CAPITOLUL XX.

Anotimpul ploilor. Problema îmbrăcămintei. O vânătoare de foci. Fabricarea luminărilor. Se amenajează interiorul Casei de Granit. Cele două podeţe. O vizită la bancul de stridii. Ce găseşte Harbert în buzunarul său.

O dată cu luna iunie începu şi iarna. Această lună corespunde cu luna decembrie din emisfera boreală. Ploile şi vijeliile nu mai conteneau. Acum, locuitorii Casei de Granit erau în măsură să preţuiască şi mai mult foloasele unei locuinţe în stare să-i apere de intemperii. Căminul ar fi constituit un adăpost şubred împotriva iernii şi afară de aceasta putea să fie inundat de fluxuri. Cyrus Smith luă chiar oarecari măsuri pentru a pune la adăpost fierăria şi cuptoarele pe care şi le instalaseră acolo.

În tot cursul lunii iunie eî făcură diferite lucrări, fării a neglija însă vânătoarea şi pescuitul, aşa încât rezervele cămării erau tot mai îmbelşugate. Pencroff îşi propusese să meşterească în timpul liber nişte capcane, de pe urma cărora urmau să tragă mari foloase. Pentru iepuri făcuse câteva laţuri din fibre trainice şi nu era zi în care să nu prindă câţiva. Nab nu prididea să afume şi să pună în saramură diferite cărnuri, care se păstrau astfel foarte bine.

Începură să discute foarte serios problema îmbrăcămintei. Pionierii nu aveau alte veşminte decât acelea pe care le purtau în clipa în care balonul îi azvârlise pe insulă. Acestea erau haine destul de călduroase şi trainice, pe care le întreţinuseră cât se poate debine, ca şi rufăria lor, de altfel, dar care vor trebui odată înlocuite, mai ales că pe o iarnă aspră nu puteau să le ţină prea cald.

Deocamdată, imaginaţia lui Cyrus Smith nu putea schimba situaţia. El făcuse faţă nevoilor mai grabnice, clădise casa, se ocupase de aprovizionarea şi păstrarea alimentelor, dar frigul avea să-l surprindă înainte ca problema îmbrăcămintei să fie rezolvată.

Trebuiau deci să.se resemneze şi să petreacă această primă iarnă cum vor putea. La primăvară aveau să înceapă o vânătoare de mufloni, a căror prezenţă fusese semnalată cu prilejul explorării muntelui Franklin; din lâna lor, inginerul va şti desigur să facă stofe călduroase şi trainice… Cum? Se va gândi el…

Atunci nu avem altceva de făcut decât să mai stăm pe lângă vatră la Casa de Granit, spuse Pencroff. Dispunem de combustibil din belşug şi nu avem nici un motiv să facem economie.

De altfel, adăugă Gédéon Spilett, insula Lincoln nu se află la o latitudine prea înaltă, aşa încât, după toate probabilităţile, iernile nu pot fi prea grele. Nu ne-ai spus, Cyrus, că paralela treizeci şi cinci corespunde cu acea a Spaniei în emisfera cealaltă?

Desigur, răspunse inginerul, dar şi în Spania sunt ierni foarte grele! Şi acolo ninge şi îngheaţă. Tot la fel şi insula Lincoln poate să treacă prin asemenea încercări. Totuşi, fiind o insulă, sper că clima va fi mai blândă.

Şi de ce, domnule Cyrus? întrebă Harbert.

Pentru că marea, copilul meu, poate fi considerată ca un imens rezervor în care se înmagazinează căldura verii. Iarna, ea restituie această căldură, ceea ce asigură regiunilor învecinate cu oceanul o temperatură mijlocie, mai pufin urcată vara, dar mai puţin scăzută iarna.

Cum o fi, o să vedem noi, răspunse Pencroff. Deocamdată, un lucru este sigur, că zilele sunt scurte şi nopţile lungi. Ce-ar fi dacă ne-am îngriji puţin şide problema iluminatului?

