Capitolul II

Primele încercări cu barca. O epavă pe ţărm. Remorca. Capul Epavei. Inventarul lăzii: scule, arme, instrumente, haine, cărţi, vase. Ce-i lipseşte lui Pencroff.

În ziua de 29 octombrie, barca era gata. Pencroff se ţinuse de cuvânt şi făcuse în cinci zile un fel de pirogă, prinsă în nuiele flexibile de răchită. Avea trei bănci, două vâsle şi o cârmă. Greutatea ei nu depăşea două sute de livre. Operaţia lansării fu cât se poate de simplă. Piroga, foarte uşoară, fu dusă pe nisip până la ţărmul din faţa Casei de Granit, unde o ridică fluxul. Pencroff, vechi şi încercat marinar, sări numaidecât înăuntru, manevră cârma şi constată că barca era foarte potrivită pentru nevoile lor.

Urra! strigă marinarul. Cu o pirogă ca asta se poate face înconjurul…

lumii? întrebă Gédéon Spilett.

Nu, al insulei. Dacă îi legăm câteva pietre drept lest, îi mai facem şi un catarg şi îi mai punem şi o bucăţică de pânză, pe care domnul Smith ni le va fabrica într-o zi, atunci putem să ne aventurăm până hăt, departe! Domnule Cyrus, şi dumneavoastră, domnule Spilett, şi voi, Harbert şi Nab, nu vreţi să încercaţi noul nostru vas? Ce staţi, trebuie să vedem dacă încăpem toţi cinci.

Într-adevăr, această experienţă trebuia făcută. Pencroff manevră astfel, încât aduse barca de-a lungul unui canal îngust, aflat între stânci, şi hotărâră să încerce piroga chiar în acea zi, navigând de-a, lungul ţărmului până la primul cap, unde se terminau stâncile din sud.

Când să intre în pirogă, Nab strigă:

Dar vaporul tău ia apă, Pencroff!

Nu-i nimic, Nab, răspunse marinarul. Aşa e până se umflă lemnul. Peste două zile, în pirogă nu va fi mai multă apă decât în burta unui beţiv. Îmbarcarea!

Se îmbarcară cu toţii şi Pencroff împinse barca în larg. Timpul era minunat, marea părea un lac liniştit şi piroga, naviga cu aceeaşi siguranţă cu care ar fi plutit pe unda potolită a râului Mercy.

Nab mânuia o vâslă şi Harbert pe cealaltă, iar Pencroff ţinea cârma.

Străbătură mai întâi canalul şi atinseră capul de sud al insulei celei mici. O uşoară briză Sufla dinspre sud. Nu se simţea hula nici în larg, nici pe apele canalului. Doar câteva talazuri uşoare încreţeau în răstimpuri regulate unda mării, dar nu clătinau de loc barca, de altfel destul de grea. Se depărtară cam la o jumătate de milă de coastă, în aşa fel, încât să observe de departe muntele Franklin.

Apoi, Pencroff, întorcând luntrea, reveni la vărsarea râului în mare. Acum, piroga naviga de-a lungul ţărmului, care se rotunjea până spre extremitatea de sud a insulei, ascunzând vederii întinderile mlăştinoase, unde vânau raţe sălbatice.

Acest punct al litoralului se afla cam la vreo trei mile de râul Mercy şi aceasta era destul de departe, din cauza contururilor coastei, care trebuia ocolită. hotărâră deci să nu se îndepărteze de capul aflat în acea parte, mai mult decât aveau nevoie pentru a cerceta în grabă cu privirea întreaga coastă, până la capul Ghearei.

Barca naviga deci foarte aproape de ţărm, căutând să ocolească vârfurile stâncilor, care răsăreau pretutindeni din mare în aceste locuri şi pe care începeau să le ascundă apele fluxului. Masivul de granit şerpuia de la revărsarea râului până la capătul insulei, de astă dată clădit din roci aruncate la întâmplare, care dădeau ţinutului un aspect sălbatic, cu totul diferit de falia care susţinea platoul Grande-Vue. Parcă răsturnase cineva în acele locuri o căruţă uriaşă plină cu bolovani de stâncă. Clinul ascuţit şi golaş, care, ieşind din pădure, se prelingea cu două mile, semăna cu un braţ uriaş, ivit dintr-o mânecă de verdeaţă.

