Capitolul I

Unde e vorba de alice. Construirea unei bărci. Vânătorile. în vârful unui conifer uriaş. Nimic care să ateste prezenţa omului. Nab şi Harbert pescuiesc. Apare o broască ţestoasă. Broasca ţestoasă dispare. Explicaţiile lui Cyrus Smith.

Trecuseră şapte luni de când pasagerii balonului fuseseră zvârliţi pe insula Lincoln. De atunci, cu toate cercetările lor, nu găsiseră nici o urmă de fiinţă omenească. Nici cel mai mic nouraş de fum nu trădase prezenţa unui om pe suprafaţa insulei. Nici un lucru manual nu dovedea existenţa lui pe aceste meleaguri, nici în vremuri mai vechi, nici într-o epocă mai apropiată. Nu numai că insula părea nelocuită, dar totul te făcea să crezi că nici nu fusese vreodată locuită. Şi acuma, întregul edificiu de raţionamente cădea în faţa unui grăunte de metal, găsit în trupul unui inofensiv rozător Într-adevăr, alicea pornise dintr-o armă de foc şi cine altcineva decât o făptură omenească s-ar fi putut sluji de aşa ceva.

Când Pencroff puse alicea pe masă, tovarăşii săi îl priviră foarte miraţi. Toate urmările acestei întâmplări extraordinare, deşi părea neînsemnată, li se înfăţişară înaintea ochilor. Dacă ar fi apărut dintr-o dată o fiinţă supranaturală, nu i-ar fi tulburat mai mult.

CyrusSmmith formulă mai întâi toate ipotezele, pe care această întârnplare neaşteptată le ridicase. Luă grăuntele de plumb, îl întoarse, îl pipăi. Apoi, uitându-se la marinar:

Pencroff, întrebă el, eşti sigur că purcelul rănit de această alice nu avea mai mult de trei luni?

Cel mult trei luni, domnule Cyrus, răspunse Pencroff hotărât. Când l-am găsit în groapă, mai sugea.

Atunci, spuse inginerul, se pare că în decursul acestor trei luni a fost tras un foc de puşcă pe insula Lincoln.

Şi că o alice, adăugă Gédéon Spilett, a lovit, nu însă mortal, acest mic animal.

Fără îndoială, continuă Cyrus Smith, şi iată ce concluzii trebuie să tragem din această întâmplare: sau insula era locuită înainte de sosirea noastră, sau a debarcat cineva în decursul acestor trei luni. Se pune întrebarea: oamenii aceştia să fi venit de bună voie sau siliţi? Şi cum au venit? Prin aterisaj sau naufragiu? Această chestiune nu va putea fi lămurită decât mai târziu. Şi nimic nu ne arată dacă ei sunt europeni sau malaezi, dacă sunt duşmani sau prieteni şi nici nu ştim dacă se mai află pe insulă sau dacă au părăsit-o. Dar toate astea sunt prea importante pentru noi, ca să mai putem rămâne mult timp în nesiguranţă.

Pe legea mea, nu! De o mie de ori nu! strigă marinarul, sculându-se de la masă. Nu există alţi oameni afară de noi pe insula Lincoln! Insula nu este mare şi dacă ar fi locuită, am fi întâlnit până acum pe vreunul din locuitorii ei!

Într-adevăr, lucrul pare foarte ciudat, zise Harbert.

Dar mai curios ar fi, observă reporterul, ca purcelul să se fi născut cu alicea în el.

Afară numai dacă Pencroff n-a avut… spuse serios Nab.

Ei, asta-i, Nab, răspunse Pencroff. Crezi că stau de şapte luni cu o alice în gură, fără să-mi fi dat seama! Dar unde crezi să o fi ascuns? adăugă deschizând gura mare şi lăsând să i se vadă treizeci şi doi de dinţi minunaţi, puternici şi sănătoşi. Uite-te bine, Nab, şi dacă găseşti un singur dinte găunos în gura mea, îţi dau voie să-mi scoţi şase măsele.

