CAPITOLUL XXI.

Câteva grade sub zero. Explorarea părţii mlăştinoase din sud-estul insulei. Vulpile. Vedere spre mare. Se vorbeşte de Viitorul Oceanului Pacific. Munca neîncetată a infuzorilor. Viitorul globului pământesc. Vânătoarea. Mlaştina raţelor sălbatice.

Din clipa în care a fost semănat bobul de grâu, nu trecea nici o zi fără ca Pencroff să nu viziteze ceea ce numea el foarte serios „lanul de grâu”. Şi vai de insectele care se abăteau pe acolo! Nici o milă, pentru ele!

Pe la sfârşitul lui iunie, după nişte ploi care nu se mai terminau, timpul se răci simţitor şi în ziua de 29 un termometru Fahrenheit ar fi înregistrat desigur douăzeci de grade deasupra lui zero 6°,67 centig. sub zero).

A doua zi, la 30 iunie, dată care corespunde cu 31 decembrie din emisfera boreală, cădea într-o vineri, Nab făcu observaţia că anul se sfârşeşte cu o zi urâtă; dar Pencroff îi răspunse că cel următor va începe cu una frumoasă, ceea ce e mai bine.

În orice caz, anul începu cu un ger năprasnic. La gura râului Mercy se adunară sloiuri şi curând gheaţa se întinse pe toată suprafaţa lacului.

Provizia de combustibil trebui să fie reînnoită de câteva ori. Pencroff, încă înainte de îngheţ, cărase mult lemn în magazie, folosind curentul neobosit al râului, care le împingea pluta. La acest combustibil, dăruit din belşug de pădure, adăugară câteva transporturi de cărbuni, aduşi de la poalele muntelui Franklin. Când temperatura scăzu până la minus 13°, căldura puternică a cărbunelui fu binevenită. Clădiseră şi a doua vatră, în sufragerie, unde îşi vedeau acum toţi de lucru.

În timpul gerului, Cyrus Smith fu foarte mulţumit de ideea pe care o avusese, aducând de la lacul Grant la Casa de Granit un mic şuvoi de apă, care se strecura pe sub gheţuri şi, trecând prin vechiul canal, ajungea la rezervorul pe care-l amenajaseră înăuntru, lângă magazie.

În epoca aceea, timpul fiind foarte uscat, pionierii se îmbrăcară cât mai călduros şi hotărâră să sacrifice o zi explorând partea insulei cuprinsă între sudul râului Mercy şi capul Ghearei. Acolo se afla un ţinut mlăştinos destul de întins, unde probabil că era din belşug vânat cu pene.

Pentru a ajunge în acest ţinut, trebuiau să străbată opt până la nouă mile la dus şi tot atâtea la întors. După calculele, lor le-ar fi trebuit o zi întreagă. Şi cum era vorba de explorarea unei părţi necunoscute a insulei, se hotărâră să meargă cu toţii. Astfel, în zorii zilei de 5 iulie, Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Nab şi Pencroff, înarmaţi cu ciomege, laţuri, arcuri, săgeţi şi încărcaţi cu provizii, părăsiră Casa de Granit, însoţiţi de Top, care zburda tot timpul înaintea lor.

Luară calea cea mai scurtă, trecând râul Mercy pe gheaţă.

Dar, observă pe bună dreptate reporterul, care călca cu băgare de seamă, gheaţa aceasta nu poate înlocui un pod serios!

Aşadar, şi construirea unui pod serios fu trecută pe lista lucrărilor viitoare.

Pentru prima oară, pionierii păşeau pe malul drept al râului Mercy, aventurându-se în mijlocul minunatelor conifere uriaşe, acoperite de zăpadă.

Dar nu făcuseră nici o jumătate de milă, când dinfr-un desiş se ivi o familie de patrupede care îşi alesese acolo domiciliul şi care fusese pusă pe fugă de lătratul lui Top.

Ah, parcă ar fi vulpi! strigă Harbert, când le văzu fugind.

Erau vulpi, dar nişte vulpi foarte mari, care scoteau alt fel de lătrat, de care Top se sperie. Câinele se opri din goană, astfel că animalele avură răgaz să se facă nevăzute.

Top avea şi de ce să fie mirat. El nu cunoştea zoologia! Dar după lătratul lor, Harbert recunoscuse aceste vulpi cenuşii-roşcate, cu coada neagră şi cu smoc alb în vârf, amintindu-şi că trăiesc în Chili, în insulele Malvine şi în toate ţinuturile americane, străbătute de paralelele 30-40. Lui Harbert îi păru rău că Top nu prinsese una din ele.