Nimic mai uşor, răspunse Cyrus Smith.

De discutat? întrebă marinarul.

De rezolvat.

Când? Cum?

Mâine vom. organiza o vânătoare de foci.

Vom avea lumânări de seu?

Ba nu, Pencroff, lumânări de spermanţet. Acesta era proiectul inginerului, proiect uşor de înfăptuit, deoarece avea la îndemână calciu şi acid sulfuric, iar grăsimea va fi furnizată de amfibiile insulei.

Această convorbire avu loc în ziua de 4 iunie şi, fiindcă era duminică, hotărâră cu toţii să se odihnească. Toate lucrările fură amânate.

A doua zi, la 5 iunie, pe o vreme destul de mohorâtă, se îndreptară spre insula cea mică. Trecură din nou canalul prin vad în timpul refluxului şi hotărâră ca într-un viitor destul de apropiat să construiască o bărcuţă, cu ajutorul căreia să navigheze şi pe râul Mercy, cirul vor porni în primele zile cu vreme bună să exploreze sud-vestul insulei.

Focile erau numeroase şi vânătorii, înarmaţi cu ciomegele lor ghintuite, răpuseră vreo şase dintre ele. Nab şi Pencroff le jupuiră, apoi cărară la Casa de Granit numai grăsimea şi pielea lor, urmând ca din această piele să-şi facă încălţăminte trainică, iar cele trei sute de livre de grăsime să le întrebuinţeze numai la fabricarea lumânărilor.

Operaţia fu cât se poate de simplă şi, cu toate că rezultatul ei nu se dovedi chiar desăvârşit, ele putură totuşi să fie folosite. întreaga muncă se termină în douăzeci şi patru de ore. Feştilele fură făcute din fibre vegetale. Ele nu erau atât de bune ca cele muiate în acid boric, care se consumă în întregime când ard, dar aşa cum erau, aceste lumânări fură bine venite în lungile se’ri de iarnă.

Luna următoare nu duseră lipsă de lucru în noul adăpost. Tâmplarii munciră de zor; ei aduseră îmbunătăţiri uneltelor care erau încă foarte primitive şi fabricară altele noi.

Făcură chiar şi foarfeci, cu ajutorul cărora pionierii izbutiră, în sfârşit, să-şi taie părul şi să-şi potrivească barba, dacă de ras încă nu putea fi vorba. Harbert şi Nab nu aveau grija bărbieritului, dar celorlalţi le crescuseră nişte bărbi atât de ţepoase, încât foarfecii erau cât se poate de bineveniţi.

Mai multă muncă a cerut, confecţionarea unui ferăstrău de mână, dar până la urmă tot au izbutit să obţină o unealtă, care, mânuită cu putere, le îngădui să taie lemne. Reuşiră astfel să facă mese, scaune şi dulapuri, cu care mobilară principalele camere, apoi făcură şi paturi cu saltele de iarbă uscată. Bucătăria, cu poliţe pe care se înşirau vasele de pământ ars, maşina de gătit din cărămizi şi spălătorul, avea o înfăţişare foarte frumoasă, iar Nab îşi îndeplinea funcţiunile de bucătar cu gravitatea unui chimist în laboratorul său.

Dar, în curând, în locul tâmplarilor, intrară în acţiune dulgherii. Noua albie de revărsare, croită cu ajutorul explozivului, impunea construirea a două podeţe: unul pe platoul Grande-Vue, al doilea chiar pe ţărm. într-adevăr, apele îşi făceau acum drum, tăind de-a curmezişul platoul şi plaja, astfel că se găseau în calea coloniştilor când aceştia voiau să pornească spre nordul insulei. Ar fi putut ei să ia un alt drum, dar acesta i-ar fi silit să facă un ocol foarte mare, apucând-o spre vest, până la izvoarele Pârâului Roşu. Lucrul cel mai simplu era deci să construiască două podeţe de trecere, de vreo douăzeci şi cinci de picioare lungime, pe platou şi pe plajă. Aşezară doar câteva trunchiuri de copaci cioplite cu securea şi în câteva zile podeţele erau gata.