Într-adevăr, ipoteza lui Nab nu poate fi primită, răspunse Cyrus Smith care, cu toate grijile sale, nu-şi putu reţine un zâmbet, văzând cât de serios arăta Pencroff. Ceea ce este sigur, e că în ultimele trei luni s-a tras cu puşca pe insulă. Dar totul mă face să cred că fiinţele care au pus piciorul pe acest ţărm sau sunt de puţin timp pe aici, sau au fost doar în trecere. Dacă insula ar fi fost locuită, în timp ce o exploram din creştetul muntelui Franklin, am fi văzut străinii sau ne-ar fi zărit ei pe noi. După toate probabilităţile, acum câteva săptămâni, nişte naufragiaţi au fost aruncaţi de vreo furtună pe coastă. Oricum ar fi, trebuie să lămurim acest lucru.

Cred că trebuie să procedăm cu băgare de seamă, spuse Gédéon Spilett.

Aceasta este şi părerea mea, răspunse Cyrus Smith, căci din nefericire mi-este teamă să nu fi debarcat pe insulă piraţi malaezi.

Domnule Cyrus, întrebă marinarul, n-ar fi mai bine, înainte de a face cercetările noastre, să construim o barcă cu care să plutim pe râu sau să navigăm de-a lungul coastei? Nu trebuie să ne lăsăm surprinşi, nepregătiţi.

Ideea dumitale este bună, Pencroff, răspunse inginerul, dar n-avem timp de pierdut. Ca să facem o barcă, ne trebuie cel puţin o lună.

O barcă adevărată, într-adevăr, răspunse marinarul, dar noi nu avem nevoie de un vas care să ţină piept mării; în cinci zile mă fac luntre şi punte să construiesc o pirogă, care să poată pluti pe râul Mercy.

În cinci zile, strigă Nab, să faci o barcă?

Da, Nab, o barcă indiană.

De lemn? întrebă Nab nedumerit.

De lemn, răspunse Pencroff, sau mai bine zis de scoarţă de copac. Încă o dată, domnule Cyrus, vă afirm că luntrea poate fi făcută în cinci zile!

Să mai aşteptăm cinci zile?… Bine! Fie încă cinci zile! răspunse inginerul.

Dar până atunci, am face bine să ne păzim straşnic! spuse Harbert.

Da, da… Aceasta în primul rând, dragii mei, răspunse Cyrus Smith, şi v-aş ruga să nu faceţi expediţii de vânătoare decât în împrejurimile Casei de Granit.

Cu aceasta, cina se termină într-o atmosferă mai puţin veselă decât începuse.

Aşadar, insula era sau fusese locuită şi de alţii, lucru de netăgăduit după întâmplarea cu alicea. Şi pionierii noştri erau foarte îngrijoraţi de această descoperire.

Cyrus Smith şi Gecleon Spilett, înainte de a merge la culcare, dezbătură îndelung aceste probleme. Ei îşi puseră întrebarea dacă această întâmplare n-avea oarecare legătură cu împrejurările nelămurite în care fusese salvat inginerul şi alte fenomene ciudate pe care le observaseră în mai imul te rânduri. Cyrus Smith, după ce cumpăni totul, spuse în sfârşit:

Dragă Spilett, vrei să ştii părerea mea?

Da, Cyrus.

Ei bine, iat-o! Oricât de conştiincios vom explora insula, nu vom găsi nimic!

A doua zi, Pencroff se şi aşternu pe lucru. Nu era vorba să facă o barcă propriu-zisă ci, numai o simplă ambarcaţie, cu fundul plat, cu care puteau naviga foarte bine pe râul Mercy, mai ales în apropierea izvoarelor sale, unde apa nu era prea adâncă. Bucăţi de scoarţă de copac, prinse una de alta, aveau să alcătuiască vasul care, fiind foarte uşor, putea fi purtat pe umeri, în cazul când vor da de unele piedici naturale. Pencroff voia să unească bucăţile de. scoarţă prin cuie bine bătute, în aşa fel, încât apa să nu pătrundă în vas.