Sunt bune de mâncat? întrebă Pencroff care nu considera fauna insulei decât din acest punct de vedere.

Nu, răspunse Harbert, dar zoologii n-au stabilit încă dacă pupila acestor vulpi este diurna sau nocturnă şi dacă ar trebui să fie clasificate în familia câinelui sau în alta.

Cyrus Smith zâmbi la auzul observaţiilor făcute de băiat, observaţii care dovedeau multă seriozitate, în ceea ce-l privea pe marinar, de vreme ce aceste vulpi nu se puteau mânca, ele nu prezentau o importanţă prea mare. Totuşi, îşi exprimă părerea că atunci când curtea Casei de Granit va fi populată de păsări, vor trebui să ia măsuri împotriva unor vizite nocturne ale acestor primejdioase animale de pradă, lucru cu care fiecare fu de acord.

La ora opt dimineaţa, după ce ocoliseră capul Epavei, pionierii ajunseră pe o plajă întinsă, la marginea mării. Cerul era senin, cum se întâmplă de multe ori pe ger, dar, încălziţi de drum, Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu simţeau prea mult frigul. De altfel, vântul nu sufla, lucru care face mai suportabilă o temperatură scăzută. Soarele tocmai se înălţa deasupra oceanului şi discul său uriaş apărea la orizont! Dar, din păcate, razele lui nu încălzeau. Marea era liniştită şi albastră ca un golf mediteranean când cerul e senin. Capul Ghearei se încovoia ca un iatagan cu vârful adus la vreo patru mile spre sudest. în stânga, la capătul mlaştinei, se desluşea o mică ieşitură de pământ, pe care razele soarelui tocmai aruncau o dungă de foc. Fără îndoială că, în partea aceasta larg deschisă a golfului Uniunii şi care nu era ocrotită nici măcar de un banc de nisip, vapoarele împinse de vânturile de est n-ar fi găsit adăpost. După liniştea mării, netulburată de nici un curent, după culoarea sa uniformă, nepătată de nici o nuanţă gălbuie, în sfârşit, după lipsa oricărei stânci, îşi dăduseră seama că în aceste locuri oceanul era foarte adânc. în fund, spre apus,-la vreo patru mile depărtare, se desluşeau contururile primilor copaci din pădurile Far-West. Ţinutul semăna cu ţărmul pustiu al vreunei insule din regiunile antarctice, năpădită de gheţuri. Pionierii se opriră pe ţărm ca să ia masa. Aprinseră un foc de alge şi de ierburi uscate şi Nab le pregăti gustare alcătuită din carne rece şi din ceaiul ce-l luaseră cu ei.

În timp ce mâncau, examinau priveliştea din faţa lor, care le arăta că în această parte pământul insulei Lincoln era într-adevăr sterp, contrastând cu regiunea dinspre apus. Aceasta îl făcu pe reporter să observe că dacă balonul i-ar fi lăsat din întâmplare la început pe această plajă, ei şi-ar fi făcut desigur o părere cu totul greşită despre ţinuturile unde se stabiliseră mai târziu.

Cred chiar că n-am fi putut niciodată să atingem ţărmul, răspunse inginerul, căci marea este adâncă şi n-am fi întâlnit nici o stâncă de care să ne agăţăm. în faţa Casei de Granit, cel puţin, erau bancurile de nisip şi o mică insulă care ne-au mărit posibilităţile de salvare. Aici, însă, ne-ar fi înghiţit marea!

Ceea ce este ciudat, observă Gédéon Spilett, e că insula noastră, deşi destul de mică, are un sol atât de variat. Această diversitate este de obicei o însuşire a continentelor mai întinse. Partea apuseană a insulei Lincoln, atât de bogată şi fertilă, seamănă cu golful Mexicului, iar ţărmul de nord parcă se întinde de-a lungul unei mări arctice.

Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, aceeaşi observaţie am făcut-o şi eu. Această insulă este misterioasă atât în ce priveşte forma, cât şi în diferitele aspecte naturale. Pare a fi o parte a unui continent, şi m-ar mira să nu fi fost aşa odinioară!

Ce? Un continent în mijlocul Pacificului?! strigă Pencroff.

De ce nu? răspunse Cyrus Smith. Nu mi se pare de loc de necrezut ca toate insulele de la suprafaţa acestui ocean să nu fie altceva decât creştetele unui continent, astăzi dispărut în fundul mării, dar care se ridica deasupra apelor în epoca preistorică.