Cele două vâsle băteau apa cu putere şi barca înainta lunecând uşor. Gédéon Spilett, cu creionul în mână, desena coasta în linii mari. Nab, Pencroff şi Harbert stăteau de vorbă, examinând această parte a domeniului lor, necunoscută până acum; iar pe măsură ce piroga cobora spre sud, cele două capuri Mandibule păreau că se deplasează, prinzând şi mai strâns în cleşti golful Uniunii.

Cyrus nu vorbea; se mulţumea să observe cu atenţie ţărmul. În privirea lui se putea citi neîncredere faţă de aceât ţinut, care i se părea ciudat.

După trei sferturi de oră de navigaţie, piroga ajunse aproape la extremitatea capului sudic, pe care Pencroff se pregătea să-l ocolească, când, Harbert, scuâându-se în picioare, arătă o pată neagră, spunând:

Staţi! Uitaţi-vă acolo, pe plajă Ce-o fi?

Toate privirile se îndreptară spre acel punct.

Într-adevăr, spuse reporterul, văd şi eu ceva. Parcă ar fi o epavă pe jumătate îngropată în nisip.

A! strigă Pencroff. Eu ştiu ce-a văzut Harbert!

Ce-a văzut? întrebă Nab.

Nişte butoiaşe, nişte butoiaşe care ar putea fi pline!

La ţărm, Pencroff! strigă Cyrus Smith. Peste câteva minute, piroga pătrunse într-un mic golf şi călătorii ei săriră pe plajă.

Pencroff nu se înşelase. Aci zăceau două butoaie pe jumătate îngropate în nisip, dar încă bine legate de o ladă, care, susţinută de ele, plutise astfel până în clipa când se împotmolise pe ţărm.

Probabil că a fost un naufragiu în apropierea insulei, spuse Harbert.

Aşa se pare, răspunse Gédéon Spilett.

Dar ce-o fi oare în ladă? întrebă Pencroff cu o nerăbdare firească. Trebuie să aflăm ce este în ea! E închisă şi nu avem cu ce s-o spargem Să încercăm cu pietre…

Şi marinarul, ridicând un bolovan greu, era gata să-l şi trântească într-unul din pereţii lăzii, când inginerul îl opri, spunându-i î Pencroff, eşti în stare să-ţi înfrânezi nerăbdarea încă un ceas’?

Dar, domnule Cyrus, nu vă gândiţi? Poate că în această ladă vom găsi tot cene lipseşte.

Asta o vom afla îndată1, Pencroff, răspunse inginerul, dar ascultă-mă, nu sparge lada care poate să ne fie de folos. Este mai bine s-o transportăm la Casa de Granit, unde o vom deschide mai uşor, fără ca s-o spargem. E gata de călătorie şi cum a ajuns până aici, va pluti şi până la locuinţa noastră.

Aveţi dreptate, domnule Cyrus, răspunse marinarul, dar câteodată e greu să te stăpâneşti!

Inginerul avea dreptate. Într-adevăr, poate că piroga ar fi fost neîncăpătoare pentru obiectele pe care le conţinea lada, desigur grea, deoarece fusese nevoie s-o ţină deasupra apei cu ajutorul celor două butoiaşe goale. Era mult mai nimerit s-o remorcheze pe apă până la Casa de Granit.

Ceea ce îi frământa mai mult era întrebarea: de unde a venit această epavă? Cum a ajuns până aici? A venit singură sau însoţită de vreun naufragiat? Şi încă multe astfel de întrebări zvâcneau prin creierul lor înfierbântat, fără să găsească răspunsul.

Harbert şi Nab se urcară pe un colţ de stâncă înaltă, dar nu zăriră în tot largul oceanului nici cea mai mică urmă de vas.