Trebuia deci găsit copacul potrivit. Din fericire, ultimul uragan doborâse câţiva brazi, a căror scoarţă era foarte potrivită pentru acest lucru. Trunchiurile zăceau la pământ şi mai trebuiau doar curăţite de coajă. Din pricina uneltelor prea primitive, jupuirea copacilor se făcu destul de greu. Totuşi izbutiră şi aceasta.

În timp ce marinarul şi inginerul îşi vedeau de treaba lor, fără să piardă o clipă, Gedecn Spilett şi Harbert nu stăteau nici ei degeaba, ocupându-se de aprovizionarea coloniei. Reporterul nu înceta să admire îndemânarea tânărului care învăţase să mânuiască cu mare dibăcie arcul şi săgeţile. Harbert se dovedi un bun vânător, foarte îndrăzneţ, şi îşi păstra întotdeauna sângele rece, care face ca omul să nu-şi piardă cumpătul nici când e în primejdie. Ţinând seama şi de sfatul lui Cyrus Simith, cei doi tovarăşi de vânătoare nu se depărtau mai mult de două mile de Casa de Granit, căci şi fără a pătrunde prea adânc în pădure puteau doborî destui agutii, cabiai, canguri, pecari. Şi chiar dacă nu se prea prindea nimic în capcane de când gerul se muiase, crescătoria naturală de iepuri le punea la îndemână prăsilă obişnuită, care singură ar fi putut îndestula întreaga insulă Lincoln.

Adesea, în timpul vânătoarei, Harbert discuta cu Gédéon Spilett despre întâmplarea cu alicea şi într-o bună zi – era în ziua de 26 octombrie – îi spuse:

Dar, domnule Spilett, admiţând că ar fi debarcat nişte naufragiaţi pe insulă, nu vi se pare curios faptul că noi nu i-am zărit încă în, apropierea Casei de Granit?

Foarte curios, dacă mai sunt pe aici, răspunse reporterul, – dar foarte normal dacă au plecat.

Aşa că, după părerea dumneavoastră, oamenii aceştia au părăsit insula? reluă Harbert.

E mai mult decât probabil, dragul meu, căci dacă ar mai fi pe aici, nu se putea să nu-şi trădeze prezenţa lor prin vreun incident oarecare.

Dar dacă au putut să plece, observă tânărul, n-au fost naufragiaţi?

Nu, Flarbert, sau cel puţin au fost ceea ce am numi noi naufragiaţi provizorii. Este foarte posibil ca o furtună să-i fi aruncat pe insulă, fără să le fi avariat vasul, iar după furtună, ei să fi plecat.

Adevărul este, spuse Harbert, că domnul Smith pare întotdeauna că mai mult se teme de prezenţa altor oameni pe insula noastră, decât că-i doreşte.

Într-adevăr, răspunse reporterul, pe aceste mări nu se plimbă decât piraţii malaezi şi aceştia sunt periculoşi şi trebuiesc ocoliţi.

Eu mă gândesc, domnule Spilett, că s-ar putea ca într-o buna zi să găsim totuşi urmele debarcării lor, continuă Harbert, şi atunci poate vom fi lămuriţi!

Nu zic nu, copilul meu. O tabără părăsită, un foc stins ne pot da cheia misterului şi ne-ar putea pune pe urma cea bună. Este ceea ce vom căuta noi în viitoarea noastră explorare.

Această convorbire între cei doi vânători avea loc în pădurea de pe malul râului Mercy, care se remarca prin brazii ei de toată frumuseţea. Între altele, se găseau acolo minunate exemplare de conifere, foarte înalte, unele având până la două sute de picioare, cunoscute în Noua Zeelandă sub numele de kauri.

