăşura sub ochii lor ca o hartă; nu aveau decât să găsească denumiri pentru toate ieşiturile sau adânciturile coastei şi pentru diferitele înălţimi. Gédéon Spilett avea să le înscrie pe rând şi nomenclatura geografică a insulei avea să rămână astfel consemnată definitiv.

În primul rând înscriseră golful Uniunii, golful Washington, muntele Franklin şi lacul Grant, numiri propuse de inginerul Smith pentru cele două golfuri şi pentru muntele pe care se aflam Acum, spuse reporterul, peninsulei care se întinde la sud-vestul insulei propun să i se dea numele de peninsula Serpentinei, iar cozii îndoite’ ce o termină şi care seamănă într-adevăr cu o coadă de reptilă să-i spunem promontoriul Reptilei.

Se adoptă, spuse inginerul.

Să luăm acum cealaltă extremitate a insulei, spuse Harbert. Golfului care seamănă aşa de mult cu un bot căscat să-i spunem golful Rechinului.

Potrivit nume! strigă Pencroff. Vom completa desenul numind cele două părţi care mărginesc golful şi care seamănă cu două maxilare capul Mandibulei.

Bine, dar avem două capuri! observă reporterul.

Nu-i nimic, – zise Pencroff, – vom avea capul Mandibulei de Nord şi capul Mandibulei de Sud!

S-a notat! răspunse Gédéon Spilett.

Mai rămâne să dăm un nume extremităţii de sud-est a insulei, spuse Pencroff.

Capul Ghearei! strigă Nab, care voia să dea şi el un nume unei părţi din ţărişoara lor.

ŞI găsise într-adevăr o denumire foarte potrivită, căci capul ce ieşea în mare părea să reprezinte gheara puternică a animalului fantastic, cu care se asemăna configuraţia ciudată a insulei.

Pencroff era încântat de felul cum se desfăşurau lucrurile şi imaginaţia lor, puţin aprinsă, mai inventă diferite denumiri. Astfel, râul care dădea coloniştilor apă bună de băut şi lângă care îi aruncase balonul, primi numele de Mercy18.

Mica insulă pe care fuseseră azvârliţi prima oară, fu numită insula Salvării.

Platoul care se afla în creştetul falezei de granit, deasupra Căminului, şi de unde privirea cuprindea întreg golful cel mare, primi numele de platoul Grande-Vue.

În sfârşit, întreg hăţişul de nepătruns al pădurilor ce acopereau peninsula Serpentinei primi denumirea de pădurile Far-West.

Cu aceasta, lista numelor date regiunilor vizibile şi cunoscute ale insulei se isprăvi, urmând să fie completată mai târziu, pe măsură ce aveau să dea de regiuni noi.

În ceea ce privea poziţia insulei, inginerul o determinase cu aproximaţie, luându-se după înălţimea şi poziţia soarelui, potrivit căruia platoul Grande-Vue şi golful Uniunii se aflau aşezate la răsărit. Socoteau ca a doua zi, notând ora exactă a răsăritului şi a apusului soarelui şi fixând poziţia lui la jumătatea timpului scurs în calea sa pe cer între răsărit şi apus, să determine cu precizie unde se află nordul. Deoarece insula făcea parte din emisfera australă, soarele, în clipa când atingea la zenit punctul său culminant, trecea spre nord şi nu spre sud, cum aparent îşi urmează calea în emisfera boreală. Pionierii se pregăteau să coboare muntele franklin, pentru a se întoarce la Cămin, când Pencroff strigă:

Să ştiţi că suntem cu toţii nişte zăpăciţi!

De ce? întrebă Gédéon Spilett, care îşi închisese carnetul şi se pregătea să plece.

Dar insula noastră? Se poate? Am uitat să-i dăm un nume!

Harbert tocmai avea de gând să propună numele inginerului, şi fără îndoială că tovarăşii săi ar fi fost de acord, când Cyrus Smith rosti:

Să-i dăm numele unui mare cetăţean, dragii mei, numele aceluia care lupta acum pentru a apăra unitatea Republicii noastre! Să-i dăm numele lui Lincoln!

Trei urale întâmpinară propunerea inginerului.

În seara aceea, coloniştii noştri vorbiră, înainte de a adormi, despre patria lor îndepărtată, discutând despre groaznicul război care o sfâşia. Ei nu se îndoiau că armatele Sudului vor fi biruite în curând şi că datorită lui Grant şi lui Lincoln va învinge cauza Nordului, cauza dreptăţii.

Evenimentele acestea se petreceau în ziua de 30 martie 1865 şi ei nu puteau să ştie că, şaisprezece zile mai târziu, o crimă înfiorătoare avea să fie săvârşită la Washington, unde în vinerea paştilor, Abraham Lincoln avea să cadă răpus de glontele unui fanatic.