Nab şi Pencroff le şi folosiră, făcând câteva.drumuri până la bancul de stridii descoperit lângă dune, de unde aduseră:într-un cărucior rudimentar, care înlocuise vechea brancardă, ce nu era chiar atât de uşor de mânuit, câteva mii de stridii, pe care le aclimatizară foarte repede printre adânciturile stâncilor care alcătuiau adevărate parcuri naturale la revărsarea râului Mercy. Aceste stridii erau de calitate foarte bună şi pionierii le mâncară cu multă plăcere.

După cum se vede, insula Lincoln, deşi explorată numai în mică parte, reuşea să mulţumească aproape toate nevoile locuitorilor ei şi, fără îndoială că, cercetând-o până în colţurile ei cele mai depărtate, în întreaga regiune împădurită, care se întindea de la râul Mercy până la promontoriul Reptilei, aveau să descopere şi alte comori.

De un singur lucru duceau încă mare lipsă. Hrana azotată nu le lipsea, şi nici produsele vegetale necesare pentru a cumpăta consumarea acesteia. De asemenea, din nişte rădăcini supuse fermentaţiei, ei îşi procuraseră o băutură puţin acidulată, asemănătoare cu berea şi desigur mai plăcută decât apa. Fabricaseră chiar zahăr, fără trestie de zahăr şi fără sfeclă, culegând sucul care ţâşnea din copacul zis „acer saccharinum”; din nişte ierburi găsite în crescătoria de iepuri izbutiseră să fabrice un ceai foarte bun, în sfârşit, aveau la îndemână multă sare, singurul produs mineral de care nu se puteau lipsi în alimentaţie… totuşi, de un singur lucru duceau încă mare lipsă: pâinea’, pâinea le lipsea grozav.

Poate că mai târziu, pionierii noştri aveau să izbutească să înlocuiască acest aliment printr-unul de valoare egală, cum ar fi făina de „sagu” sau făina arborelui de pâine; s-ar fi putut ca aceşti preţioşi arbori să se găsească În pădurile de la sud, dar încă nu dăduseră de ei.

O întâmplare însă le veni în ajutor. Cyrus Smith, cu toată inteligenţa sa, cu toată iscusinţa sa, n-ar fi fost niciodată în stare să le pună la îndemână ceea ce a găsit Harbert într-o zi în căptuşeala hainei sale, pe care încerca s-o cârpească.

În ziua aceea ploua cu găleata. Pionierii stăteau cu toţii în sala mare a Casei de Granit, când, deodată, tânărul strigă:

Priviţi, domnule Cyrus, un bob de grâu! Şi arătă tovarăşilor săi un bob, un singur bob, care căzuse din buzunarul său găurit în căptuşeala vestei…

Cum de se găsea acest grăunte în căptuşeala hainei lui Harbert? La Richmond, tânărul creştea câţiva porumbei, pe care îi dăruise Pencroff, şi îi hrănea cu grâu.

Un bob de grâu?! se repezi la el inginerul.

Da, domnule Cyrus, dar numai unul, unul singur!

Ei, băiete! strigă Pencroff zâmbind. Mare lucru! Ce vrei să facem cu un singur bob?

Vom face pâine, răspunse Cyrus Smith.

Pâine, prăjituri! zise marinarul. Asta-i bună!

Mă tem că n-o să ne îndopăm prea curând cu pâinea ce-o poate da acest bob!

Harbert, care nu dădea decât foarte puţină importanţă descoperirii sale, se pregătea să arunce bobul, dar Cyrus Smith îl luă, îl cercetă şi recunoscu că este în stare bună, apoi privindu-l pe marinar drept în ochi, îl întrebă liniştit:

Pencroff, ştii câte spice poate să producă un bob de grâu?

Cred că unul! răspunse marinarul mirat de această întrebare.