Mi-a venit o idee, domnule Spilett, spuse Harbert. Dacă aş fi în stare să mă caţăr până în creştetul unui asemenea copac, aş putea observa regiunea pe o rază destul de mare!

Ideea este bună, răspunse reporterul, dar cum vei putea să te caţări până în vârful unui astfel de uriaş?

Am să încerc, răspunse Harbert. Îndemânatic şi vioi, tânărul se avântă pe primele ramuri, şi apoi putu să se caţăre foarte uşor, ajungând astfel în câteva minute în vârful copacului, care se înălţa deasupra imensei întinderi de verdeaţa, a pădurii.

De la această înălţime, privirea îmbrăţişa toată partea sudică a insulei, de la capul Ghearei, până la promontoriul Reptilei. În partea de nord-vest, se idica muntele Franklin, care acoperea o bună parte din orizont.

Din observatorul său, Harbert putea să cuprindă cu vederea partea necunoscută încă a insulei, unde străinii, a căror prezenţă se bănuia, ar fi putut găsi adăpost.

Tânărul privi cu cea mai mare atenţie. Pe mare, nimic. Nici un catarg la orizont sau în, apele insulei. Totuşi, un masiv de copaci mai ascundea o parte a litoralului, unde ar fi putut acosta un vas cu catargele rupte de furtună, rămânând astfel ascuns privirilor lui Harbert.

În mijlocul pădurilor din Far-West, de asemenea, nimic. Pădurea forma o boltă de nepătruns, pe o întindere de multe mile. Nicăieri vreo rarişte sau un luminiş. Nu se putea zări din înălţimi nici cursul râului şi nici locul unde izvora din coasta muntelui. Poate că mai curgeau şi alte râuleţe spre est, dar nu se putea desluşi nimic.

Dar chiar dacă Harbert nu zărea nici o tabără, nu se putea oare să vadă măcar vreo dâră de fum care sii semnaleze prezenţa omului? Cel mai mic nouraş s-ar fi putut desluşi cât se poate de bine pe cerul limpede.

O clipă i se păru lui Flarbert că zăreşte înălţându-se un fum uşor spre apus. Dar, observând partea aceea cu multă luare-aminte, îşi dădu seama că s-a înşelat. Mai cercetă odată cu grijă – şi avea ochi buni. Nu, hotărât, nu era nimic.

Harbert coborî din copac şi cei doi vânători se întoarseră la Casa de Granit. Acolo, Cyrus Smith ascultă povestirea tânărului, dând din cap şi fără să scoată o vorbă. Se înţelege însă că nu-şi putea spune părerea decât după ce vor explora în întregime insula.

După două zile, la 28 octombrie, avu loc o nouă întâmplare misterioasă.

Plimbându-se pe plajă, la două mile de Casa de Granit, Harbert şi Nab avură norocul să pună mâna pe un minunat specimen din ordinul cheloneelor, o broască ţestoasă, neobişnuit de mare, a cărei carapace avea Cele mai frumoase reflexe verzui.

Harbert zări broasca, ce voia să ajungă la mare, târându-se printre stânci.

Vino încoace, Nab, vino repede! strigă el. Nab sosi în goană.

Frumos animal, exclamă el, dar cum să-l prindem?

Nimic mai uşor, Nab, răspunse Harbert. Să întoarcem broasca pe spate şi atunci n-o să mai poată fugi.

Simţind primejdia, aceasta îşi trăsese capul şi labele sub carapace, rămânând nemişcată ca o stâncă.

Harbert şi Nab vârâră ciomegile lor sub carapacea animalului şi izbutiră cu mare greutate să-l răstoarne pe spate. Broasca ţestoasă era lungă de vreo trei picioare şi cântărea vreo patru sute de livre.

Minunat! strigă Nab. Ce-o să se mai bucure Pencroff!