Ca altădată legendara Atlantida, murmură Harbert.

Da, copilul meu… dacă vrem să credem că Atlantida a existat vreodată.

Şi insula Lincoln să fi făcut parte dintr-un astfel de continent? întrebă Pencroff.

Mai mult ca sigur, răspunse Cyrus Smith. De altfel, acest fapt ar explica şi mulţimea felurilor de produse pe care le întâlnim la fiecare pas.

Şi încă ceva: numărul mare de tot felul de animale care populează insula, spuse Harbert.

Da, copilul meu, răspunse inginerul, tu îmi dai un argument nou în sprijinul presupunerii mele. Este adevărat! După câte am putut vedea până acum, pe această insulă trăiesc numeroase animale şi, ce e mai ciudat, ele sunt de specii foarte diferite. Asta mă face să cred că insula Lincoln a făcut parte, odinioară, dintr-un mare continent care, încet, încet s-a scufundat în apele Pacificului.

Aşadar, într-o bună Zi, răspunse Pencroff, care nu părea prea convins, şi ceea ce a rămas din acest vechi continent ar putea să.dispară, nemairămânând între America şi Asia decât oceanul?

Nu tocmai aşa, răspunse Cyrus Smith, fiindcă se vor ridica noi continente, pe care miliarde de miliarde de animale microscopice le clădesc chiar în această clipă.

Ce mai sunt şi aceste animale? întrebă Pencroff.

Infuzorii mărgeanului, răspunse Cyrus Smith. Ei au ridicat printr-o muncă neîntreruptă insula Clermont-Tonnerre şi toate insulele coralifere ale Oceanului Pacific. Patruzeci şi şapte de milioane de infuzori cântăresc cam cât un bob de grâu şi totuşi, cu sărurile marine pe care le absorb, cu elementele solide din apă pe care le asimilează, aceste fiinţe microscopice produc calcarul care, la rândul său, dă naştere unor uriaşe straturi submarine, a căror soliditate se aseamănă cu a granitului. Pe vremuri, în primele timpuri ale formării pământului, natura făcea aceste transformări cu ajutorul vulcanilor. Astăzi, însă, vulcanii care mai acţionează în interiorul globului sunt mai rari şi mai puţin puternici. De aceea, natura foloseşte la transformarea globului pământesc animalele microscopice de care am pomenit. După părerea mea, vor trece veacuri după veacuri, şi generaţiile de infuzori se vor succeda mereu, iar la un moment dat, în locul Pacificului se va ridica un continent întins, pe care alte generaţii de oameni îl vor civiliza.

Dar asta durează! spuse Pencroff Natura nu se grăbeşte. Ea are timpul de partea ei! răspunse inginerul.

Dar pentru ce să apară alte continente? întrebă Harbert. Doar actuala întindere a ţinuturilor care pot fi populate ajung omenirii. Şi natura nu face nimic de prisos.

Ai dreptate Natura nu face nimic de prisos, îi răspunse inginerul, dar iată cum îmi explic eu lucrurile: savanţii admit că într-o bună zi viaţa animală şi vegetală nu va mai fi cu putinţă pe glob din cauza răcirii lui. Punctul asupra căruia nu sunt de aceeaşi părere este cauza răcirii. Unii cred că această răcire se va datora scăderii temperaturii soarelui, care străluceşte de atâtea milioane de ani, iar alţii susţin că va surveni numai o dată cu stingerea focului din interiorul globului nostru, a cărui influenţă are mai multă însemnătate decât i se acordă. Ipoteza din urmă mi se pare cea mai întemeiată. Vă închipuiţi ce are să se întâmple atunci? Zonele astăzi temperate vor fi atunci tot atât de puţin locuibile ca şi regiunile polare. Oamenii şi animalele se vor îndrepta spre latitudinile supuse direct influenţei solare. Europa, Asia, America de Nord şi America de Sud vor fi rând pe rând părăsite. Flora şi fauna vor emigra spre ecuator, înspre ţările centrale ale Americii şi Africii, care ar putea deveni continentele cele mai populate. Popoarele din ţinuturi veşnic îngheţate vor găsi condiţiile climaterice din regiunile polare cam pe malurile Mediteranei. Oare regiunile ecuatoriale nu ar reprezenta la un moment dat un spaţiu neîndestulător pentru a adăposti şi a hrăni omenirea întreagă? Şi poate că natura, sare pr’evede totul, a hotărât de pe acuma să pună la ecuator bazele unui continent nou. Cum? Tocmai cu ajutorul infuzorilor. De multe ori m-am gândit la aceste lucruri, dragii mei, şi cred cu tot dinadinsul că înfăţişarea globului nostru va fi într-o bună zi schimbată în întregime, că, datorită apariţiei acestor continente noi, cele vechi vor fi acoperite de apele mărilor şi, în cursul secolelor viitoare, noi Columbi vor descoperi insulele Chimboraco, Himalaia sau Mont-Blanc, rămăşiţe ale continentelor scufundate: America, Asia, Europa. Apoi, aceste noi continente vor deveni la rândul lor de nelocuit, căldura continuând să scadă, până când, într-o bună zi, globul va semăna cu un trup omenesc mort. Şi viaţa va dispare, poate nu definitiv, dar în orice caz, pentru o bucată de timp. Atunci, globul nostru se va odihni, refăcându-se pentru a învia într-o zi în condiţii mai bune22. Dar toate acestea, dragii mei, sunt încă taine pentru noi şi, vorbind de munca infuzorilor, m-am lăsat târât prea departe, încercând să dezleg enigmele viitorului.