Zece, Pencroff. Şi ştii câte boabe se găsesc într-un spic?

Pe legea mea, nu!

În medie, optzeci, spuse Cyrus Smith. Deci, dacă semănăm bobul, vom avea la prima recoltă opt sute de grăunţe, care vor produce la a doua şase sute patruzeci de mii, la a treia cinci sute douăsprezece milioane, iar la a patra mai bine de patru sute de miliarde de boabe. Iată socoteala!

Tovarăşii lui Cyrus Smith ascultau în tăcere. Cifrele acestea îi uluiau. Totuşi, ele erau exacte.

Da, dragii mei, continuă inginerul. Acestea sunt progresiile geometrice ale naturii îmbelşugate. Şi această înmulţire a bobului de grâu e neînsemnată Faţă de înmulţirea macului sau a tutunului. Dacă aceste plante nu ar fi distruse din când în când, stăvilindu-se înmulţirea lor, ar acoperi tot globul pământesc.

Dar inginerul nu terminase cu întrebările.

Şi acuma, Pencroff, urmă el, ştii câte baniţe înseamnă patru sute de miliarde de grăunţe?

Nu,răspunse marinarul, dar ceea ce ştiu e că sunt un prost!

Ei bine, află că mai mult de trei milioane de baniţe.

Trei milioane! strigă Pencroff.

Trei milioane.

În patru ani?

În patru ani! răspunse Cyrus Smith. Şi chiar în doi ani; dacă lucrurile merg bine, vom putea să obţinem în această climă două recolte pe an.

Ca de obicei, când voia să-şi arate bucuria, Pencroff izbucni şi de data aceasta în urale puternice.

Aşa că tu, adăugă inginerul, adresându-se lui Harbert, ai făcut o descoperire foarte importantă pentru noi. În împrejurările în care ne aflăm, totul, dragii mei, totul poate să ne folosească. Vă rog să nu uitaţi acest lucru.

Nu, domnule Cyrus, nu vom uita, răspunse Pencroff, şi dacă voi găsi vreodată vreun grăunte de tutun, care se înmulţeşte atât de uluitor, vă asigur că n-am să-l arunc Şi acuma ce avem de făcut?

Acum, să semănăm acest bob, se grăbi Harbert să spună.

Da, adăugă Gédéon Spilett, hai să-l punem în părnânt şi încă dându-i toate onorurile, căci în el se află viitoarele noastre recolte.

Numai să încolţească! spuse marinarul.

Va încolţi, răspunse Cyrus Smith Era în 20 iunie. Tocmai timpul potrivit ca să semene acest unic şi preţios bob de grâu. La început, s-au gândit să-l pună într-un ghiveci, dar după o mai adâncă chibzuinţă, se hotărâră să-l încredinţeze naturii, îngropându-l în pământ, ceea ce făcură chiar în aceeaşi zi, luând toate măsurile pentru ca operaţia să izbutească.

Deoarece vremea, se mai înseninase, s-au urcat pe platou, unde au căutat un loc potrivit, care să fie ferit de vânt, dar încălzit de razele soarelui de amiază. S-au apucat să cureţe şi să plivească „ogorul”, alungând sau strivind toate insectele sau larvele care ar fi putut primejdui dezvoltarea bobului de grâu. Apoi, cu multă grijă, au aşternut un strat de pământ gras, amestecat cu var. Mai făcură şi un mic gard şi abia după toate acestea au sădit unicul bob de grâu în pământul reavăn.

Văzându-i, îţi făcea impresia că pionierii noştri puneau piatra fundamentală a unei clădiri. Pencroff îşi aminti de ziua în care aprinsese cu atâta grijă ultimul lor chibrit. Dar de data aceasta, lucrul era mult mai important. Într-adevăr, oricând întreprinzătorii noştri pionieri ar fi izbutii să-şi facă rost de foc printr-un mijloc oarecare, dar nici o putere omenească nu ar fi putut înlocui acest bob de grâu, dacă, din nenorocire, el ar fi pierit!