Totuşi, fără îndoială, avusese loc un naufragiu. Poate că evenimentul avea vreo legătură cu găsirea alicei? Poate că nişte străini se aflau în altă parte a insulei? În orice caz, după socoteala lor, călătorii de pe pluta improvizată nu puteau fi malaezi, deoarece epava părea să fie de provenienţă americană sau europeană.

Se întoarseră cu toţii lângă lada care era din lemn de stejar, bine închisă şi acoperită cu o piele groasă, bătută în cuie de aramă. Măsura cinci picioare lungime şi vreo trei picioare lăţime. Cele două butoiaşe, închise ermetic, dar goale, erau legate de ladă cu nişte frânghii groase, bine înnodate. Pencroff recunoscu „nodurile marinăreşti”. Lada părea în stare bună, ceea ce era lesne de înţeles, deoarece fusese azvârlită de valuri pe nisip, nu pe stânci. Se putea chiar afirma, după examinarea ei, că nu stătuse mult în apă şi că de la sosirea ei pe acest ţărm nu trecuse decât puţin timp. După cât se părea, apa nu pătrunsese înăuntru, iar obiectele pe care le conţinea erau probabil neatinse.

Era lesne de înţeles că această ladă fusese aruncată de pe un vapor ameninţat de furtună, care se îndrepta spre insulă; călătorii avuseseră precauţia să-i întocmească şi o plută, nădăjduind s-o găsească când vor atinge ţărmul.

Să remorcăm lada până la Casa de Granit, spuse inginerul, şi să-i facem inventarul; apoi, dacă descoperim pe insulă vreun supravieţuitor al naufragiului, îi vom înapoia conţinutul lăzii… Dacă nu găsim pe nimeni…

O vom păstra pentru noi strigă Pencroff. Dar ce-o fi înăuntru?

Fluxul începuse să urce până la ladă. Una dinfrânghiile care o legau de butoiaşe fu desfăşurată şi servi drept odgon, legând epava de pirogă. Apoi Nab şi Pencroff dădură la o parte nisipul cu vâslele, făcând un şanţ ca să uşureze deplasarea lăzii. în curând, barca, remorcând lada, ocoli limba de pământ, căreia îi dăduseră numele de capul Epavei. Remorca era grea şi butoiaşele de-abia o susţineau la suprafaţa apei. în fiecare clipă, marinarului îi era teamă să nu se rupă frânghiile şi lada să cadă la fund. Din fericire, teama lui fu neîntemeiată şi peste o oră şi jumătate – atât de mult le trebui pentru a străbate din nou cele trei mile – piroga ajunse la ţărmul din faţa Casei de Granit.

Barca şi epava fură trase pe nisip şi, fiindcă marea tocmai se retrăgea, se aflară de îndată pe uscat. Nab aduse sculele necesare pentru a deschide lada, astfel ca să nu-i pricinuiască prea mari stricăciuni, şi începură să-i inventarieze conţinutul. Pencroff nu-şi ascundea tulburarea.

Mai întâi, marinarul desfăcu cele două butoaie care, fiind în stare foarte bună, fără îndoială că mai puteau fi întrebuinţate. Apoi, ei forţară broaştele cu un cleşte şi imediat ridicară capacul.

Lada avea în interior un al doilea înveliş, de zinc, care, după cum se părea, fusese prevăzut pentru a apăra de umezeală conţinutul ei, în orice împrejurare.

A! strigă Nab, te pomeneşti că sunt conserve.

Sper că nu, răspunse reporterul.

Ah, dacă ar fi… exclamă marinarul cu jumătate de glas.

Ce anume? întrebă Nab care îl auzise.

Nimic!

Crestară învelişul de zinc de-a latul, îndoindu-l spre marginile lăzii; încetul cu încetul, ei scoaseră din ladă obiectele cele mai felurite şi le aşezară pe nisip. La fiecare obiect, Pencroff izbucnea în noi urale, Harbert bătea din palme şi Nab juca de bucurie. Ei găsiră cărţi, care îl umplură de bucurie pe Harbert şi ustensile de bucătărie, pe care Nab mai că le-ar fi sărutat.