Dragul meu Cyrus, răspunse Gédéon Spilett, teoriile acestea sunt adevărate previziuni ştiinţifice şi fără îndoială că se vor împlini odată.

Toate bune şi frumoase, spuse Pencroff, care era numai urechi, dar spuneţi-mi, insula Lincoln de ce origine este? Oare şi ea a fost ridicată de infuzori?

Nu, Pencroff, insula aceasta este de origine pur vulcanică, îi răspunse Cyrus Smith.

Atunci şi ea poate să dispară într-o bună zi?

Tot ce se poate.

Nădăjduiesc că până atunci vom fi plecaţi de aci.

Nu, linişteşte-te, Pencroff, n-am chef să-mi petrec toată viaţa pe această insulă şi cred că ne vom descurca până la urmă.

Până una alta, răspunse Gédéon Spilett, să ne instalăm totuşi ca pentru totdeauna. Lucrurile nu trebuiesc făcute pe jumătate.

Convorbirea se termină aici. Îndată după ce sfârşiră cu masa, pionierii îşi continuară explorarea, ajungând la marginea regiunii mlăştinoase. Insula se termina la sud-est cu o mlaştină de douăzeci de mile pătrate. Solul era alcătuit dintr-un nămol argilo-silicios, amestecat cu resturi vegetale. Ici, colo se întindeau, ca un covor gros, diferite plante verzi. Din loc în loc, băltoacele îngheţate străluceau sub razele soarelui. Aceste rezerve de apă nu se datorau nici ploilor, nici vreunei inundaţii: ele proveneau fără îndoială chiar din pământ. Mai mult ca sigur că, în timpul căldurilor, regiunea era bântuită de friguri palustre.

Deasupra mlaştinei, acoperite de plante acvatice, zburau o mulţime de păsări, în rândurile cărora vânătorii de baltă ar fi făcut adevărat prăpăd. Raţe sălbatice, becaţine, lişiţe trăiau pe acolo în cârduri şi, fiind prea puţin sperioase, nu era de loc greu să te apropii de ele.

Cu o singură încărcătură de alice, s-ar fi putut doborî zeci de asemenea zburătoare. Pionierii’noştri trebuiră să se mulţumească să le vâneze cu săgeţile. Prada era bineînţeles mai puţin însemnată, dar săgeţile, care ţâşneau liniştite din a-rc, cel puţin nu speriau păsările, care la o singură detunătură de armă s-ar fi împrăştiat în toate părţile. Vânătorii se mulţumiră de astă dată să doboare vreo zece-douăsprezece raţe, cu pântecele alb cu o dungă cafenie, capul verde, aripile negre, dungate cu roşu şi alb, şi ciocul turtit. Aceste zburătoare, după cum stabili Harbert, făceau parte din specia cunoscută sub numele de „tadorne”. Top îi ajută cu multă dibăcie să vâneze aceste păsări, al căror nume avea să-l primească partea aceasta mlăştinoasă a insulei. Dispuneau aici de îmbelşugate rezerve de vânat, care urmau să fie cât mai bine folosite şi de bună seamă că unele specii din aceste păsări puteau fi, dacă nu domesticite, cel puţin aclimatizate în apropierea lacului, pentru a le avea mai la îndemână.

Pe la ora cinci, Cyrus Smith şi tovarăşii săi făcură cale întoarsă, străbătând de astă dată bălţile Tadornelor şi trecând pe gheţurile râului Mercy, iar la ora opt erau cu toţii înapoi, la Casa de Granit.