Într-adevăr, prietenul Pencroff va avea de ce să fie încântat, căci carnea acestor broaşte, care se hrănesc cu mici animale marine, este foarte gustoasă. Animalul scosese tocmai capul – foarte mic, turtit, care se lăţea spre spinare.

Şi acum ce facem cu vânatul nostru? întrebă Nab. Nu putem să-l târâm până la Casa de Granit.

Să-l lăsăm aci, fiindcă tot nu poate să se întoarcă, răspunse Harbert, şi vom veni să-l luăm cu căruciorul.

Foarte bine.

Totuşi, ca măsură de prevedere, Harbert avu grijă să proptească animalul cu doi bolovani. Apoi, cei doi vânători se întoarseră la Casa de Granit, mergând de-a lungul plajei, de pe care valurile se retrăgeau, fiind vremea refluxului. Harbert, dorind să-i facă o surpriză lui Pencroff, nu-i spuse nimic de captura lor; două ore mai târziu, se întorceau cu căruciorul la locul unde lăsaseră broasca ţestoasă. însă aceasta dispăruse!

Nab şi Harbert se uitară unul la altul, apoi îşi rotiră privirea în jur. Totuşi erau siguri că lăsaseră broasca în acel loc. Tânărul găsi chiar bolovanii cu care o proptise şi prin urmare ştia că nu se înşela.

Asta-i bună! exclamă Nab. Dar animalele astea nu se pot întoarce singure.

Aşa se pare răspunse Harbert, care nu mai înţelegea nimic şi se uita la bolovanii răsturnaţi pe nisip.

Cred că Pencroff are să fie nemulţumit!

Şi domnul Smith va fi poate în mare încurcătură şi nu va şti cum să explice această dispariţie! gândi Harbert.

Bine, spuse Nab, ce-ar fi să nu pomenim nimic de această întâmplare?

Dimpotrivă, Nab, trebuie să spunem totul, răspunse Harbert.

Şi amândoi, luând căruciorul pe care îl aduseseră degeaba, se întoarseră la Casa de Granit.

Ajunşi în dreptul şantierului, unde inginerul lucra împreună cu marinarul, Harbert le istorisi cele întâm plate.

Ah, ce neîndemânatici sunt! strigă marinarul. Cum aţi putut să lăsaţi să fugă cel puţin cincizeci de ciorbe?

Dar, Pencroff, răspunse Nab, nu este vina noastră că a fugit broasca. Ţi-am spus doar că noi am răsturnat-o cu burta în sus!

Atunci n-aţi răsturnat-o bine! răspunse râzând marinarul.

Cum bine? strigă Harbert şi îi mai spuse că se îngrijiseră chiar s-o mai împovăreze cu nişte bolovani.

Atunci s-a întâmplat o minune! zise Pencroff.

Credeam, domnule Cyrus, spuse Harbert, că broaştele ţestoase nu se pot întoarce când sunt răsturnate pe spate, mai. ales când sunt foarte, mari.

Aşa şi este, copilul meu, răspunse Cyrus Smith.

Atunci ce s-o fi petrecut?

La ce distanţă de mare aţi lăsat broasca? întrebă inginerul, care îşi lăsase lucrul, gândindu-se la această întâmplare.

La cel mult cincisprezece picioare, răspunse Harbert.

Şi era vremea refluxului?

Da, domnule Cyrus.

Ei bine, răspunse inginerul, ceea ce broasca nu putea să facă pe uscat, se poate să fi făcut în apă. Ea s-o fi întors în momentul când a surprins-o fluxul şi s-a înapoiat liniştită în mare.

Ah, cât de neîndemânatici suntem! exclamă Nab. Tocmai ce vă spuneam şi eu! adăugă Pencroff. Cyrus Smith dăduse această explicaţie, ce putea fi fără îndoială primită ca atare, dar nimeni n-ar fi putut să afirme că era convins de acest lucru.