De altfel, pionierii aveau toate motivele să fie din cale afară de mulţumiţi, deoarece lada conţinea unelte, arme, instrumente, îmbrăcăminte, cărţi. Iată inventarul exact, aşa cum l-a însemnat Gédéon Spilett în carnetul său:

Unelte:

3 bricege cu mai midte tăişuri;

2 topoare de lemnar;

2 topoare de dulgher;

2 rindele;

2 tesle;

1 ciocan de dulgher;

6 foarfece;

2 pile;

3 ciocane;

3 burghie;

2 sfredele mari;

10 săculeţi cu şuruburi şi cuie;

3 ferăstraie de diferite mărimi;

2 cutii cu ace.

Arme:

2 puşti cu cremene;

2 puşti cu capse;

2 carabine; cuţite mari;

4 săbii; butoiaşe cu pulbere, conţinând fiecare vreo 25 livre;

12 cutii cu fitiluri pentru explozive.

Instrumente:

1 sextant;

1 binoclu;

1 ochian;

1 cutie cu compasuri;

1 busolă de buzunar;

1 termometru Fahrenheit;

1 barometru aneroid;

1 trusă fotografică, având aparat fotografic, obiective, plăci, produse chimice etc.

Îmbrăcăminte:

2 duzini de cămăşi dintr-o ţesătură asemănătoare cu lina, lotuşi de origine vegetală;

3 duzini de ciorapi din acelaşi material.

Ustensile:

1 oală mare de fiert; tingiri de aramă cositorite;

3 farfurii întinse de fier;

10 tacâmuri din aluminiu; ceainice;

1 maşină de gătit transportabilă;

6 cuţite de masă.

Cărţi:

1 biblie conţinând Vechiul şi Noul Testament;

1 atlas;

1 dicţionar al diferitelor dialecte polineziene;

1 enciclopedie a ştiinţelor naturii, în şase volume; topuri de hârtie albă; registre cu hârtie albă.

Trebuie să recunoaştem, spuse reporterul după ce isprăviră inventarierea, că proprietarul acestei lăzi a fost un om practic. Unelte, arme, instrumente, îmbrăcăminte, ustensile de bucătărie, cărţi – nu lipseşte nimic! Parcă se aştepta să naufragieze şi s-a pregătit dinainte!

Nu lipseşte nimic, într-adevăr, şopti Cyrus Smith, dus pe gânduri.

Şi desigur că stăpânul vasului pe care se afla această ladă nu era un pirat malaez! adăugă Harbert.

Afară numai dacă acesta n-a fost făcut prizonier de piraţi, spuse Pencroff.

Nu cred, răspunse reporterul. E mult mai cu putinţă ca un vas aimerican sau european să fi fost târât pe aici, şi călătorii, vrând să salveze cel puţin strictul necesar, să fi pregătit lada în acest scop şi s-o fi aruncat în mare.

Asta este şi părerea dumneavoastră, domnule Cyrus? întrebă Harbert.

Da, dragul meu, răspunse inginerul. S-ar putea ca lucrurile să se Fi petrecut astfel. Se poate ca cineva, gândindu-se la posibilitatea unui naufragiu sau chiar în timpul naufragiului, să-şi fi adunat în lada aceasta diferite obiecte de primă necesitate, pentru a le regăsi mai târzâu undeva de-a lungul coastei…

Chiar şi aparatul fotografic! observă marinarul destul de neîncrezător.

În ceea ce priveşte aparatul, răspunse Cyrus Smith, nu-i înţeleg prea bine utilitatea şi ar fi fost mai bine pentru noi ca şi pentru alţi naufragiaţi, să fi găsit un asortiment mai complet de îmbrăcăminte sau mai multe muniţii!

Dar pe aceste instrumente, pe ustensile, sau pe cărţi, nu există vreo marcă sau vreo adresă care să ne poată arăta provenienţa lor? întrebă Gédéon Spilett.

Lucrul trebuia cercetat. Fiecare obiect fu examinat cu atenţie, mai ales cărţile, instrumentele şi armele. Dar, contrar obiceiului, nici armele, nici instrumentele nu purtau urma vreunei mărci de fabricaţie; ele erau de altfel în perfectă stare şi păreau neîntrebuinţate, ca şi uneltele şi ustensilele de bucătărie. Totul era nou-nouţ, ceea ce dovedea că lucrurile nu fuseseră luate la întâmplare şi aruncate în ladă, ci, dimpotrivă, alegerea lor fusese bine chibzuită şi fuseseră orânduite cu grijă. Aceasta o dovedea de altfel şi învelişul de metal, care le ferise de umezeală şi oare n-ar fi putut fi închis ermetic în grabă.

În ce priveşte enciclopedia ştiinţelor naturii şi dicţionarul diferitelor dialecte polineziene, ele erau englezeşti, dar nu purtau numele nici unui editor şi nici data publicării lor. La fel şi biblia, tipărită în englezeşte, o lucrare remarcabilă din punct de vedere tipografic şi care părea să fi fost mult citită.

În ceea ce priveşte atlasul, acesta era o operă de valoare, care cuprindea hărţile întregii lumi şi mai multe planisfere; nomenclatura era franceză, dar nici lucrarea aceasta nu purta nici un nume de editor sau data publicării.

Pe aceste obiecte nu găsiră nici un semn care să le arate provenienţa şi prin umiaire nimic după care să fi putut bănui naţionalitatea vasului care trecuse, se vede, de curând prin acele locuri. Dar de oriunde venise lada, ea făcea din pionierii insulei Lincoln nişte oameni bogaţi. Până atunci, prin transformarea produselor naturale, ei îşi fabricaseră totul cu propriile lor mijloace şi, mulţumită înţelepciunii lor, se descurcaseră. Acum, mulţumită acestor produse industriale, totul avea să se simplifice.

Totuşi, unul din ei nu era pe deplin mulţumit. Acela era Pencroff. Lada nu conţinea un lucru la care el părea să ţină foarte mult şi pe măsură ce obiectele erau scoase, uralele sale îşi pierdeau din intensitate, iar când inventarul fu gata, îl auziră murmurând:

Toate bune şi frumoase, dar o să vedeţi că în cutia asta nu vom găsi nimic pentru mine!

Aceasta îl făcu pe Nab să întrebe:

Prietene Pencroff, dar la ce te aşteptai?

La o jumătate livră de tutun, răspunse Pencroff, cu un aer serios, şi atunci aş fi fost pe deplin fericit!

Toţi izbucniră în râs, auzind de ce era nemulţumit Pencroff.

Dar, după descoperirea lăzii, li se punea din nou, mai mult ca oricând, problema unei cercetări amănunţite a insulei. De aceea, se hotărâră să plece a doua zi, în zorii zilei de-a lungul râului Mercy, ca să ajungă până la coasta apuseană. Dacă nişte naufragiaţi debarcaseră pe partea aceea a ţărmului, era de presupus că ei nu aveau mijloace de trai şi că trebuiau neîntârziat să le vină în ajutor.

Toată ziua fu consacrată transportării obiectelor la Casa de Granit, unde le aşezară în ordine în sala mare.

Ziua aceea, 29 octombrie, era tocmai duminică şi, înainte de culcare, Harbert îl rugă pe inginer să le citească ceva din Biblie.

Cu plăcere, spuse Cyrus Smith.

El luă cartea sacră şi tocmai voia s-o deschidă, când Pencroff, îl opri zicându-i:

Domnule Cyrus, sunt superstiţios. Deschideţi la întâmplare şi citiţi primul verset pe care vă cade privirea. Vom vedea dacă se aplică situaţiei noastre.

Cyrus Smith zâmbi la remarca marinarului şi, ascultând rugămintea acestuia, deschise Evanghelia precis la locul unde un semn separa paginile.

Deodată, privirea sa se opri pe o cruce roşie, care, făcuta cu creionul, era plasată la versetul 8 din capitolul VII al Evangheliei după Matei.

El citi acest verset după cum urmează: „Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide”.